Fragment din “Hai să ne rujăm împreună”, de Laura Ilinca

36. – Mă doare durerea ta!

„Dacă ai fi acum în fața mea, n-aș face decât să te privesc și să plâng de fericire! N-aș face

altceva decât să te respir, adulmec, să te mângâi cu ochii… Și te-aș atinge, din cap până-n picioare, ca

să fiu sigură că nu visez! Dacă aș putea, să știi că te-aș sculpta în carnea și pielea mea! Ca atunci când

vei dispărea, să rămâi modelat în mine, pentru totdeauna!”

Ana închise caietul roz, apăsată de gânduri. Atinse în treacăt, ca o briză plăpândă, inelul de la

Mag, purtat la gât ca pe un pandantiv… Sau ca pe un talisman, ajunsese să creadă. Aștepta ca iubitul

ei sa ajungă la ea, din clipă în clipă. Trebuia să discute înainte să reînceapă școala, fierbea pe interior

și nu voia să izbucnească în clasă. Deschise fereastra, ca să se răcorească puțin. Lumina lăptoasă a

amurgului spărgea aerul. Același neastâmpăr născut și crescut de Mag în toată ființa ei îi încovriga

stomacul….

Câteva minute mai târziu, zâmbetul strâmb, ușor încurcat al lui Mag, făcu să-i bolborosească

sângele în vene… Toate scenariile moșmondite cu mult timp înainte, se topiră instantaneu, dispărând

în neant. Bucuria de a-l vedea era atât de mare încât nedumerirea, dezamăgirea, tristețea din ultimele

zile se topiseră și ele. Dorul și fericirea clocoteau în sufletul său, de parcă numai ele se găseau acolo!

Nu mai existau alte sentimente! Ca într-un regat al Iubirii…

Câteva secunde se priviră într-o tăcere complice, racordați la aceeași vibrație. Mag o măsură

scurt și scânteietor din ochi. Un șuvoi de fericire extatică și de dorință nu-i dădu voie să-și găsească

vorbele. Ar fi făcut orice cu Ana, doar să nu vorbească… Cuvintele ar fi rupt vraja dintre ei, perturbând

câmpul magnetic ce-i unise demult.

Ana închise ușa după ce el intră, într-o mișcare ambiguă, aproape dezarticulat… Tăcea, parcă

mâncându-l din ochi. Îi scană cu privirea trăsăturile, neted tăiate, linia obrazului, colțurile bărbiei,

curbura frunții. Cuta parcă i se mai adâncise de când nu-l mai văzuse…

– Ai mai nimerit drumul, Copilu’ ? încercă ea o glumă.

Mag zâmbi palid, rămânând în picioare:

– Evident. Să știi că în blocul tău locuiește și Teo, de la anul 4, clasa de Patrimoniu… Era la balcon,

ne-am intersectat privirile când am urcat.

Femeia își alungă repede boarea emoției… Nu conta nimic în afară de faptul că Mag era din nou

acolo, în casa ei, lângă ea. Și mai conta ceva: privirea lui care o scotocea în cele mai tainice unghere

ale personalității sale și felul unic în care se simțea alături de el.

– Da, știu că stă aici, ne-am întâlnit de câteva ori prin bloc sau afară, pe trotuar. Nu contează că te-a

văzut, puteai merge la oricine altcineva.

– Probabil. Poate nici nu-i trece prin cap… Dar totuși e un bloc cu trei etaje, el s-a născut aici, își

cunoaște vecinii. Sper să nu mă întrebe la școală ceva de genul la cine vin.

– Lasă, că știm noi cum poți fi de dur și de tranșant când vrei să pui pe cineva la punct, nu-mi fac

griji! zâmbi veselă Ana, simțindu-se mai liniștită deja. Era acel soi de tihnă infinită și inexplicabilă

pe care o trăia numai lângă el. În ciuda inimii care duduia în fiecare atom din ființa ei.

– Da, nu e treaba lui oricum… Abia dacă ne salutăm! răspunse Mag.

Începuse, domol, să meargă fără direcție, dintr-un colț al camerei în altul, cu pași mărunți, adunați,

aproape temători. Parfumul de liliac alb din vază îl pătrunse brusc și neașteptat, odată cu fierbințeala

explozivă din corp. Ana continua să-l privească fascinată, depănând, molcom și amănunțit, în minte,

fiecare scenă de dragoste petrecută între ei. Uitase aproape de ce venise! Privirea ei curgea ca o

continuare firească a privirii lui!

– Vrei un suc, o bere, ceva?

– Nu, merci! Bere în niciun caz! Am de terminat un proiect la noapte… În vacanță am cam lenevit!

răspunse el ironic.

Ana își mușcă dureros buzele, oprindu-și întrebarea care îi rula, incendiar, în minte, de câteva zile,

grele și lungi: „Nu ai petrecut-o cu ea?”

|Fără să mai stea pe gânduri, alese atunci, pe loc, să nu se certe cu el. Doar să-l asculte. Nu avea cum

să nu fie bine… Nu după cum o privea. Nu după cum îi simțea energia pătrunzând-o și fărâmițând-o,

în sute de bucățele.

Mag o luă de mână, privind-o adânc. Oftă, căutându-și cuvintele:

– Îmi pare rău pentru ce ai văzut…. E fosta mea prietenă. Ea nu a acceptat decizia mea de ne despărți.

Atunci venise ca să mă convingă să mă răzgândesc… A fost doar o discuție. Și un sărut la care nu am

răspuns.

Ana șovăi înainte de a vorbi, ținând piept privirii lui clare:

– Eu m-am trezit brusc cu voi în fața mea, un pic mai departe, dar suficient cât să te recunosc. Tu erai

cu spatele. Pe ea am văzut-o din față. Era frumoasă, dar tristă… Pe moment m-am blocat, apoi a venit

sărutul ăla care m-a înghețat. Nu știu cum am putut totuși să mai am un strop de luciditate cu care mi-

am spus că nu trebuia să mă vezi! Ar fi fost penibil pentru toți trei! Nu știu nici cum de am prins

viteza aia cu care am fugit către poartă… Eu nu prea sunt prietenă cu sportul!

Mag o asculta continuând să-i mângâie stângaci și tandru, încheietura mâinii. Îi admira

degetele fine și unghiile frumos lăcuite, de un roșu intens, incitant, ca un miez copt în bătaia soarelui.

Aroma pielii femeii, puternică, dar discretă și prețioasă, ca a unui vin vechi și rar, se ridica senzual

din ea. Toată neliniștea din ultimele zile și tulburarea cu care plecase de acasă, acum se pierduseră

undeva pe drum! Nu știa cât de credibil fusese, dar conștiința fermă că spusese adevărul îl liniștise…

Și privirea Anei. Pluriformă, irațională, ilogic de frumoasă!

– Cât timp ați fost împreună? Și când v-ați despărțit?

– Contează? De astă-vară până pe la începutul lui februarie…

– Aha… și te-a căutat după vreo două luni!

– Da, a venit aici sătulă de faptul că nu-i mai răspundeam la telefoane sau mesaje. Și am vrut să fiu

drăguț și politicos, ducându-mă să discutăm!

– Mda! Să încheiați capitolul într-un mod elegant, înțeleg… Deși nu toată lumea face asta! De ce v-

ați despărțit?

Tânărul se așteptase la această întrebare… Oricine vrea să știe de ce s-au rupt lucrurile în fosta relație.

Uneori ajută, ca pentru a anticipa sau măcar a fi conștient că poate fi și așa. Alteori nu…

Deși de fel nu era adeptul minciunii, de data asta Mag hotărâse, de unul singur și fără dubii,

să omită adevărul… Spera totuși să-i mai rămână intacte câteva principii, concluzionase, amar, de

curând…

– De când ai venit la noi în școală s-a schimbat ceva în mine și în ceea ce simțeam față de ea. Pierdea

teren…

„Și martor mi-e Dumnezeu că nu mint!” continuă, ca o voce nimicitoare, în mintea sa.

O privi pe Ana direct în ochi, reluându-și glasul stăpân pe el:

– Mi-am dat seama în timp că nu eram îndrăgostit și că nu era corect față de niciunul dintre noi.

– I-ai spus despre mine?

– Nu, când ne-am despărțit, a fost instinctiv. Nu știam ce simt… Era o învălmășeală în mine! Am

început să iau distanță față de ea, pentru că, emoțional, nu mai eram demult acolo.

Urmă în gând: „Și începusem să mă gândesc tot mai des la tine, fără să fi știut de ce! Așa, pur și

simplu! Atunci nici nu credeam că pot visa vreodată la tine! De-acum, o să tot visez… Până la sfârșitul

vieții!”

Își reluă, anevoie, glasul:

– Ea a simțit și treptat i-am spus că nu era ce trebuia…

– Așa brusc, după atâtea luni în care ai crezut că era ce trebuia?

– Da. Nu era… Îmi va fi mereu dragă, dar ca amică. Am crezut ca am fost îndrăgostiți. Dar de fapt,

niciunul nu a fost. Doar ne-a plăcut ideea!

– Și totuși ea te-a căutat, te-a vrut înapoi, nu a fost de acord cu tine! Știi, de obicei femeile intuiesc

mai bine și mai profund lucrurile astea…

Mag o învălui duios cu privirea, luându-i absorbit mâna în mâna lui și punând-o pe pieptul lui, ca pe

o emblemă… Își croi drum, fin, dar sigur, către fruntea Anei, sărutând-o cald, protector, ca o

dăinuire…

– Ema nu are termen de comparație, credea că așa trebuia… Apoi, era și nedumerirea despre ce a

făcut să o părăsesc! O fi fost și un pic de mândrie, poate! Cert e că nu mai puteam fi cu ea de când

mi-ai făcut mărturisirea…

Ana îl privea pieziș… De felul ei, lua oamenii pe încredere, în mod deosebit pe Mag. Cu el își permitea

și voia să riște. Nu era ceva ce mai trăise vreodată și care s-ar fi putut repeta. Îi fusese dureros de dor

de el… Îi fusese disperare!

– Bun! Atunci să continuăm! spuse ea cu voce de borangic, radiind de fericire.

Mag o contempla senin, suav, ca pe o minune! Îi prinse spontan nasul între degete, cu un zâmbet

euforic înflorindu-i firesc pe față. Tăcerea complice dintre ei le amplifica emoțiile.

Cu ochii pierduți în privirea strălucitoare a Anei, îi sărută mâinile delicat, amănunțit și fără

grabă. Îi savura atent mirosul și textura pielii, cu disperarea extazului de a o fi descoperit-o.

Continuând să o privească fix, până dincolo departe, în ea, Mag îi sărută, fluid, ochii, cu inima

bubuind. Căută să liniștească în el gândurile și adrenalina ce-l străbătură îndrăzneț, ca un asediu:

„Indiferent ce va fi, iubita mea, trebuie să-ți rețin chipul… Orice altceva suportă amânare, dar nu asta!

E esențial… Ca să pot supraviețui. Mă voi hrăni cu trăsăturile tale, mă voi încărca din bucuria

molipsitoare cu care iubești tu viața! Voi prinde putere din zâmbetul tău, așa mic și inofensiv, ca

un nasture, cum e el… Unic și perfect! Singurul care ar putea să mă scoale din morți! Ana, iubita mea

frumoasă, e vital să nu te uit! Trebuie să pot să mă trezesc cu privirea ta! Trebuie să știu să te

reconstruiesc din umbrele tale pe perna mea… Și din adierea viselor în nopțile în care ne vom întâlni.

Chiar dacă mâine ar fi să ne despărțim, tu vei rămâne cu mine, legată de mine pentru totdeauna; cu

ochii te iau din tine și te duc cu mine peste tot! Ai auzit, da? Nu știu tu, dar eu nu pot fără tine! O să

fim amândoi mereu, o să te port cu mine pretutindeni, ca pe o umbră! Sau ca pe un suflet de rezervă!

Ai înțeles? Ia-o ca pe o promisiune! Știi tu, ne suntem rău necesar unul altuia! ”

Lacrimile din gât, ivite cu forță și pe neașteptate, îi opriră fluxul săruturilor camuflând în el

temerile și dorul veșnic de Ana. Tânăra continua să-l privească euforică, pierzând parcă orice contact

cu natura sau concretul imediat. Fericită de simplul fapt de a fi fost lângă Mag, asimilându-l cu toate

simțurile, încerca vag să păstreze legătura cu ea însăși, ca ființă umană, aproape dematerializată de

emoții.

„Ano, ori tu, ori una din elevele tale de la Patrimoniu, nicio diferență, îndrăgostire ca la 16 ani… Vai

de capul tău, cum oi ieși din asta?”

Sărutul apăsat al iubitului ei pe buze îi opri, îndrăzneț, zborul gândurilor. Uitase să închidă

fereastra și parfumul naturii pătrundea alunecos, amețindu-i într-o răcoare egală cu ataraxia iscată

între ei.

Se opriră preț de secunde sprijinindu-și frunțile una în cealaltă și împletindu-și zâmbetele

îndrăgostite… Hrănindu-se, fără vreo secretă rețetă, unul din simțirea celuilalt, fuzionând până la

neînțeles….

Ana se îndepărtă unduios de Mag. Îl întrebă cu arcul sprâncenelor tremurând deasupra ochilor

ce-l sfredeleau:

– Mai am o nelămurire: Ai fost pe la Costin în vacanță?

Tânărul bărbat nu vedea rostul întrebării.

– Da, dar știai asta, ți-am spus în treacăt la un moment dat!

Ana îl ținti cu ochii iscoditori:

– Zilele astea m-ai sunat de pe un telefon fix?

Mag o privi siderat…

,, Hai, băiețaș, să te văd cum te scoți! Te dai bărbat calculat și echilibrat care nu răspunde la provocări

infantile, dar suni fără motiv și închizi când îi auzi vocea…”

– Eu? Nu! răspunse ferm plimbându-și privirea de-a lungul peretelui din față, precum arcușul peste o

vioară… Am mobil care merge, de ce să te fi sunat de pe fix?

Ana râse voioasă și simplă, ca o dimineață senină de vară, detensionându-l cu un sărut pe obraz:

– Era prefixul județului lui Costin… Nu cunosc pe nimeni acolo. Și el nu m-a sunat, am vorbit prin

mesaje!

Un val de aer rece îl străbătu în viteză.

– Cine știe, o fi fost greșeală! zise, întorcându-i privirea.

Ana se simți inundată pe interior, de un zâmbet larg. Instantaneu, ca de un miracol… Bubuiturile

inimii continua să le simtă, gâlgâitoare, până-n creier…

Se ridică dintr-o dată, căutând imediat în sertarul biroului fără să să rostească o vorbă, nevoind

să sugereze vreo urmă de suspans. Se întoarse către Mag cu o bucată de hârtie cerată, palid lucitoare,

ca un papirus vechi, pe care i-l așeză în față… Natural și cert. El o privi ca înaintea unei minuni pe

care numai Ana, în felul ei unic și ieșit din comun, știa să o facă.

Citi fără să pună întrebări… Iubita lui era acolo. Ca întotdeauna putea desluși orice mister…

Sau dacă nu, el se simțea gata să-l înfrunte alături de ea.

– L-am găsit întâmplator într-un magazin de suveniruri deschis recent în oraș. M-a lovit ca o

descoperire a unei minuni… Nu aș ști să-ți spun de ce, dar am simțit că trebuie să-l iau pentru tine.

Voiam să ți-l dau, inițial, de Paști, dar…

Chipul i se înnegură molatic, iar buzele își coborâră involuntar colțurile. Vorbele ei, dulci ca

miezul unui fruct bine pârguit în plină vară, înfloriră în Mag. Continua să o privească precum pe un

corp sideral. Ca pe o icoană… Își regăsi tonul senin, pe măsură ce bătăile inimii își reluau ritmul

obișnuit.

– Nu știu cum reușești să citești în mine… Apostolul Pavel este unul dintre preferații mei. Am învățat

în acești cinci ani de Seminar să-mi dau seama cu care pot rezona… E clar că fiecare a avut rolul său

în Univers și că e important acolo SUS, dar EL e printre puținii pe care-l înțeleg, care mă convinge și

pe care l-aș reciti la nesfârșit! Mulțumesc… Ție, dar mai ales LUI, că mi-a îngăduit să te întâlnesc!

Ana își opri o lacrimă fugară cu degetul… Era un moment menit să se fi întâmplat așa, iar ea

se simțea, din nou, nu mai știa a câta oară de când îl cunoscuse pe Mag, privilegiată. Sau mai bine

zis, binecuvântată… Alt șuvoi de lacrimi o umplu pe interior când Mag se ridică. Trebuia să plece. Îl

aștepta proiectul… Și bacalaureatul!

Gândul lui Mag despre propria evoluție:

Dragostea ta,iubito,care încearcă să mă cuprindă în sufletul tău, ca nimeni altcineva să nu mă

răpească de acolo!

Căci altfel, tu în ce te-ai mai oglindi?

Dragostea ta….. nu piere niciodată!

„Nu poți scăpa de anumite lucruri decât trăindu-le, nu poți limpezi anumite obsesii decât

privindu-le în față și nu poți cunoaște adevărata dragoste decât depășind-o.”

(Mircea Eliade)