Dascăl vechi cu rădăcina în moşia veşnicită,
Truditor la talpa ţării, cu durere-i zilnicită,
A văzut moartea-n tranşee, muşcătura ei de plumb,
Umilinţa unui lagăr şi-adevărul cela strâmb.
De aici venit-au toate când cu vorba lăcrimată
Ne spunea că ţara-i omul şi ţărâna sărutată
De acela ce-şi dă viaţa pentru sfânta libertate
Nu în vorbe ci în fapte, ca să-nvingă cea dreptate.
Astăzi, bob de veşnicie în umbrosul cimitir
Este-al nostru dascăl vrednic, lung pomenic dintr-un şir
Ce-au trecut cu bărbăţie tot bătătorind cărarea
La urmaşi s-o laşe dară cunoscută, urcătoare.
***
Preaiubite domn profesor, toţi v-aducem mulţunire
C-al nost suflet feciorelnic l-aţi purtat prin vremi bătrâne,
Ca să ştim că doar iubirea de moşie întăreşte
Braţul celui slab ce neamul, cu-a lui viaţă îl păzeşte.
Domn profesor, cât mai suntem vă purtăm în al nost’ gând
Cum mereu trăit-aţi viaţa, caldă flacără arzând,
Iar de-a fost cumva vreodată să vă facem supărare,
Azi iertaţi să fim cu toţii, vă cinstim c-o închinare.
Mircea Istrate
