Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare
Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,
Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare
Să-i îndulcească anii înserării.
Iar în cuvinte mute, miruite
De gând curat ascuns în lăcrimare,
Mă voi ruga la Tine, Preamărite,
Să-i ocroteşti cea cale în iertare.
Şi zilele să-i faci o bucurie
Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,
Să învăţăm a socoti şi-a scrie,
Să descifrăm a slovelor cărare.
Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,
Şi nici măsură-n aur şi carate,
E scânteierea cea de vieţuire
Ce fără ea trăirea nu se poate.
***
De-o vezi cumva pierdută în mulţime
Opreşte-o, şi sărută-i mâna care,
Pe tine, ne-nceputu-n isteţime
Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.
Mircea Dorin Istrate
