Cel care spunea despre tangou că poartă veșmântul aristocratic al eleganței, nobleței și al unui patos ce cucerește spontan, dar și că singura flacără care a aprins tot ce putea atinge în el însuși a fost și a rămas, până la finalul vieții sale, Muzica, a reprezentat unul dintre tinerii compozitori înzestrați ai deceniului al patrulea din secolul XX, așa cum îl definea Elly Roman. Om de cultură și muzicolog de anvergură mondială, membru în jurii naționale și internaționale, critic și cronicar muzical, diplomat, impresar, scriitor bilingv (în română și maghiară), jurnalist, traducător, autor de emisiuni radio-tv, George Sbârcea, la fel ca și primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, dr. Miron Cristea, a fost unul dintre iluștrii Fii ai Topliței Române, care și-a onorat trecerea dăruită de Dumnezeu, cu realizări notabile pe tărâmul artei muzicale și pe cel publicistico-literar.
Născut către final de lună martie a anului 1914, prima întâlnire conștientă cu muzica a lui George Sbârcea a avut loc în adolescență, când, pe lângă lecțiile uzuale de pian, într-o zi de vară, pe un tăpșan al Călimanilor, „în liniștea vaporoasă a înserării de august”, a auzit, la o stână, un fluier păstoresc… Ei bine, fluierul acela, care, după confesiunile sale, „venea de foarte aproape și, cu toate acestea, de foarte departe, din sute și mii de ani de vechime a acestui neam și pământ al nostru”, i-a străfulgerat, prin sunetele lui imateriale, „nețărmurita minune a cântecului, a muzicii”… Era un amurg de vară, își amintea George Sbârcea, când „nu adia niciun vânt și doar pământul respira neauzit”… În acele clipe, însă, Ființa ancestrală a pământului românesc i-a vorbit, dintr-o dată, tânărului pasionat de taina sunetelor cantabile, în cea mai curată și înaltă vibrație a sa, încât secunda aceea a devenit pentru el „momentul propulsor”, care l-a determinat să urmeze, pe lângă cursurile de Științe juridice, și pe cele ale Conservatorului din Cluj, loc sacru al Artei, unde a întâlnit mari Maeștri ai pedagogiei muzicale, civității și omeniei, precum Augustin Bena, George Simonis, Marțian Negrea, Ana Voileanu-Nicoară.
Trebui să menționăm faptul că urbea clujeană, în epoca interbelică, respectiv, perioada studiilor secundare și superioare ale aspirantului George Sbârcea, reprezenta un spațiu universitar, cultural și artistic de o efervescență unanim recunoscută, unde personalități ale vremii, din toate domeniile de activitate, precum George Dima, Victor Eftimiu, Constantin Pavel, Victor Papilian, Bogdan Duică, Ștefan Bezdechi, Dimitrie Popovici-Bayreuth, Iuliu Hațieganu și mulți alții alcătuiau o pleiadă elitistă la care învățăceii de atunci priveau, formându-și modele de exemplar profesionalism și înaltă moralitate. De altfel, la îndemnul poetului Ion Vinea, mărturisea George Sbârcea în volumul „CAFENEAUA cu poeți și amintiri”, apărut, în anul 1989, la Editura Dacia din Cluj, primul care l-a încurajat să scrie și să-și tipărească „impresiile despre oamenii întâlniți și episoadele de viață trăite”, muzicologul își va aduna, peste vreme, din sfera lăuntrică a amintirilor, decupaje admirative, pline de emoție și căldură, mărturisind astfel: „Mi-am încredințat tiparului o parte din aducerile aminte, (…), abia după ce am simțit că imaginile din trecut prind să pălească, iar chipurile celor pe care i-am prețuit și iubit încep să se piardă în ceața uitării.”
Distins cu Premiul I al Editurii pariziene Julio Garzón pentru cel mai frumos tango argentinian al anului 1933, intitulat „Nenita”, cel care avea să devină viitorul compozitor secund al Teatrului Alhambra din dosul fostei Poște Centrale bucureștene, între anii 1936 și 1938, adevărat sanctuar al Estradei românești interbelice din Sărindar, unde a colaborat cu Ion Vasilescu și Nicușor Constantinescu, George Sbârcea, ca să-și poată duce la bun sfârșit studiile universitare pe malul Someșului, a fost, la un moment dat, vânzător într-o librărie clujeană și a făcut, de asemenea, corepetiție de operă, operetă și balet. Primul onorariu obținut, spre exemplu, în calitatea sa de june publicist, l-a luat pentru dialogul cu Victor Papilian, un interviu cu „o soartă ciudată”, care „A trebuit să aștepte luni de zile până să vadă lumina tiparului, și nu în revista căreia îi fusese destinat, ci în ziarul Rampa din București”, precum mărturisește muzicologul însuși.
„Iubeam condeiul, cărțile, literatura, până la uitare de sine, și aveam neapărată nevoie de înțelegere, de încurajare”, spunea George Sbârcea, înțelegere și încurajare pe care le-a primit, cu generozitate, pe drept cuvânt, din partea unor Nicolae Iorga, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Vasile Voiculescu, Ion Chinezu, Ion Pillat. „Scriam numai despre ceea ce cunoșteam temeinic, despre ceea ce mă preocupa mai de mult. Aș fi dorit să mă fi născut o dată cu toate acele veacuri și cu toți acei artiști generoși la care totul mă captiva, totul mă fascina. Le-am evocat viața și opera, am analizat-o și am povestit-o, explicând-o pe înțelesul a cât mai mulți”, unul dintre reperele fixe ale artei lirice, asupra biografiei căruia s-a oprit muzicologul George Sbârcea, fiind chiar marea soprană a istoriei cântului universal – Hariclea Darclée, cea „care și-a risipit darurile tulburătoare fără să uite, vreodată, nici chiar în toiul celor mai răsunătoare succese ale ei, de patria sa, unde s-a întors, în cele din urmă, să moară, săracă și ignorată”. O întâlnire providențială, am putea-o considera, mai ales că ea s-a desfășurat foarte târziu în vreme pentru cântăreața de operă, cu aproape un an înainte de trecerea acesteia la cele veșnice. Iată cum descrie autorul monografiei „DARCLÉE” intersecția personală cu întâia interpretă din lume a rolului Floria Tosca de Giacomo Puccini, prima Wally a lui Alfredo Catalani și cea dintâi Iris a lui Pietro Mascagni: „În 1938, când am cunoscut-o pe Hariclea Darclée în hotelul bucureștean, care i-a fost ultimul cămin într-o lume indiferentă la antecedentele sale glorioase, știam prea puțin despre ceea ce ea însemnase în arta lirică românească și cea mondială. (…)
Adevăratul tragism al marilor interpreți de altădată a constat în măreția pe care le-am simțit-o pe deplin abia când ea expirase.” Poate că privirea din ultimul an de viață pământeană a sopranei Hariclea Darclée exprima aceeași durere sufletească tumultuoasă, nestăpânită, precum sculptase, scenic, acest sentiment, ea însăși, cu ani în urmă, în fața publicului, prin personajul Wally… „- Cine e Darclée?”, formulează, retoric, George Sbârcea în finalul cărții sale despre marea artistă a operei lumii. „Singur Giacomo Puccini, conchide muzicologul, ar putea să răspundă, cu glasul său răgușit de fumul țigărilor : – L’artista geniale, la mia prima e splendida Tosca!”
„Specializare sau… multilateralitate, iată o alternativă”, menționa George Sbârcea, la un moment dat. O problematică pe care a discutat-o, pe îndelete, cu părintele lied-ului și al muzicii de balet românești – acad. Mihail Jora -, atunci când ilustrul Fiu al Topliței a lucrat, cu fervoare și obiectivitate, la cartea închinată vieții și creației acestei mari personalități a țării, pentru care muzica în sine reprezenta „o mare flacără” interioară, născătoare de cultură și viață. În această privință, destinul a jucat, însă, un rol major în viața muzicologului George Sbârcea, „întâmplarea”, așa cum o denumește el însuși, fiind cea care avea să-i stabilească, pentru totdeauna, drumul principal în profesie. Scrierea piesei de mare popularitate „Ionel, Ionelule” (1937), devenită șlagăr autohton și, deopotrivă, internațional, i-a dăruit tânărului compozitor notorietate și un nume de scenă: Claude Romano, care, alături de Henry Mălineanu, Mișu Iancu, Vasile Vasilache ș.a., a reprezentat „o epocă de primă afirmare a muzicii ușoare românești” (Elly Roman). O secvență decupată din pelicula destinului propriu, privind acest cântec ce a traversat aproape un secol de existență în inimile publicului de diferite generații și cu criterii axiologice nu întotdeauna compatibile o povestește admirabil George Sbârcea însuși, cu fiorul în voce al unui veritabil poet-actor al armoniilor sonore celeste, anume: „Eram singur, la mii de kilometri de acasă și de ai mei. Afară viscolea. Siberia se întindea nemărginită în noaptea oarbă. Cântecul acela al meu (Ionel, Ionelule, cântat în rusește, n.n.) a răsunat ca un glas din trecut, un glas de acasă, mângâietor și încurajator. Mica muzică neînsemnată, dar în stare să-ți descrețească, deodată, fruntea, să te facă să uiți distanțele și ninsorile, iarna și drumurile călătorului singuratic. Atunci, în acel ceas nocturn și depărtat de țară, am simțit, prin acest cântecel al meu (…) că sunt mândru și fericit pentru faptul de a fi compus, printre altele, și muzică ușoară.”
De la Johann Strauss, regele valsului vienez, la folclorul stilizat al Mariei Tănase, iată un salt, pe care numai George Sbârcea îl putea explica la nivelul „temperamentului de expresie poetică a unui muzician, care își cântă țara, poporul, orașul” și a melosului în sine creat… Despre vocea Mariei, spre exemplu, muzicologul născut în Toplița Română afirma că „acesta nu mai e doar un glas, ci este glasul însuși al cântecului românesc, răsărind în adâncul sufletului popular și lăutăresc, în același ritm cu viața, cu marile ei clipe de răscruce, cu ciclurile timpului ce se scurge fără oprire. (…) Conștiința unui întreg popor prinde grai în interpretările ei, cu o forță unică (…)”. Datorită înregistrărilor Mariei Tănase, ascultate de către muzicieni finlandezi, se confesa Sbârcea, aceștia pătrunseseră, cu o pasiune nespecifică lor, dar greu de stăvilit, direct „în inima cântecului, a autohtoniei noastre, în miezul fierbinte al cântecelor românești”… Căci „Muzica poate să prilejuiască momente de năpraznică fericire. O fericire de care avem nevoie cu toții, o dată ce ea ne face mai buni, mai tari, mai gingași, mai oameni…”
„Niciuna dintre frumusețile muzicii nu m-a lăsat indiferent. Totul m-a ispitit, din clipa când am fost cucerit de farmecul sunetelor: operă, lied, simfonie, cvartet, cântec popular, vals”, motiv pentru care, prin conjunctura sorții, la Helsinki, muzicologul și diplomatul George Sbârcea l-a cunoscut pe compozitorul finlandez Jean Sibelius, cel ce părea a fi, în acele secunde ale întâlnirii astrale dintre cei doi muzicieni, o „stranie statuie în bronz trecută în nemurire”. De altfel, talentul scriitoricesc al marelui muzicolog român a lăsat amprente descriptive definitorii legate de una sau alta dintre personalitățile cu care Divinitatea i-a intersectat pașii, de-a lungul și de-a latul vieții sale complexe…
x x x
Clujul
Dintre toate întâlnirile care i-au fost scrise în soartă muzicologului și omului de cultură George Sbârcea, Clujul și Toplița natală au rămas unele dintre marile lui iubiri mărturisite, toposuri sacre de care sufletul s-a legat pentru totdeauna. „Încercările mele de a-mi afla locul la Cluj, în anii de după război, au fost stângace și fără continuitate, va scrie, peste ani, slujitorul muzei Euterpe. (…) n-am găsit altceva decât o suplinire a orelor de muzică într-o școală profesională”, apoi, corepetitor la Școala de coregrafie, „unde am deprins răbdarea, stăruința, stăpânirea de sine și prospețimea de care am avut mai târziu atâta nevoie în timpul scrierii cărților mele cu subiect muzical și la tălmăcirile făcute din literaturi străine”. Ultima oară, îți amintește George Sbârcea, i-a „însoțit pe coregrafii clujeni în toamna anului 1956, prin satele românești dintre Reghin și Bistrița”.
O poartă către studiul esențelor ancestralității noastre i-a fost deschisă tânărului George Sbârcea de către marele compozitor și folclorist din Seliștea Aradului, Sabin Drăgoi, autor, printre altele, și al unor creații vocal-simfonice, precum Jocul din Oaş, Suita tătară, Poema neamului. „Din ziua când am fost angajat de Sabin Drăgoi cercetător științific la filiala din Cluj a Institutului de Etnografie și Folclor al Academiei, mi-am dat câtva timp osteneala de a nu mă gândi la nimic altceva decât la culegerea și transcrierea de cântece populare. Îi mai sunt recunoscător și azi că mi-a dat prilejul de a cunoaște comori pe care nu le bănuiam și colțuri de țară pe care, fără îndeletnicirea de folclorist, nu le-aș fi văzut, poate, niciodată…”. Unul dintre obiectivele programului de înregistrări de la acea vreme a anilor `50 avea în vedere cântecele de copii, care „Prin simplitatea și sinceritatea lor, (…) sunt o expresie dintre cele mai autentice ale folclorului muzical”, zonele Oașului și ale Maramureșului, reprezentând „ținuturi care își păstrau orgoliul tradițiilor”.
O experiență autentică pentru un cercetător, care, dincolo de armonia sunetului și matematica notelor muzicale, învăța să-și cunoască trecutul codificat în limbajul special al cântului autohton strămoșesc… „Am părăsit după câtva timp folclorul, așa cum am părăsit multe alte preocupări pe care le-am avut într-o viață la fel de agitată și de schimbătoare ca secolul însuși. Îndeletnicirile mele variate n-au fost de altfel decât o mască, sub care mi-am ascuns sufletul adevărat.
Lucrul acesta li s-a întâmplat și altora, o dată ce vremurile pe care generația mea le-a trăit nu au fost prea prielnice continuității.”
Celui născut în Inima Țării, la Toplița Română, Clujul i-a fost, o vreme, a doua casă, izvor de cunoaștere culturală și de solide prietenii întemeiate, care, pe firul timpului, și-au dezvăluit tot mai mult frumusețea și unicitatea. Una dintre aceste strânse legături spirituale deosebite poartă numele întemeietorului Școlii clujene de sculptură, Romul Ladea, creator al unor impresionante monumente de for public din țară, ce „par rupte din orizontul curat al basmului”, observa, cu ochi critic și obiectiv, George Sbârcea, eroii imortalizați de el fiind nimeni alții decât „țăranii ardeleni, cu căpeteniile lor Horia, părintele Lucaci, Memorandiștii, victimele de la Ip și Trăsnea ale hoardelor de fasciști din 1940”. Așadar, Ladea și-a pus amprenta pe o operă alcătuită din Grupul statuar Școala Ardeleană din Cluj, monumentul lui Avram Iancu din Huedin, bustul lui Eminescu din Oravița, cel al istoricului A. D. Xenopol din Arad (spre neuitare vreodată „a faptei măreţe a lui Xenopol, care a dăruit Aradului vasta sa bibliotecă”, după cum menționa Episcopul Grigore Comşa al Aradului) și atâtea altele. Întâlnirea cu artistul bănățean, din anii postbelici, s-a tradus în ceea ce George Sbârcea va denumi, în paginile sale memorialistice, „o prietenie adâncă”, muzicologul fiind mereu prezent și ținând discursuri la vernisajul expozițiilor acestuia. „Romul Ladea, unul dintre marii noștri sculptori dintre cele două războaie, a fost un om simplu și fermecător, de o naivitate copilărească”, ducând „o existență discretă, de muncă asiduă, respingând tot ce e josnic și laș”.
De la poezia bronzului, a pietrei și a lemnului, la poezia cuvintelor – așa s-ar putea radiografia intersecția dintre marile spirite poposite în Cluj și unite, parcă, de mâna Însăși a Providenței… Lucian Blaga, Romul Ladea, George Sbârcea – piloni ai aceluiași templu plin de sacralitate al culturii române… „Obișnuiam să-l vizitez pe Blaga duminică dimineața”, pe strada Martinuzzi, „într-o vilă fără stil, cu ferestrele și balcoanele strânse în gratii de fier”, spunea George Sbârcea, „la ceasul când știam că nu se apucă încă de lucru”. Pe poetul misterelor, cu ochi „verzi ca iarba crudă”, ale cărui priviri „radiau calm, siguranță, stăpânire de sine”, Sbârcea îl întâlnea, aproape zilnic, la cofetăria de pe strada Nicolae Iorga, după reîntoarcerea sa, cu familia, la Cluj… Blaga, poetul, filosoful și diplomatul ce a atins, pentru o vreme, orizontul „galbenului țărm portugal”, „cât timp lucra la ceva, se închidea în sine. (…) Avea o memorie fără greș, recita poezii întregi de Macedonski, Vinea, Barbu, Arghezi. (…) Îl însoțeam, adeseori, până acasă, sus, pe Calea Turzii și pe strada Andrei Mureșanu. (…) Îi urmăream fața lunguiață și descărnată, ca o sculptură gotică, ochii fără gene, de parcă i le-ar fi pârjolit privirile intense.”
La cofetărie, Blaga îi recitase „Loreley”-ul lui Heine din „Cartea cântecelor”, scrisă, la 1827, de poetul romantic german, ale cărui versuri vor tresălta mereu, pe acordurile de lied ale unor renumiți compozitori din istoria muzicii clasice, precum Schubert, Mendelssohn, Wagner sau Brahms. „Textul german – simplu și plin de muzicalitate – a atras spontan în sfera sa lexicul românesc cel mai adecvat”, așa încât, în volumul apărut mai târziu, strofa recitată, cândva, de marele poet Lucian Blaga, la o prăjitură, în urbea clujeană, „aducea un ecou popular în poezie”, remarca George Sbârcea, și anume:
„Nu știu ce poate să-nsemne
C-atât de trist îmi sunt,
Un basm din străvechile timpuri
Mă-ncearcă fără cuvânt…”
George Sbârcea, parte a familiei primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, nu s-a simțit niciodată, în orașul de pe Someș, ca într-un univers captiv ori demodat. Dimpotrivă. I-a descoperit acestuia spiritul viu, creator, dimpreună cu elitele lui consacrate. Spovedania publică de mai târziu a marelui muzicolog relevă faptul că, la Cluj, se simțise „ca acasă”, în Toplița natală, de aceea despărțirea de acest oraș s-a produs cu mare greutate, pricinuindu-i o suferință profundă: „În timp ce îmi împachetam cărțile una câte una, scrie George Sbârcea, retrăiam tot ce văzusem, tot ce auzisem și cunoscusem acolo vreme de peste o jumătate de veac. Mă odihneam din când în când pe un colț de ladă și ascultam, zgribulit, ploaia ce bătea în geamuri.”
Parcă o anumită tensiune filosofică și un sentiment cosmic al toposului acestuia transilvan, ca să-l citez pe Mihai Drăgănescu, îl copleșeau, definitiv, pe diplomatul fin al arcușului muzicii și cuvintelor… Datorită amintirilor, îi era drag orașul, unde îi cunoscuse, printre alții, pe Ladea și pe Blaga. „Eram mâhnit că nu pot lua cu mine nimic din toate acestea”, va mărturisi, cu sinceritate, peste ani, George Sbârcea. Luase, însă, deja, sufletul acestor aduceri-aminte, în cufărul larg al memoriei personale și, ulterior, în tușa colorată a tiparului…
x x x
„Anii tinereții au trecut iute, ca zăpada de primăvară. Seara, la masa de lucru, lumina mi se pare tot mai tulbure, literele din ce în ce mai șterse”, scria aristocratul muzicologiei românești, George Sbârcea, dar „Singura flacără care a aprins tot ce putea atinge în mine a fost și a rămas, până azi, muzica”…
Dr. Magdalena ALBU
