I
Ioan Romeo Roșiianu, Liliana Moldovan, Scrisori și alte sacrificii poetice, Editura Ecreator, Baia Mare, 2025.
Fericiți cei ce știu arta dialogului în sfera liricii de dragoste. Cu ei va sta mereu iubirea ca o formă de comunicare în care se vor descoperi pe sine și pe ceilalți. Este fundalul pe care se desfășoară dialogul de iubire deschis către noi de lumea creată de Ioan Romeo Roșiianu și Liliana Moldovan în Scrisori și alte sacrificii poetice (Editura Ecreator, Baia Mare, 2025). Volumul reprezintă un spectacol al iubirii și respectului care face ca eficiența dialogului să se concretizeze într-un act de creație.
Structura cărții ne prezintă cele două voci lirice care se caută în disperarea unei iubiri ce a uitat că era hărăzită să stea sub semnul împlinirii. Poetul se manifestă ca un fluviu năvalnic, poeta ca un izvor de munte ce așteaptă marele fluviu să se reverse împreună în mare. Este prezentă aici o iubire îndelung răbdătoare, fiecare dintre cele două voci așteptând cu îngăduință răspunsul celuilalt. Ca într-un fel de înțelepciune care ne spune că nu numai dragostea, ci și răbdarea trebuie citită în cheia că fără îndelunga înțelegere a celuilalt nimic nu există.
Volumul se deschide cu o reflecție asupra fericirii și a metamorfozării ei în tristețea născută de intensitatea prea mare cu care este comunicată iubirea. În Scrisoare despre fericire și tristețea crescută din ea constatăm mai întâi o iubire luminoasă – exprimată în versurile „Iubito, așa de fericit eram în acele zile încât/ îmi strigam fierberea din sânge în cele patru vânturi/ sufletul meu dădea lecții de zbor norilor/ păsărilor zilei le arăta aripi de lumină și dor/ trupul meu, Iubito, despica aerul lumii în două/ pământul crăpându-l sub pași/ așa de fericit eram”. Apoi, sub presiunea dorului care aduce cu sine tristețea, disperarea, teama de despărțire și de pierdere, are loc trecerea la iubirea pasiune, care constată că: „Așa a fost, Iubito, când fericirea a fost gonită cu pietre/ de tristețea trezită din somn cicatricile cerului se văd și acum în norii cu franjuri/ de lumină și stea”.
Ambii îndrăgostiți par să fie măcinați de un fior al dorului care produce suferință, distanțare imposibil de înlăturat, neputință și dificultate de a fi împreună. Cu toate acestea, răspunsurile oferite de femeia iubită vin cu o tonalitate mai calmă, una care să potolească arderea totală a dorului, într-o modalitate terapeutică pe care o pune în mișcare un lirism plin de echilibru, pe care îl dă iubirea. Ea se manifestă ca o forță vitală, plină de o senzualitate pământească și de armonii cerești. Izvorul eternei feminități nu este altul decât chiar zbaterea iubitului într-o iubire modelată de chipul „de înger nemurit în zare”.
Din scrisorile lirice precum Serenadă pentru un suflet frumos sau Scrisoare despre poemul cu aripi deschise și culori vii deducem și dimensiunea divină a iubirii și suferinței pe care le resimte cu tărie în viața sa, cel preaiubitor. În răspunsurile iubitei sesizăm că o mistică a iubirii este prezentă în profunzimea tuturor celor 20 de întâlniri inițiatice ale îndrăgostiților ce se nasc în dialogul iubirii. Cu toate acestea, cele două voci se situează în taina limbajului, a rostirii iubirii omenești, ca două ființe care au părăsit starea de îngeri pentru a se bucura de umanitatea lor, cea a simțurilor care fac posibilă comunicarea cu ei înșiși, cu celălalt ca lume interioară, și cu lumea exterioară. Această metamorfoză vorbește despre trăirea nemuririi într-o experiență mundană în care el îi spune: „să-ți sărut iubirea să mă pierd în ea/ să cerșesc nemoartea care stă să-mi plece”, iar ea se deschide ca un mănunchi de aripi de îngeri căzuți și-i răspunde: „Așază iubirea pe aripa gândului,/ dăruiește-ți veșnicia, cuvântului!”
Îndrăgostiții devin un pod în care iubirea și dialogul sunt doi piloni de o parte și de alta a registrului sensibilității, care nu suprimă distanța eurilor, situarea lor ca exterioritate, ci le dă posibilitatea de a se deschide unul spre celălalt într-o curgere în care poezia înflorește într-o comunicare și o comuniune de o rară concretețe.
O dualitate ce se unifică în dialog este prezentă în aceste poeme în tandem. Poetul este debusolat, răpus de însingurare și boală, pierdut în tăcerea unui dumnezeu care parcă nu își arată nici chipul, nici prezența salvatoare. El nu se poate desprinde de patul de spital al unei lumi în care iubirea însăși pare bolnava fără de vindecare. În Scrisoare de pe un pat de spital, poetul se mărturisește: „Aşa a fost, Iubito, mirosea crunt a moarte/ şi-a nesomn în cabinetul rece şi alb/ prin saloane se auzea pustiul respiraţiei de sfârşit/ insomnia făcea trupului semne cu mâna/ hulpavă moartea stătea şi juca zaruri de una singură/ dădea în cărţi şi în bobi suflete pierdute/ acul înfipt în braţ mă ţintuia la pat/ şi chipul tău frumos nu era să-mi aline orbitele goale/ priviri goale de sensuri aveam în dimineaţa aceea…/ Apoi mi s-a făcut frig ca la marginea lumii…” În această atmosferă, poeta îl așteaptă cu o îngrijorare calmă și iubitoare. Ea rămâne lucidă, mai luminoasă, atentă la detaliile care pot face mai nuanțată relația pesimistă și uneori aproape apocaliptică instituită de către iubit. Ea îl însoțește în iubire și suferință, trăiește cu el și în el, se scaldă în poezie ca într-un râu al poeziei, al visului care se scurge spre zorii nemuririi: „La ușa mea când ai s-ajungi,/ bate încet,/ în ritmul inimii ce s-a trezit/ și strigă-mi numele șoptit./ Din geana visului nu mă goni!…/ Și de zâmbesc, când te visez,/ mă iartă, cu o îmbrățișare”.
Jocul metaforic este unul al punerii în valoare a metamorfozelor sufletului. El este însoțit de stări meditative, crize metafizice și experiențe filosofice. Nu se ajunge niciodată la un răspuns ultim pentru că nu există un final. Scrisorile ridică eterna problemă a relației dintre iubire și moarte, dintre dragoste și suferință. Dorul ne apare ca prezență a golului, într-un fel de apofatism în care cei doi îndrăgostiți se dovedesc a fi posesorii unei inteligențe poetice care le permite să intre într-un dialog holistic. Aici se poartă cu putere o luptă cu umbra morții ce își face loc în jocul vieții clădită pe dragoste. Ceea ce rămâne în urmă este mereu frumusețea tainei iubirii.
Întrebărilor filosofice pe care el le rostește, ea le răspunde cu o dorință metafizică de a-l pune în valoare pe cel iubit, uneori chiar confundându-se cu el, dar păstrând-și în același timp propriul spațiu de mișcare. Dialogul le dă o capacitate cu totul specială de a reflecta împreună asupra sentimentului iubirii, asupra morții și despărțirii ca forme ale iubirii, asupra revelației de a fi om care trăiește deopotrivă în iubirea luminoasă a celuilalt și în întunericul neprietenos al lumii.
Pe acest fundal simbolic, cei doi participanți la dialogul liric creează un tablou în care așteptarea salvării devine un sprijin ultim în universul străin în care năzuința ultimă devine iubirea și iubita ca întrupare a ei. Versurile poetului sunt cele ale unui suflet însetat, răpus de dor, iar această energie a nevoii de împlinire prin celălalt îl face să caute să-și potolească setea nu din pocalul cu vin, ci din cel al Graalului. În acest miracol al căutării, poeta, ca centru al universului iubirii, mărturisește despre rostire și tăcere într-o atmosferă lirică în care cei doi îndrăgostiți se pierd pe sine lăsând loc iubirii ca atare, iubirii fără de nume.
SANDU FRUNZĂ
