Pe culmea unui deal, într-un sat ascuns printre codrii bătrâni, se afla o mănăstiri vechi, din piatră roasă de vremuri. În turnul său, atârna un clopot măreț, turnat de mâini meșteșugite și binecuvântat cu rugăciuni. Glasul lui răsunase odinioară peste sate și păduri, chemând oamenii la rugăciune. Dar într-o zi, când călugării au tras de frânghie, clopotul a rămas mut.
— Ce se întâmplă? se întrebară frații.
Au tras mai tare. Nimic.
— Poate s-a spart pe dinăuntru, spuse unul.
— Sau poate s-a ruginit, adăugă altul.
Au adus fierari, l-au scuturat, au încercat să-i înlocuiască funia, dar clopotul refuza să cânte.
Într-o dimineață, bătrânul Nicodim, cel mai înțelept dintre călugări, s-a apropiat de turn. Nu a tras de funie, nu a chemat fierarii, ci doar s-a așezat sub clopot, privind cerul.
Un tânăr călugăr l-a văzut și s-a apropiat.
— Părinte, de ce nu-l tragi?
Bătrânul a zâmbit.
— Spune-mi, fiule, pentru cine să mai bată clopotul?
Tânărul a ridicat din umeri.
— Pentru rugăciune, pentru oameni…
— Dar cine mai vine la rugăciune?
Tânărul a tăcut. A privit spre biserica din vale. Era goală.
— Nimeni nu mai vine… a murmurat el.
— Atunci, fiule, de ce să strigi dacă nimeni nu ascultă? Un clopot nu bate doar pentru a face zgomot, ci pentru a chema suflete. Iar dacă sufletele nu mai vin, clopotul tace.
Tânărul s-a așezat lângă bătrân.
— Și ce e de făcut?
Nicodim și-a ridicat privirea spre turn.
— Clopotul nu e spart, ci doar întristat. Oare noi l-am ascultat vreodată?
— Cum să ascultăm un clopot? întrebă tânărul, mirat.
Bătrânul zâmbi și atinse cu palma metalul rece al clopotului.
— Când oamenii se roagă, clopotul răsună. Când oamenii uită, el tace. Poate că el nu e cel care trebuie să sune primul, poate noi trebuie să fim cei care îl chemăm înapoi la viață.
— Dar cum?
— Îngenunchează, fiule.
Și astfel, sub turnul tăcut, bătrânul Nicodim și tânărul călugăr s-au rugat. Nu au tras de funii, nu au încercat să forțeze nimic. Doar și-au plecat frunțile și au murmurat o rugăciune.
Și atunci, fără ca nimeni să-l atingă, clopotul a început să vibreze ușor, ca un suspin adânc. Apoi, încet, încet, s-a auzit primul dangăt, apoi al doilea, iar valea întreagă a răsunat cu glasul lui vechi și uitat.
Sătenii au ieșit din case, uimiți.
— Clopotul bate din nou!
Un bătrân s-a oprit în mijlocul drumului și a murmurat cu ochii umezi:
— Poate că e vremea să ne întoarcem…
Și astfel, în duminica următoare, pentru prima oară după mulți ani, biserica nu a mai fost goală. Oamenii au venit din nou, unii rușinați, alții curioși, dar toți aduși de același glas, cel al clopotului care nu mai tăcea.
Tânărul călugăr s-a întors spre bătrânul Nicodim și i-a spus:
— Părinte, acum înțeleg. Clopotul nu trebuie să fie cel care strigă primul. Noi trebuie să ne întoarcem mai întâi la Dumnezeu, și abia apoi vom auzi chemarea.
Nicodim a zâmbit.
— Vezi, fiule? Unele tăceri nu mor, ci doar așteaptă să fie înțelese.
Unele lucruri nu pot fi forțate. Atunci când un suflet este copleșit de nepăsare sau uitare, el nu va mai cânta. Doar prin dragoste și înțelegere putem trezi glasul pierdut al credinței. Cine își pleacă urechea și va asculta tăcerea va auzi din nou. Și cine își pleacă inima spre cer, va face ca și cel mai tăcut clopot să bată iar și iar…
NINA BREAZU
