La răspântie

Nu simțiți că e-nschimbare lumea care-a fost odată?
Că-ndrăgitul nostru soare prea ne arde-n scurta vară?
Că cea iarnă, de o vreme, e mai mult o lungă zloată
Și nici nu știm cum mai arată așteptata primăvară?

Toate s-au schimbat de-o vreme, nu-i mai noimă-n a lor mers,
Călindarele-nvechite nu-s mai bune cu-a lor semne,
S-a mișcat ceva prin ceruri, de bătrânul univers
Merge repede ’nainte, ori se târâie alene.

Dar și noi suntem ca lumea, parcă alții de ce-am fost,
Nu mai e în noi răbdare, nu mai e înțelepciune,
N-ascultăm de-un sfat vre-odată și prea des ieșim cam prost,
Nu-nvățăm nimic din asta, ca să să facem lucruri bune.

Azi, e-o lume zăpăcită, fără stea luminătoare,
Ce-a lăsat sfânta cărare, lunecând pe arătură,
Suntem turmă dezlânată, fără țel, fără valoare,
Înglodată în păcate, în minciună și în ură.

De n-o fi în noi schimbarea cea atât de așteptată,
De n-om sta ca mai ’nainte sub cea umbră de ceresc,
De n-om fi cu țara una și cu neamul laolaltă,
Înglodați vom fi în tina păcătosului lumesc.

Mircea Dorin Istrate