Mai imprevizibilă ca oricând, muza m-a întâmpinat astfel:
”Dacă prima formă de a muri liniștit și împăcat
nu reușește nimănui,
va reuși a doua sau a zecea oară?
Cine moare liniștit și împlinit?
Odată, ai vrut să mori îngânând poezia;
dar nu se moare de poezie –
deși, sunt eu ca urzica…
De aceea, te voi face aprig să scrii,
cum grădinarii la fete, dedicații cu trandafiri.
Ai fi tu grădinar,
dar cu muza nu te joci de-a urzicile;
nici să mă îngâni ca pe acestea.
Când se credea despre tine că dormi –
ori că, undeva, savurezi băuturi sau meniuri alese,
sau că ești, undeva, de cineva așteptat și mângâiat –
nu-ți amintești unde erai?
Erai unde, din lipsă de modestie,
conducători n-au cuvântat,
pelerini, în veci, nu s-au rugat,
cercetători n-au cercetat.
Unde îndrăgostiții nu vin
să-și destăinuie fanteziile.
Unde, zi de zi, în taină, într-un loc pustiu te-am dus
și te-am inspirat să scrii…
Este de probă
sau temporară iertarea de azi,
când, dintre toate instinctele oamenilor,
doar cele necontrolate
dau impuls să se respecte
cele zece porunci dumnezeiești.
Acum, că înțelegi
de ce te-am adus până aici să scrii,
scrie!”
Încep a scrie;
parcă dau foc rampei de gunoaie verbale ale lumii.
Această scriere o refulez
ca pe o componentă lichidă din
dicționarul-cisternă de neologisme inflamabile…
VASILE DAN MARCHIȘ
