În această zi de sărbătoare a culturii românești, adaug o amintire personală petrecută în urmă cu 57 de ani. Atunci participam, ca reprezentant al județului Brașov, la prima ediție a Concursului Național de Interpretare a Poeziei Eminesciene desfășurat la Botoșani în cadrul Zilelor Eminescu. Urma să obțin primul meu premiu național. Am detaliat acest moment emoționant în romanul-Jurnal ”Fereastra Orbului” din care postez în continuare secvența despre care am amintit:
Fragment din romanul-jurnal ”Fereastra Orbului”, Arania, 2025
Cu liceul abia încheiat, cu anii petrecuți sub limita și așa modestă a traiului majorității, nu am cum să dețin prea multe cunoștințe reale despre lume. Totul s-a redus până acum la câteva călătorii în apropierea orașului și o excursie tematică de trei zile în Bulgaria, la Ruse, Plevna și Smârdan, sponsorizată de UTC. Fusesem luat și eu, ca recunoaștere a evoluției într-o mulțime de spectacole la care eram convocat ca recitator. În schimb, nu ajunsesem în orașe mari ale țării, la Timișoara, la Cluj, la Iași. De curând, mi s-a spus că voi face o călătorie la Botoșani. Mi s-a părut că va fi ceva similar cu descinderea la Paris. Și nu va fi într-o simplă plimbare de recunoaștere, ci ca reprezentant al județului Brașov la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene. Ideea botoșănenilor are anvergură națională, cum e și firesc să fie. Urmează ca fiecare județ să-și desemneze un reprezentant, iar acesta trebuie să recite două poezii din lirica eminesciană, la alegere. Pentru mine, chiar dacă am fost convocat destul de târziu, cu vreo două săptămâni înainte de concurs, prilejul e pasionant și fără prea mare dificultate. Cunosc mai multe poezii de Eminescu pe care le studiasem în școală sau pe care le citisem cu o plăcere specială, datorată aerului accentuat romantic pe care îl degajă. O reflectare în cuget cu care simt că am afinități structurale. Cu un an înainte, citind una dintre ,,Scrisori’’, în liniște, pe o bancă de pe aleea de sub Tâmpa, departe de centrul aglomerat al orașului,am simțit nevoia imperioasă de a da fuga până acasă pentru a lua un creion și un carnet pe care aveam să aștern, în acea zi și în următoarea, prima mea poezie adevărată. Adică una prin care mădepărtam oarecum de nivelul plat al descriptivismului fără trăire din primii ani de școală, când, ca orice copil, încercasem marea cu degetul, așternând pe hîrtie câteva versuri șubrede. Simțeam acum că am mai urcat o treaptă, iar anvergura versului din scrisori mi-a fost un bun ghid al momentului. Poezia mea din acele momente, cu pronunțat patos sub-adolescentin, dar susținut, am intitulat-o „Omul”. Era destul de lungă, se simțea influența declamației unui recitator care meșterise niște versuri numai bune de interpretat pe scenă. Ele vorbeau despre necesitatea omului de a se construi, de a merge înainte, în ciuda oricăror piedici ivite pe parcurs. Nu peste mult timp, la un concurs județean, aveam să interpretez ,,Omul’’ meu și să obțin premiul I ca recitator. Nu că ar fi fost cine știe ce realizare literară, dar nici nu am simțit sfială pentru calitatea mea de poet ocazional. Da, urcasem o treaptă, așa că a fost aproape firesc ca la ceremonia de absolvire a liceului, să mai compun câteva strofe, cu care am ieșit în fața careului de absolvenți și profesori, rostind un fel de rămas-bun față de școală, față de dascăli, față de colegi. Conștiința unui traseu literar pe care să merg cu hotărâre înainte nu o am. Cel puțin, până acum. Rămâne o posibilă preocupare în ore fără presiune specială.
La Botoșani, voi recita un fragment din „Împărat și proletar”, o poezie aflată în urma marilor concentrări de stare și trăire specifice liricii eminesciene, dar potrivită pentru rostire scenică, pentru nuanțele diferite pe care le poate etala, și astfel să-mi pot demonstra posibilitățile. Într-un concurs, sunt date obligatorii care pot face diferența. M-am gândit apoi ca a doua poezie să fie una cu mai pronunțată vibrație lirică și, dacă se poate, mai puțin cunoscută. Să fie un moment care să se desprindă din repetarea până la exasperare, cu tot felul de ocazii, a unor poeme de unanimă recunoaștere. De aceea, am ales „Povestea codrului”. Nu sunt teribil de mulțumit de această decizie, dar rămâne de preferat. Contez însă pe prima poezie, una de forță. Am repetat totul serios în zilele rămase până la plecare. Am și conștiința faptului că nu mă reprezint numai pe mine, ci un județ întreg și asta e ceva nou și provocator. Nu mă văd întors acasă cu mâna goală, pentru că reproșul unora, chiar nerostit în cuvinte, poate fi ceva de nesuportat. Repetițiile mele sunt întotdeauna ceva mai mult decât o fixare în gând, doar pentru certitudinea că stau bine cu memoria. Vizualizez scena, apoi sala cu audiență cel puțin consistentă. Cu imaginația am stat foarte bine întotdeauna. Versul e însoțit de rostirea repetată, pe mai multe tonuri și intensități, cu accente modificate, până găsesc formula care mi se pare cea mai potrivită. La început, fără glas, doar ca un contur al spațiului și timpului ce va urma. Doar în ultimele zile, după ce toate trimiterile par definitivate, pot rosti cu glas tare, în liniștea de acasă. Este vorba atunci de o asociere cu auzul, cu ceea ce percep, ca și cum aș fi în fața mea un spectator al propriei voci. E și un antrenament al corzilor vocale. Mi se mai întâmplase uneori să forțez, din dorința mea veche de a demonstra ceea ce pot, și atunci să resimt, chiar în momente esențiale, un fel de înțepenire a corzilor care nu mai voiau să scoată timbrul cunoscut și la intensitatea optimă. Cuțite îmi străpungeau gâtlejul și eram forțat aproape să șoptesc, cu spaima că nu voi fi auzit și că pierderea vocii este simțită și amendată de audiență.
Sunt pregătit. Înaintea unei asemenea încercări, emoția vine mai repede și are alte intensități, cu fluctuații incontrolabile. Am aflat ceva care îmi sporește emoția. Președintele juriului este un actor pe care îl prețuiesc în mod deosebit, Ludovic Antal. Un mare recitator, între cei mai mari. Nu apucasem să-l văd într-un rol pe scenă, dar la difuzorul meu de acasă, pe singurul post de radio ce se putea auzi, vocea lui, rostind expresiv și sonor diferite poeme, o recunosc dintr-o mie. Are un timbru special, o voce radiofonică prin excelență.
Am fost cazat, împreună cu alți concurenți, în căminul unui liceu din Botoșani. Prilej de a lega repede mici relații de amiciție, așa cum se întâmplă când dai de oameni cu pasiuni și disponibilități comune. I-am descoperit pe unii de vârstă apropiată cu a mea. Pe blonda din Galați, pe băiatul din Iași, pe miniona din Pitești. Nu sunt prea mulți. Predomină vârsta maturilor, a celor cu experiență mai mare, trecuți prin evenimente de acest fel, mult mai siguri pe ei și cu aer de vedete. Sala Casei de Cultură geme de lume. Se simte însuflețirea momentului, interesul pentru competiție la debutul unui proiect care trebuie neapărat continuat an de an, dar care depinde, în mare măsură, de cum urmează să se desfășoare cel de la prima ediție. Juriul, cu lumini discrete ale veiozelor amplasate pentru fiecare membru, este plasat undeva în partea a doua a sălii. Mai bine așa, nu prea aproape, fără fețe pe care să le distingi, nici măcar într-o trecere fugară a privirii. Trebuie să te concentrezi pe ceea ce ai de făcut, să uiți restul, truda de până atunci, siguranța sau îndoiala, crisparea sau descătușarea, teama sau curajul. Și liniștea de pe chip, seninul privirii, zâmbetul reținut al celui care nu e bântuit de frământări și inspiră fermitate. Să domin, nu să fiu dominat înainte chiar de a începe, să nu fiu victima celor care au puterea și discernământul să te cerceteze, să te evalueze, să te așeze pe cântarul unei aprecieri măsurate cu dispozitive de finețe. Să pot depăși momentele în care voi trece printr-o poartă magnetică care îmi descoperă slăbiciunile și le pune în cumpănă. Contează cum arăt, știu asta, cât de drept țin capul, cât de călcate îmi sunt hainele și cât de lustruiți pantofii, ce fac cu mâinile. Fiecare gest poate fi o povară sau o descătușare. Simt că experiența mea de până acum nu-i suficientă, nu trecusem încă prin momente asemănătoare, nu știu exact cum să le înfrunt, cât de puternice sunt frisoanele prin sânge. Întâlnirile mele fuseseră până acum cu oamenii din apropiere, cei mai mulți cunoscându-mă, simțindu-mă că sunt de-al lor. Iar momentele nu au avut greutatea unei confruntări cu caracter național. Pot presupune că vor scrie ziarele, că îi vor consemna cel puțin pe învingători, pe care îi puteau face cunoscuți în întreaga țară. Ceilalți vor rămâne în anonimat. Greu de suportat o asemenea posibilitate numită înfrângere. Simt greutatea, pe umeri, în coloană, în glezne. Nu știu cum o voi suporta, refuz să o accept și mă străduiesc să o uit, imediat cum se naște în minte.
Știu când voi intra, mai am câțiva concurenți înainte. Pe unii, îi ascult din culise, fărâmituri de sunete, rostiri când tunătoare, când șoptite. Apoi mă depărtez, este nevoie de concentrarea mea, să fiu cu mine însumi, să-mi imaginez intrarea, siguranța, calmul.
Am fost anunțat.
Intrarea.
Unde să fie Ludovic Antal printre cele câteva chipuri rămase doar profiluri indistincte în spatele lămpilor? Probabil, în centru, dar nu contează. Oricum, mă va privi pe mine, pe Adrian, concurentul, purtătorul de mesaj, chipul ce trebuie examinat și evaluat. Un moment mare, momentul meu.
Încep recitând „Povestea codrului”. Cu nuanța intimistă, de armonie a naturii, știu că nu pot spune și arăta prea mult. Ceva monocord în ton se instalează inevitabil. Nu poți forța, având un asemenea text. Cel mult, îi poate fi apreciată fluența, căldura, armonia răspândită prin glas. O liniște decentă, fără culoare în sală.
Pregătesc a doua poezie, momentul de forță. Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,Începutul care nu trebuie să prevestească nimic din tăria ce se va adăuga treaptă cu treaptă, imperceptibil, dar cu atât mai puternic…Spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? Deja crește totul odată cu întrebarea care nu se mai așterne peste clienții câtorva mese, ci într-o sală de spectacole în care eu sunt acela care întreabă lumea întreagă despre rosturile ei.Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi Ceva clocotește, ceva trebuie să irupă. Da, e bine, simt tăcerea, așteptarea încordată a celor din față. Spectatorii sunt toți niște examinatori, juriul s-a topit printre rânduri, în întunericul sălii, în murmurul colectiv. O singură voce, iar eu, tribunul, cel ce trebuie să-i convingă, să-i mobilizeze, să rupă împreună barierele, la îndemnul meu, cel ascultat, înțeles, aprobat, apreciat, urmat în logica discursului meu tot mai înflăcărat. Și tunetul, vibrația, scaunele răvășite de ecoul și reverberația cuvintelor în piepturi, în tâmple, în auz. Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când, după moarte, răsplată nu v-aşteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!
Aceleași miimi de secundă de tăcere absolută. Parcă se prelungesc. Golul fără respirație. E nevoie de timp, să se adune totul într-un punct.
Au izbucnit aplauzele, furtunos. Darul pentru mine, aprecierea fără vorbe, singura ofrandă a actorului care a cucerit sala. Clipele mele, unice. Cât o viață.
Blonda de la Galați mă îmbrățișează. Adaugă ceva despre o sărbătorire a succesului, în doi, doar noi doi. Nimic nu contează, doar clipele mele, gustate cu frenezie. Pe băiatul de la Iași îl cheamă Liviu Manoliu. Mi-a strâns mâna cu aprobare sinceră. Miniona de la Pitești, Claudia Duminică, nu e departe, are un zâmbet prietenesc. Simt acum că efortul a fost peste limite, al ființei întregi, descătușate.
Premiul III, din treizeci și ceva de concurenți. La 18 ani.
Adrian Munteanu
