Moldova lui Ștefan cel Mare cuprindea o parte din Galiția, până spre Liov!

Istoriografia noastră analizează, în general, istoria Moldovei în limitelele frontierelor de stat ale României actuale și Republicii Moldova, dar realitatea stăpânirii acestui puternic stat românesc medieval se întindea la nord până la izvoarele Nistrului și Prutului, tocmai spre Liov. Dacă vizitezi Mănăstirea Putna și vei avea curiozitatea să intri în spectaculosul muzeu care-l găzduiește, pe lângă obiecte istorice de cult și culturale de o valoare excepțională, vei vedea pe un întreg perete tronând harta Moldovei lui Ștefan cel Mare. Privind-o te poate cuprinde iluminarea. Țara lui Ștefan cel Mare era mare și puternică pentru Europa acelor vremuri. În nord se întindea spre izvoarele Nistrului, dincolo de cetatea Hotinului până la puternica fortificație poloneză a Cameniței. Studiul geoistoriei îți dezvăluie o nouă viziune asupra acestui principat românesc medieval, care la nord se învecina cu Regatele Poloniei, Ungariei și Lituaniei. Pe atunci, Rusia kieveană era sub ocupație lituaniană. Domnitorul Alexandru cel Bun a acordat în 1408 un privilegiul târgului Cernăuți, sub formă de tratat „încheiat cu sfetnicii şi cu orăşenii din târgul Liov şi cu tot poporul lor”, prin care voievodul a „făcut aşezăminte despre vămi, în ţara noastră”, reprezentând şi o primă atestare a localităţii Cernăuţi, o referire de vamă specială („iar la Cernăuţi vama pentru car”). Târgul Cernăuțiului se afla deci în interiorul țării Moldovei ștefaniene, destul de departe de granița de nord a Moldovei. Un teritoriu mare și bogat se afla sub stăpânirea Moldovei, între Camenița și un teritoriu la sud de Liov (Lemberg).

Harta de la Mănăstirea Putna

Chiar și azi în muzeul Putnei nu este pusă pe perete adevărata hartă a Moldovei lui Ștefan cel Mare, poate ca să nu sensibilizeze Ucraina vecină. Moldova lui Ștefan cel Mare a cuprins și Pocuția, un teritoriu care avea capitala la Colomeea și granițele spre orașul polonez Liov (Lemberg). Nu numai, arealul Cernăuțiului era un străvechi teritoriu românesc aflat în stăpânirea domnilor Moldovei, ci și Galiția de sud (Haliciu). Dar istoricii evită să spună clar prin studii temeinice, că și Pocuția (Galiția de sud) era un vechi teritoriu al valahilor stăpânit, pe vremuri, de dacii liberi, adică de triburile carpilor. La 1308 cronicele maghiare vorbesc de un voievod român al țării Haliciului (Galiția), care îl salvează de poterele regelui ungar pe împăratul Otto al III-lea al Bavariei care fugise din captivitatea regelui Ungariei, fiind salvat de români. În această zonă se întemeiază Țara Șipenițului, voievodat valah, conform cronicilor, aflat sub stăpânirea Moldovei lui Dragoș și, apoi, a lui Bogdan. Cazimir al III-lea a reanexat Pocuția pentru puțină vreme, în 1349. Cronicarul polonez Dlugosz pomeneşte de o expediţie polonă în Moldova la 1359 înfrântă într-o pădure din Țara Şipeniţului. În Pocuţia e pomenit la 1378 proprietarul Alexandru Românul, iar o inscripţie runică din insula Sjonhem menţionează în aceste părţi o ţară a vlahilor. În 27 ianuarie 1388, Petru I Muşat în unire cu fratele şi co-regentul său Roman, îl împrumută pe socrul său Vladislav, regele Poloniei, cu 4000 de ruble reduse mai apoi la 3000 de ruble (493,440 kg argint fin) primind zălog Haliciul, înlocuit apoi cu Pocuţia, pentru cazul în care suma nu ar fi fost restituită în trei ani. ,,Noile hotare“ nu erau un ţinut străin dat fiind prezenţa elementului românesc în zonă. N. Iorga afirmă că acest act însemna o cesiune. Lui Petru îi trebuia la nord, hotar pe Nistru, iar regele Poloniei nu îl putea ceda chiar când trebuia să facă dovada destoiniciei sale ci vându, sub forma unui împrumut, teritoriul încălcat de moldoveni (vine în sprijinul acestei teze şi formula ,,să-i rămână” din act). Polonezii nu au avut intenţia să plătească şi nici nu au restituit integral suma niciodată Moldovei. Petru îşi întinse administraţia în Pocuţia, ţinut cu 15 oraşe. Alexandru cel Bun la 1411 stăpânea şi el Pocuţia cu Sniatynul şi Colomeea. Când Moldova arăta slăbiciune, Polonia reocupa acest ţinut, scrie istoricul Viorel Dolha. Pe la 1445/147 cade teritoriul în mânile poloneze. Pocuția este cumpărată, răscumpărată, cedată ca moștenire de câteva ori între Lituania și Polonia sfârșind la 1463 când Polonia o răscumpără adunând banii printr-un impozit aplicat locuitorilor provinciei.

În 1490, Ștefan cel Mare s-a socotit îndreptățit să reia Pocuția pe care Ștefan al II-lea o pierduse. Detașamentele oștirii Moldovei au pătruns în Pocuția și la 22 august trupele lui Ștefan cel Mare dețineau deja Colomeea, Haliciul și asediau cetatea Sniatyn, polonezii propunând negocieri în rezolvarea litigiului. Pocuția a fost disputată între cele două state, deoarece sumele împrumutate de regele polonez nu au fost returnată. Prin victoria de la Codrii Cosminului din 1497, Ștefan cel Mare își întăreste autoritatea. Polonezii vor tergiversa tratativele și ca urmare în octombrie 1503 trupele domnului Moldovei au pătruns în Pocuția prin locuri necunoscute de poloni. Ștefan cel Mare a numit în fruntea administrației provinciei, moldoveni, a preluat veniturile provinciei, a reglementat ridicarea la oaste și în paralel invită partea adversă la tratative. Apoi, voievodul Bogdan în primăvara lui 1509 a alungat garnizoanele polone din Pocuţia. Va trece şi Nistrul, asediind cetatea Cameniţa, și va înainta până la Lemberg (Liov) unde se spune că a lovit cu suliţa poarta cetăţii de a rămas semn în poartă şi aduce înapoi clopotele din bisericile prădate şi o mulţime de ruşi pe care-i colonizează în nordul Moldovei. În vremea lui Petru Rareş existau în Pocuţia 13 oraşe şi târguri şi câteva sate locuite atât de ruteni cât şi de moldoveni care se conduceau după jus valachicum. Cronicarul Grigore Ureche referindu-se la Pocuţia nota: ,,Văzând Pătru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa, gândi cu sabia să o ia.” În decembrie 1530 trupele moldovene iau în stăpânire principalele târguri şi cetăţi ale Pocuţiei, Rareş lăsând 12 garnizoane pentru pază. Granițele de nord ale Țării Moldovei cuprindeau Pocuția cu o populație mixtă în care predominau românii și jus valachicum. În timp, granița de nord a fost fixată la izvoarele Nistrului și Prutului, dar s-au extins pre vremea lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș până apoape de Liov. De Moldova lui Ștefan cel Mare, dar și de România interbelică a aparținut Ținutul Herții, majoritar românesc. Consider că istoriografia românească ar trebui să se concentreze mai mult pe istoria adevăratelor granițe medievale și istorice ale Țărilor Române, nu doar pe cele actuale ale statului român. Geoistoric, Moldova lui Ștefan cel Mare era un stat mare și puternic, care se întindea spre nord pe linia demografică a locuitorilor români și ale fostelor triburi ale carpilor până dincolo de Codrii Cosminului, Țara Șipenitului și Colomeea, de fapt incluzând toată partea de sud a Haliciului sau Galiției.

Ionuț Țene