Radu Sergiu Ruba deplânge destinul autorilor exilați în spațiul non-culturii actuale și descrie, în paginile noului său volum de versuri, soarta cărților fără cititori, a volumelor care se sting în tăcere, asemenea unor lumânări uitate în încăperi cu ferestre opturate. Poeziile incluse în cele două capitol ale cărții sunt dominate de imaginea scriitorilor contemporani ce suportă o dublă nedreptate: trăiesc în singurătatea creației și sunt bântuiți de absența receptării cărților pe care le tipăresc. Asemenea lor, Radu Sergiu Ruba își conturează cu rigoare misiunea literară și scrie pentru se salva din plasa unor amare incertitudini existențiale apoi fuge de curgerea timpului oblojindu-și rănile sufletești în lumina poeziei și al unui spirit liric, atent și fertil, care descoperă adesea că oamenii timpului nostru nu mai au răbdarea poeților. Aceștia din urmă, avizi de neuitare, preferă să-și ardă operele decât să le vadă așezate, inutil, pe rafturile unor biblioteci care „iau chipul cărților” și îndeamnă zadarnic lumea „la citire”.
„Ard frazele până la capăt/ iar câte una ţipă/ că nu ea/ ci aşa grăit-a nu ştiu cine!” – constată cu o cronicizantă luciditate poetul observând că operele literare se află în iminetul pericol de a deveni obiecte decorative, transfîrmându-se în perimate simbolurile ale unei culturi ratate ce și-a trădat menirea asemenea cărților, destinul.
Neputincios, poetul face o minuțioasă analiză a actualului proces de izgonire a cărților și așezare a lor în orizontul uitării. Radu Sergiu Ruba vorbește, în poeziile sale, despre destinul cărților care se îmbolnăvesc de necitire și suferă de o nedreaptă singurătate. Încercând să-și regăsească echilibrul sufletesc privind la fluviul de indiferență ce-i poartă pe contemporanii care privesc lectura ca pe un accesoriu cultural specific unor grupuri de inițiați, dl. Ruba se consideră „bun de arătat cu degetul”, deoarece este bântuit de imaginea arzândei biblioteci din Alexandria dar și de propriile arderi interioare fiindu-i sortit să crescă în „păienjenișul scrisului”.
Cu luciditate și fără patetism își asumă destinul de autor și visează ca-n în urma sa „să rămână vreo două-trei cărţi” în care cititorii să simtă forța unor revelații și să îl regăsească pe „Ruba” pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor suferinde de „absența lecturii”.
„Sunt mai bine de treizeci de ani de atunci
de când Cristi Popescu
poetul cel mai intens pe care
l-am întâlnit pe faţa pământului
se întreba cum ar arăta o carte
cu numele de Radu Sergiu Ruba?
Întrebarea a uitat-o scrisă pe undeva
cât să iasă la lumină postum
într-un jurnal de al lui.”
…
Dedesubt
plină de uşi şi ferestre
viaţa mea.
…
Iar numele e tot singur.
Coperta se face oglindă
să prindă cerul dintre echinocţii.
Îl prinde şi-l repovesteşte la fel în fiecare an
nimic nu răzbate dincolo de luciul ei.
Paginile dinăuntru rămân necitite
ca orice oase cărora le e de ajuns
umbra unui nume sub care să albească. ”
Alteori, recită poetul, la „marginea scenei” sau se desfată „cu miresme furate” sau se joacă cu semnele din cuvinte:
„Cuvinte nu auzeam
dar de sus cădeau semne
de foarte sus
că frumuseţe ca aceea nu s-a mai pomenit
că să facem orice şi să o găsim.”
Tema însingurării este deseori întâlnită în creațiile lirice moderne. Radu Sergiu Ruba nu o ocoloște, ci o înarcă cu noi și originale conotații marcată de faptul că, dacă la George Bacovia însingurarea este maladivă și la Blaga este metafizică fiind declanșată de imensitatea orizontului misterului, la Ruba singurătatea se mișcă în granițele autoironiei care declanșează și favorizează dialogul eului liric cu sine însuși. Putem desprinde în acest context și tema autoreferențialității. În poemele sale, scriitorul nu mai caută să înțeleagă cum funcționează și reacționează lumea, ci încearcă să se cunoască și să se înțeleagă pe sine. Schimbarea perspectivei îi aduce un plus de luciditate fiindcă acesta se concentrază asupra rolului său de creator de versuri. Ajuns pe acest palier, actul poetic se transformă dintr-un meșteșug de modelare a cuvintelor, într-un proces de profundă meditație asupra propriei existențe și asupra rolului scriitorilor într-o lume desensibilizată, ce nu mai e în stare să înțeleagă mesajul creațiilor artistice. În privința stilului, recunoaștem, fără îndoială, amprenta lui Ruba care preferă expresiile concise cu mesaje profunde și optează pentru limbajul ermetic ce îi permite să atingă multiple frecvențe comunicaționale, jucându-se cu tonurile, sărind de la expunerea profundă, la imaginile ludice, de la tonul dramatic, la autoironie.
În concluzie, insistând asupra dramei eu-lui creator, scriitorul ia „urma cărților, și găsindu-le „duce cărțile peste tot”, apoi alege câte un cuvânt, observă câte o literă și o „înșfacă” iar la final dispare, ca să scrie fără încetare.
„Fac de o viaţă ceea ce pot
ca orice chip singuratic
mă înfăşor în dâre de ceaţă
şi-n litere târâtoare
care să umple tot ce lipseşte.”
În cele din urmă, „fără să-și numere pașii”, poetul ajunge departe, într-un spațiu cu sens și într-un univers al speranței în care cărțile pot fi salvate de întâlnirea cu cititorii predestinați. Acolo, în exercițiul lecturii celorlalți, poetul își împlinește menirea iar cărțile se întorc la rostul lor tradițional, acela de a desluși emoții, de a divulga sensuri, de a trezi conștiințe, de a educa și a oferi neașteptate împliniri sufletești. Iar, dacă metafora „Ard cărțile”, ce dă titlul volumului, are un mesaj simbolic și își află rădăcilile în obsesia scriitorului pentru „întreaga istorie combustiantă a bibliotecii din Alexandria”(Radu Sergiu Ruba) – referindu-se la gâlceava dintre cărți și cititorii ei, referindu-se tema alienării lecturii -poetul își canalizează, în cele din urmă, gândurile spre nădejdea că eșecurile culturii contemporane sunt trecătoare, fenomenul arderii anunțând, în taină, o nouă etapă de revigorare spirituală și de reîntoarcere la valorile literare și culturale tradiționale.
Liliana Moldovan
