În volumul „Ofrandă sufletului meu”, Valentin Lupea construiește un univers liric inegalabil de frumos, inconfundabil din punct de vedere stilistic și tematic, ce scoate în evidență, încă de la primele pagini, faptul că autorul versurilor are un respect deosebit pentru creațiile lirice pe care reușește să le expună într-un spațiu literar eliberat de orice fel de constrângeri. Când se referă la poezie, Valentin Lupea se teleportează într-o lume ideală și armonioasă menită să îi pună în mișcare imaginația. Pentru a-și putea exploata în liniște emoțiile interioare și interogațiile existențiale, scriitorul se retrage în lumea poeziei ori de câte ori este dezamăgit de realitățile lumii materiale.
De-a lungul timpului – așa cum scrie în textul care prefațează cartea – Valentin Lupea recunoaște că a alternat scrierile lirice cu volume de critică literară și scrieri filosofice. De asemenea, un loc important în compartimentul preocupărilor sale este alocat scrierii unor studii și volume de specialitate din domeniul educației și al psiho-pedagogiei.
Cu toate acestea, Valentin Lupea a revenit mereu la mirifica poezie pe care o consideră cea mai înaltă formă de manifestare artistică. Parcursul său literar este deosebit de bogat fiind reprezentat de circa 20 de volume, la care se adaugă studiul monografic al comunei Bahnea și lucrările din seria „Două destine”.
Absolvent al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1970), specializarea Limba și literatura română, domnia sa a desfășurat o îndelungată activitate în învățământul mureșean, ca profesor titular, director și director coordonator. A obținut toate gradele didactice (Definitivat, Gradul II, Gradul I) și titlul de Profesor Evidențiat (Emerit) și a încercat să înteleagă cât mai profund omul și lumea, transpunându-și gândurile în valoroase studii de pedagogie și filosofie.
Revenind la neștirbita sa pasiune pentru poezie, scriitorul a mărturisit deseori că nu poate trăi fără „starea poetică” fapt demonstrat și prin intermediul poeziilor ce alcătuiesc acest volum de versuri structurat pe două capitole esențiale: „IUBIRE ȘI TRĂIRE ” și „RAȚIUNE ȘI SPIRIT”.
Primul capitol al cărții este o ofrandă adusă iubirii, acel sentiment universal spre care poetul se întoarce cu nostalgie și pe care îl retrăiește, din perspectiva eului liric, cu speranța că orice gând de iubire devine rost de întinerire și de eternă aducere aminte. În poeziile incluse în prima secțiune, poetul invocă imaginea femeii iubite exploatând ideea că rememorarea primelor iubiri generează mereu emoții puternice, pe care le transpune în diafane expresii lirice și atractive imagini vizuale și auditive, așa cum întâlnim în poemul intitulat „Iubita mea cu chip de floare”. Autorul folosește aici metafore și epitete cu valoare expresivă : „chip de floare”, „obraji de iarbă primăvara”, „ochii calzi și blânzi ca vara” pentru a sugera puritatea chipului femeii iubite. Evocarea primelor iubiri se intersectează, în poezia amintită, cu evocarea „ancestralei lumi a satului” scăldat „în zvonurile tainice de ieri”.
Spre deosebire de poemul „Iubita mea cu chip de floare” din care se degajă o anume senzualitate, poezia „Doar amintirile” este meditativă, accetul fiind pus pe exploaterea sentimentelor de iubire din perspectiva memoriei afective a poetului. De asemenea, dacă în primul poem, autorul pune accent pe trăirea efectivă a sentimentelor de iubire și pe comuniunea cu natura, în poezia „Doar amintirile” emoțiile resimțite sunt puternic afectate de trecerea anilor.
În capitolul al doilea se produce o schimbare a registrului tematic, scriitorul fiind preocupat de problema dimensiunilor estetice și spirituale ale creației lirice, ca suprem act artistic așa cum se refectă în următoarea strofă:
„În spiritul ființei mele,
foarte modern,
nu veți mai afla
o poezie despre om,
poezia întâlnindu-se în om
ca un dat inseparabil
al condiției sale
interioare. ” („Undeva cerurile-s sparte”)
Poemul, din care fac parte versurile citate, explorează tema fragilității finței umane, des întâlnită în poeziile lui Valentin Lupea. Acesta pleacă de la convingerea că există o ruptură profundă între partea rațională și cea spirituală din om, prăpastie ce poate fi ocolită doar cu ajutorul puterii de expresie a poeziei ce se caracterizează prin profunzime filosofică, dar și printr-un „dat inseparabil” care înalță sufletul. Tonul grav al poemului este redat prin simboluri ale dezordinii cosmice precum : „cerurile-s sparte”, „o stea a căzut” , ori prin imagini funerare ; „urne de piatră reci” și „lespezile grele”.
Dacă analizăm poemele, luate ca exemplu în această postață, ele reflectă într-o formă concisă evoluția tematică a poeziilor din „Ofrandă sufletului meu”, volumul deschidu-se cu poezii dedicate iubirii ca sentiment real, continuă cu invocarea unor amintiri ce îmbogățesc și înnoiesc sufletul poetului însetat de iubire și se încheie cu ritmul solemn și filosofic al poeziilor referitoare la destinul implacabil al omului și incapacitatea lui de a se salva prin iubire.
Doar poezia poate să susțină dorința de viață poetului care se zbate și strigă: „Vreau să trăiesc”. Din poemul ce poartă acest titlu se degajă o energie binefăcătoare specifică eu-lui liric ce iubește lupta cu viața și nu capitulează în fața morții, dimpotrivă o sfidează și o transformă, din perspectiva harului creator, într-un convingător și expresiv argument în favoarea viețuirii și a regăsirii prin exersarea magiei iubirilor eterne.
De factură diferită este poemul „Laudă scrisului”, ce pune în evidență viziunea profund filosofică a dlui Lupea, evidențiind relația sacră dintre cuvânt și existență, precum și credința autorului în puterea transfiguratoare a oricărui act creator. Textul devine astfel o meditație asupra rostului scrisului, asupra modului în care acesta ordonează haosul lumii și conferă sens trăiriilor umane. Punând în evidență imensul său respect pentru procesul scrisului și pentru valoarea culturală a cărților, Valentin Lupea concepe un veritabil manifest poetic. Autorul supralicitează importanța procesului creativ, scrisul devenind o cale sigură spre desăvârșirea spirituală. Vorbind despre libertatea totală oferită de scris, acesta deschide o perspectivă atemporală, observând modul în care limba și creațile literare autentice transcend veacurile și străbat generațiile.
„Laudă scrisului”, așadar, ne duce cu gândul la acele texte metapoetice în care atenția se mută pe scris ca supremă formă de exploatare a limbii române, cuvântul devenind instrumentul central prin intermediul căruia eul liric își afirmă identitatea creatoare. Poezia devine, astfel o cale inefabilă de cunoaștere a lumii și a sinelui, un mijloc prin care autorul reușește să transforme experiențele personale și năzuințele literare într-o galaxie lirică coerentă, de mare consistență estetică.
Tot ceea ce a simțit și a gândit în ultima vreme scriitorul Valentin Lupea se regăsește în paginile acestui volum de versuri ce se așează firesc pe nervurile unei arhitecturi poetice de mare forță sugestivă, pe care a ridicat-o pe parcursul celor 16 ani de neîntreruptă activitate literară. Privit ca un ansamblu bine închegat, volumul „Ofrandă sufletului meu” este opera unui autor matur, cu o viziune lirică originală dominată de convingerea că numai creațiile literare ingenios conturate sunt capabile să ne poarte până la nivelul unor revelații surprinzătoare, construite pe coordonatele fertilului dialog cu cititorii din generația actuală și preferabil cu cei din viitor.
Liliana Moldovan,
