Unele întâlniri rămân întipărite în memorie pentru tot restul vieții. Nu întotdeauna pentru durata lor, ci pentru oamenii pe care avem privilegiul să-i cunoaștem și pentru emoția pe care ne-o lasă. O asemenea întâlnire am avut-o în iarna anului 1985, când am plecat de la Iași la Codlea, pentru a-l cunoaște pe pictorul Aurel Bordenache.
Totul a început la Iași, într-o zi în care am intrat întâmplător în incinta Casei Cărții. Acolo era organizată o expoziție de ilustrații, în cadrul căreia erau expuse și lucrări originale de grafică semnate de Aurel Bordenache, realizate pentru o carte cu poezii de Mihai Eminescu apărută la Editura Cartea Românească din București, în 1944. Volumele s-au pus în vânzare la Librăria Cartea Românească. O bombă a căzut pe librăria respectivă, distrugând aproape întreg tirajul.
Mi-am oprit privirea asupra acelor lucrări. Era o grafică în tuș negru de o rară finețe, cu o sensibilitate și o frumusețe aparte. Fiecare poezie era însoțită de o ilustrație care părea să continue, prin desen, emoția versurilor eminesciene.
Impresionată de ceea ce vedeam, l-am abordat pe anticarul colecționar, Dumitru Grumăzescu, prezent la expoziție, și l-am rugat să-mi povestească despre lucrări și despre autorul lor.
Mi-a relatat că îl vizitase personal pe Aurel Bordenache, având cu el un exemplar al cărții ilustrate pe care o avea de la Academia Română. Întâlnirea și cartea l-au impresionat pe pictor, care i-ar fi oferit toate lucrările originale, pentru a putea fi valorificate și cunoscute de public.
L-am rugat pe domnul Grumăzescu să-mi dea adresa pictorului deoarece îmi doream foarte mult să-l cunosc personal. Nu mi-a dat-o imediat. Mi-a explicat că pictorul trăia singur, era foarte retras și nu prea primea vizitatori. Suferise mult, inclusiv din cauza autorităților comuniste, care îl persecutaseră pentru faptul că fusese pictor la Casa Regală a României. I se luaseră și lucrări, iar toate acestea îl făcuseră neîncrezător în oameni.
După mai multe insistențe, am obținut numărul de telefon și adresa: strada Nicolae Bălcescu, numărul 45B.
L-am întrebat pe domnul Grumăzescu dacă ar fi potrivit să-i duc ceva în dar. Răspunsul a fost categoric:
— Nimic! Nu primește nimic de la nimeni.
Am reținut sfatul, dar nu l-am urmat întocmai.
În zilele următoare am plecat la Codlea, unde m-am cazat la o verișoară. În seara sosirii am vorbit telefonic cu pictorul și i-am cerut permisiunea să-l vizitez. La început a ezitat. Mi-a spus că nu se simte prea bine, deoarece cu câteva zile înainte căzuse pe gheață și se deplasa cu ajutorul unui baston.
Am insistat, spunându-i că venisem tocmai de la Iași special pentru a-l cunoaște. În cele din urmă, a acceptat să mă primească a doua zi, la ora 10.
Dimineața, înainte de întâlnire, m-am oprit la o florărie și i-am cumpărat un buchet de frezii. M-am gândit că nu puteam merge în casa unui om pe care îl admiram fără să-i duc măcar o floare.
Am mai stat de vorbă și cu câțiva localnici, de la care am aflat că pictorul contribuise la realizarea picturii interioare a bisericii din Codlea, împreună cu un prieten, lucrările fiind făcute după concepția sa artistică.
A venit și ora mult așteptată.
La ora 10 fix eram în fața casei de pe strada Nicolae Bălcescu. Țineam buchetul de frezii ascuns la spate, ca nu cumva să mă observe de la fereastră și să refuze primirea, văzând că îi aduc ceva.
După ce am sunat la ușă, am avut parte de o întâmplare pe care nu am uitat-o nici astăzi.
O vrăbiuță s-a așezat pe pervazul ferestrei, la aproximativ un metru de mine. Stătea liniștită și mă privea. Am rămas surprinsă de apariția ei și, pentru o clipă, mi-am imaginat că venise ca un mesager, să-mi dea un semn bun, că ușa se va deschide.
Și ușa s-a deschis!
În fața mea a apărut un domn înalt, distins, cu barbă albă și baston. Avea o ținută și o înfățișare care mi-a inspirat imediat o imagine aproape regală.
Era Aurel Bordenache.
M-a invitat în casă. I-am oferit florile, iar el mi-a mulțumit politicos și m-a rugat să le pun într-o vază aflată în apropiere.
Apoi m-a invitat în camera sa de lucru.
Era o încăpere cu multă personalitate. Pe pereți se aflau numeroase tablouri pictate de el. În partea stângă era un pat sau divan, iar mai departe o sobă de teracotă în care ardea focul. În fața mea se afla biroul pictorului, însoțit de un scaun de epocă, cu o eleganță care amintea de atmosfera unei alte vremi.
Eu m-am așezat pe divan, iar gazda mea pe scaunul de la birou. Din când în când, mă ruga să mai pun câteva lemne pe foc.
Mi-a arătat o pictură în ulei, reprezentând bustul unei tinere. Mi-a spus că este franțuzoaică și că pictase portretul într-o jumătate de oră.
Am început să vorbim despre artă, despre viața sa și despre vremurile pe care le traversase.
Mi-a povestit cu amărăciune despre suferințele îndurate în timpul regimului comunist. Fusese pictor la Casa Regală a României, însă nu făcuse politică. Cu toate acestea, simpla sa asociere cu instituția monarhică fusese suficientă pentru a deveni ținta persecuțiilor. A suferit, a fost lipsit de libertate și a pierdut lucrări la care ținea.
La un moment dat, m-a întrebat dacă domnul Grumăzescu predase lucrările originale, cele pe care le văzusem la expoziția din Iași, Universității ieșene, pentru care i le dăduse.
M-am aflat atunci într-o situație delicată. Domnul Grumăzescu îmi spusese că acele lucrări îi fuseseră donate lui de către pictor, în timp ce Aurel Bordenache părea să aibă alte așteptări în privința lor. I le dăduse pentru Universitatea din Iași. Ce puteam să-i răspund unui artist în vârstă de 83 de ani, care trecuse prin atâtea suferințe și care părea încă preocupat de soarta creațiilor sale?
I-am răspuns că nu știu.
Am preferat să nu intru în detalii și să nu-i provoc o nouă tulburare. Era un moment în care discreția mi s-a părut mai importantă decât orice explicație.
Discuția a continuat, iar pictorul mi-a vorbit și despre un prieten de suflet: câinele său.
Îl iubea foarte mult și îmi povestea cu duioșie despre inteligența și devotamentul acestuia. Când ieșea la plimbare pe stradă, le oferea bomboane copiilor care se jucau prin zăpadă sau se dădeau cu săniile.
La întoarcere, câinele mergea înaintea stăpânului și îi deschidea poarta casei. Avea un cârlig de închidere, iar animalul se ridica pe picioarele din spate și, sprijinindu-se cu cele din față, ridica acel cârlig, permițându-i stăpânului să intre.
Îmi povestea toate acestea cu multă afecțiune.
Câinele murise iar pictorul îl îngropase în curtea casei. Pierderea îl întristase profund. Dincolo de artistul cu un trecut impresionant, descopeream un om sensibil, capabil de o mare dragoste pentru ființele care îi fuseseră aproape.
Am stat împreună aproximativ două ore. Două ore în care am avut privilegiul de a asculta povestea unui om care aparținuse unei lumi artistice și istorice pe care generația mea nu o putea cunoaște decât prin mărturii, documente și cărți.
Am plecat din casa sa cu sentimentul că trăisem un moment aparte. Îmi rămăseseră în minte chipul său distins, barba albă, bastonul, căldura sobei de teracotă, tablourile de pe pereți și, mai ales, vrăbiuțaa aceea care mă întâmpinase înainte ca ușa să se deschidă.
Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama cât de prețioasă a fost acea întâlnire.
Aurel Bordenache nu a fost doar un pictor de talent, un grafician de mare finețe și un artist care a lucrat pentru Casa Regală. A fost și un om care a cunoscut nedreptatea, singurătatea și pierderea, dar care și-a păstrat sensibilitatea, dragostea pentru artă și atașamentul față de micile bucurii ale vieții.
Pentru mine, el nu va rămâne doar numele unui artist întâlnit în cărțile de istoria artei. Va rămâne omul pe care l-am cunoscut într-o dimineață de iarnă, la Codlea, în casa de pe strada Nicolae Bălcescu nr. 45B.
Iar în amintirea mea, înainte ca ușa să se deschidă, va fi mereu acea vrăbiuțăă de la fereastră.
O întâlnire petrecută în urmă cu peste patru decenii, dar care a rămas vie în memoria mea.
Lucreția Berzintu
