17.7 C
Nürnberg, DE
July 24, 2024
Exclusiv

O adnotare lirică la ”Istoria critică a literaturii române” de Nicolae Manolescu

”Istoria critică a literaturii române” scrisă de Nicolae Manolescu și apărută în 2008 la Editura ”Paralele 45” este o lucrare fundamentală și o completare inovatoare exhaustivă – într-o manieră diferită – a ”Istoriei literaturii române” a lui George Călinescu. Criticul literar Nicolae Manolescu, prin această istorie monumentală, realizează cu acuratețe și acribie științifică o istorie a literaturii române, pornind de la o interpretare ce ține, mai degrabă, de critica și teoria literară și mai puțin de istoria literară. Biografiile scriitorilor români sunt succint prezentate față de ”Istoria…” lui George Călinescu, autorul mergând, în special, pe interpretarea și paradigma criticii literare. Este o incursiune ce ține de o epectază a scrisului literar românesc. Sunt de apreciat fișele critice despre literatura română veche, primii poeți Văcărești sau despre contribuția pașoptiștilor la formatarea literaturii române moderne. Este surprinsă figura emblematică și tutelară a lui Mihai Eminescu, dar și ierarhia valorică – sincronia europeană a interbelicilor scriitori români. Modernismul postbelic este bine documentat și structurat și recunoaște aportul adus de această ”generație șaizeci”, în creionarea unei literaturi române recognoscibile de critica literară națională și internațională. ”Pentru Nicolae Manolescu, canonul legitimează nu reîmprospătarea, ci reproducerea valorilor axiale, în fapt a unui anumit conservatorism estetic exprimat prin ideea că el se execută, nu se discută. Dacă făuritorul de canon G. Călinescu emitea sentențios, pe ton apodictic, verdicte deloc negociabile, de adevărat întemeietor, Nicolae Manolescu se include într-o anumită vârstă a istoriei noastre literare. El își asumă relativismul și subiectivitatea inerente disciplinei și, pentru a emite judecăți de valoare, intră în dialog cu celelalte opinii critice emise. De aici și o ameliorare a intransigenței canonice într-o epocă a tuturor declasărilor și decanonizărilor. Ceea ce nu înseamnă că Istoria critică a literaturii române nu ar institui un canon rezistent, modificat și în prelungirea Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”, scria Vasile Spiridon într-un număr mai vechi din revista ”România Literară”. Lucrarea lui Nicolae Manolescu este o cărămidă solidă la eșafodajul istoriei literaturii române, care nu poate fi ignorată de specialiști. Cu tot respectul față de această contribuție critică de excepție voi face totuși o adnotare la lirica contemporană surprinsă de autor, pentru a schimba perspectiva privind abordarea ”marginalului” în literatură. Periferia câteodată este mai interesantă, mai creativă și extrem de originală, decât centrul, din punctul de vedere al ”duratei lungi” în istoria literaturii.
”Istoria critică a literaturii române” de Nicolae Manolescu reprezintă un compendiu și o introducere de referință, care funcționează ca un manual de utilitate literară pentru a înțelege istoria literaturii române de la începuturi până în prezent. Ceea ce poate fi reproșat, la această istorie manolesciană, se referă la un constructivism piramidal, despre un anumit centralism literar, în jurul unei cochilii literare de tip și ”stas” bucureștean, cu ignorarea scriitorilor din provincie. Periferia geografică nu înseamnă și o marginalitate literară. Dimpotrivă. În privința abordării genului liric în istoria literaturii române după 1990 observ o desconsiderare deliberată a poeților din marile orașe românești, istoricul și criticul literar axându-se, în special, pe poeții bucureșteni sau formați în Capitală, cu ignorarea neînțeleasă a celor din alte regiuni ale țării. Aici intervine de fapt starea de subiectivitate a autorului, ca lider al ”cenaclului de luni”, ce pare preocupat să-și promoveze corifeii. Pare o subiectivitate neînțeleasă pentru un critic literar de anvergura și valoarea solidă a lui Nicolae Manolescu. Analiza poeziei contemporane se învârte în jurul unui exercițiu excepțional, de la ”cenaclul de luni” sau de premonițiile lirice de comilitoni, în speță, cu Mircea Martin, neglijându-se celelalte ”școli” sau ”cenacluri” din provincie, percepute aici de autor doar ca epifenomen, de antologie. Realmente Nicolae Manolescu pare ”orbit”, ca un fluture, de strălucirea luminoasă a preajmei și neglijează cunoscuți poeți clujeni contemporani. De exemplu, despre poeții clujeni contemporani face referire doar la trei dintre aceștia, foarte valoroși și originali: Ion Mureșan, Adrian Popescu și Marta Petreu. Inclusiv și față de poeții menționați, criticul literar îi cadrează într-un ”pat al lui Procust” canonic, într-un post-modernism deja cu nuanțe ușor desuete, poeții respectivi, prin valoarea lor, transced cu mult limitele acestui curent deja ”fumat” de lirica actuală. Până în 2008, când a apărut ”Istoria critică…”, avem de exemplu patru nume de poeți ignorați, care sunt deja canonice pentru lirica românească și aș sublinia și universală: Horia Bădescu, Victor Felea, Marcel Mureșeanu sau Ion Cristofor. Să scrii o istorie critică a literaturii române fără să amintești de poetul Horia Bădescu consider că este o pagină albă, într-o lucrare de asmenea anvergură. Desigur aici intervine subiectivitatea firească a autorului, care nu trebuie neapărat reproșată, ci doar punctată. Complexitaea și originalitatea totalitară a poeziei lui Horia Bădescu depășește cu mult anumite experimente futile ale unor poeți de la ”cenaclul de luni”. Horia Bădescu este un creator de limbă poetică, între clasic și neo-modern, pe care o expune inițiatic, creativ, într-o prozodie originală ce împrospătează mesajul liric românesc. Să ignori ”intimismul” originar și de o nostalgie creatoare de limbă lirică românească al lui Victor Felea este o mare pierdere pentru un compendiu literar ce s-a dorit exhaustiv. Un alt poet ignorat de marele critic este Marcel Mureșanu, care a actualizat original limbajul liric românesc și este un ”clasic” neo-modern creator a unei inedite expresii metaforice sinergice. Fără să fiu subectiv, Marcel Mureșeanu oferea o pedagogie lirică de tip canonic tinerilor talentați din vremea aceea, de la fostul ”cenaclu de luni”. Iar Ion Cristofor este în oglindă – un altfel de poet – cu Ion Mureșan. Când scrii de Ion Mureșan trebuie să faci referire la Ion Cristofor și invers. Cei doi poeți se completează în arealul liric contemporan. Fiecare cu specificul unei originalități de limbă, care încă nu au fost insuficienți studiați și expuși la critica literară. Această scurtă adnotare la ”Istoria critică a literaturii române” de Nicolae Manolescu nu se vrea decât un apel firesc la o nouă incursiune productivă pentru o istorie literară complementară și dezbrăcată de un subiectivism cauzat de un centralism literar, contraproductiv și nedrept. O rescriere a istoriei liricii române post-decembriste este o provocare așteptată de poeții și cititorii români. Poezie bună se scrie nu numai la București, ci și la Iași, Cluj, Timișoara, Constanța sau Beclean. Centralismul literar bucureștean induce la provincializarea criticii și liricii noastre. Trăim într-o lume literară, care a schimbat paradigma și fermentează la periferie, în ”marginal” și ”antologie”. E recenta provocare a liricii neo-postmoderne.

Ionuț Țene

Related posts

Zodiile ca pretext de a exersa talentul pe ”harfa” metaforei la Vasile Dan Marchiș

Liliana Moldovan

Originea poeziei

Liliana Moldovan

 Țara nebunilor

Liliana Moldovan

A SCRIE, A CITI, A TRANSMITE… (Recenzie la volumul „Prin roua gândurilor”)

Liliana Moldovan

Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge…

Liliana Moldovan

Teatrul dramaturgului Al. Florin Țene

Liliana Moldovan

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy