19.7 C
Nürnberg, DE
July 22, 2024
Exclusiv

Rolul culturii  în ciocnirea civilizațiilor și a războaielor din prezent : (Tradiții, obiceiuri, cultură, literatură)

”Înlăuntrul nostru suntem la fel, cultura e singura care face diferență” spunea Confucius. Însă Kofi Annan pune puctul pe i: “. Oamenii de diferite religii şi culturi trăiesc unul lângă celălalt în aproape orice parte a lumii, şi cei mai mulţi dintre noi au identităţi suprapuse care ne unesc cu grupuri foarte diferite. Putem să iubim ceea ce suntem fără să urăm ceea – şi cine – nu suntem. “

Dacă acești înțelepți ai omenirii au scris așa, de ce s-a ajuns ca în diferite colțuri ale Terrei sunt mai întoteauna conficte militare, unde sunt uciși oameni în numele unor idei, obiceiuri și pretenții teritoriale.În existența omenirii nu a existat o clipă de pace pe pământ.Să fie omul mai rău de cât o fiară?Ce-l îndeamnă să ia viața semenului său?
Pentru a înțelege mai bine situația actuală a conflictelor dintre adiferite țări și popoare an să mă întorc la Sam Huntington, unul dintre cei mai cunoscuti politologi occidentali, realizează o analiză provocatoare pentru ințelegerea realităților politicii globale în secolul urmator. Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale este una dintre cele mai importante cărți apărute de la sfârșitul Războiului Rece. – Henry A. Kissinger. Bazata pe un faimos articol al autorului publicat în Foreign Affairs in 1993, Ciocnirea civilizatiilorșsi refacerea ordinii mondiale este o analiză provocatoare și profetică asupra politicii mondiale după căderea comunismului, un regim criminal.. Renumitul politolog explica modul în care „civilizatiile“ au devenit forța motrice în politica mondială contemporană, înlocuind națiunile și ideologiile, și ofera o analiză strălucită a climatului actual și a posibilităților viitoare ale culturii politice în continuă schimbare din lumea noastră. Inca de la inceput, lucrarea a suscitat nenumărate polemici și continuă să o facă, desi multe dintre previziunile lui Huntington nu s-au adeverit în timp.

Însă acești autori și oameni politici nu au abordat în esență rolul culturii în educarea războinică a popoarelor.
În tradițile unor popoare dansurile imită lupta războinică cum este Capoeira ce este o arta marțială afro braziliană, respectiv un dans de luptă ale cărui origini provin din regiunea africană NíGolo unde este cunoscut sub numele de „dansul zebrei”. Pe lângă partea fizică, în sine, la orele de Capoeira de la Burn Fitness se mai practică și dansuri din nord estul Braziliei. Capoeira a fost adus și dezvoltat în perioada colonială de către sclavii africani. Aceasta a fost dezvoltat în Brazilia, în principal, de africani începând cu secolul al XVI-lea. Este cunoscută pentru mișcări rapide și complexe, folosind în principal puterea, viteza și loviturile de picior.

Capoeira are mai multe ramuri, nu e doar o artă marțială. Capoeira este cultură, istorie, dansuri afro, percuție, acrobație și ajută în procesul de socializare.
Exemple în acest sens sunt multe, precum Pow-Wow care e o expresie intraductibilă, cu etimologie incertă, presupusă, totuşi, a veni din algonchină, limba unui străvechi trib de amerindieni. Originile şamanice – „vindecare şi spiritualizare“ – ale acestei sărbători, pentru că despre o sărbătoare este vorba, sînt vehement contestate de către indienii de pe continentul nord-american. Ipoteza populării continentului, în perioada glaciaţiei, de către triburile de vindecători (şamani), veniţi prin ceţurile istoriei şi ale strîmtorii Bering, din Siberia Orientală, răspîndindu-se treptat pe cele două continente americane, este inacceptabilă pentru amerindieni. Nici alte ipoteze nu le par credibile, cum ar fi cea a venirii europenilor sau a unor locuitori ai Oceaniei, care ar fi înfruntat valurile Pacificului, cum susţin unii cercetători şi istorici. Orgoliul de locuitori „dintotdeauna“ ai acestor teritorii este de neclintit. Şi de ce nu ar avea dreptate?

În cazul particular al acestei sărbători, amerindienii acceptă, aproape unanim, că primul Pow-Wow ar fi avut loc în Omaha, cu vreo două secole în urmă. Valenţele şamanice – „amestec de credinţe şi cutume“– ale acestui festin anual sînt fie absente, fie bine camuflate în caracterul profan al manifestării, trecînd în simboluri ce scapă ochiului neiniţiat al trăitorului în afara rezervaţiei. Curiozitatea şi un anume bănuit caracter insolit mi-au îndreptat paşii spre o rezervaţie a indienilor „mohawk“, aşezată în sudul lacului Saint-Louis, din conurbaţia oraşului Montréal. Cîteva informaţii îmi sînt furnizate de către un locuitor din Kanesatake, un sat al naţiei (cuvîntul „trib“, peiorativ, nu mai este acceptat) mohawk, sat care este gazda sărbătorii. Nu există conotaţii religioase, evenimentul este pur laic, o profană ocazie de a te întruni, de a face noi legături, de a reînnoi relaţiile cu prieteni, cu familii sau alte naţii din acest uriaş conglomerat amerindian, inclusiv de a schimba daruri şi a face comerţ. Extensia culturală a sărbătorii, prin acceptarea participării şi a non-indienilor, ar fi început după tensiunile care au generat conflictul de la Wounded Knee, pe rezervaţia Pine Ridge, din anul 1973, conflict deschis între forţele armate americane şi naţia Oglala Sioux, eveniment ce a marcat profund toate naţiile amerindiene. Valurile contestaţiilor din această perioadă – împotriva războiului din Vietnam, civil rights etc. – au generat o mişcare şi o conştiinţă pan-amerindiană, în sensul identificării valorilor comune şi, în numele acestora, lupta împotriva „colonizării“ culturale, spirituale, materiale. Pow-Wow-ul şi-a adăugat noi valenţe ca reflex al acestei mişcări, prin ieşirea din izolare şi partajarea valorilor proprii cu celelalte naţiuni cu care convieţuiesc: canadiană, americană, mexicană etc. Sărbătoarea este proprie numai indienilor, numiţi de către canadieni englezi – „First Nation“; de către cei din Québec – „Première Nation“ şi, în general, fiind cunoscuţi sub numele generic de „Autochtones“. Inuiţii şi metişii, care nu sînt amerindieni, nu serbează Pow-Wow–ul, ei conformîndu-se altor tradiţii.

Sunt scriitori care prin cărțile lor, în special romane au propăvăduit războiul în numele unei ideologi criminale și imperialiste. Sunt de remarcat câteva tendinţe în abordarea acestui subiect în primele decenii postbelice. În primul rând, protagonistul prozelor, dramelor, compoziţiilor lirice era, cu mici excepţii, unul colectiv. În poezie, de exemplu, Olga Bergolţ militează, abia în 1954, pentru un erou liric preocupat de sentimente şi trăiri personale. Chiar şi atunci când în prim plan apare un personaj memorabil, precum Andrei Socolov din povestirea “Soarta omului” de Mihail Şolohov, care reuşeşte să învingă o pre-destinare extrem de crudă, acesta reprezintă sintetic calităţile omului sovietic-rus, care se gândește la onoarea patriei sale şi mai puţin la destinul său concret. Este de înţeles de ce accentul, în asemenea compoziţii, se pune pe dimensiunea mesajului ideatic cu miză instructivă, excelenţa literară fiind, de cele mai multe ori, absentă. Un alt exemplu grăitor în această linie este romanul “Garda tânără” (1945) de Alexandr Fadeev, în esenţă o ilustrată ideologică. Protagoniştii romanului, în totalitatea lor tineri, sunt mai degrabă nişte roboţi, programaţi să urască din tot sufletul duşmanul şi să moară spectaculos în numele lui Stalin şi al biruinţei poporului sovietic. Se observă că, deşi eroii dispun de identitate, intenţia auctorială este de a construi portretul ideal al tânărului comsomolist: ceva a la Pavka Korceaghin din “Aşa s-a călit oţelul” (1934) al lui Nicolai Ostrovski, erou cu care urmau să se identifice generaţiile în devenire. O altă particularitate a acestei literaturi care îndeamnă la război și răzbunare,ar fi şi implicarea unui personaj foarte abil, cu o constituţie caracterologică distinctă. Alexandr Tvardovski propune, în poemul Vasilii Tiorkin, un astfel de supra erou sau, în terminologie americană, un superman, responsabil „pentru Rusia, pentru popor şi pentru tot pe lume”. Tiorkin e glumeţ, preţuieşte vorbele de duh, ştie să depăşească, de cele mai multe ori cu uimitoare uşurinţă, grozăviile războiului. Gloanţele şi obuzele îl ocolesc deliberat, eroul mai şi reuşind să iasă de trei ori din încercuire. Cu toate însemnele identitare conturate, personajul înglobează spiritul cutezător, brav, „udalâi” – spune autorul, specific sufletului rus. Astfel, atrocităţile războiului sunt estompate de prestaţia deosebită a acestui „om-minune rus”. Poemul Vasilii Tiorkin a devenit un model de rezonanţă pentru literaturile din republicile sovietice. Deşi evocă diverse episoade ale războiului, prozele din această categorie tematică, redactate de autori înzestraţi cu potenţial narativ şi naratologic diferit, urmează fidel aceleaşi scheme și scenarii predictibile. Romanul Zăpada fierbinte de Iuri Bondarev, apărut în 1969, relatează o luptă nocturnă între artileriştii din armata a 2-a a generalului Bessonov şi tancurile generalului Manstein, care încearcă să deblocheze armata feldmareşalului Paulus, încercuită sub Stalingrad. Accentul este pus pe eroismul fără seamăn al ostaşilor sovietici, gata să moară toţi ca unul, dar să nu cedeze nici măcar un centimetru de pământ natal. Se remarcă, în acest context, figura generalului Bessonov care le-a ordonat ostaşilor: „Nici un pas înapoi! (…) Rezistaţi şi uitaţi de moarte!”. Şi trilogia Vii şi morţi de Konstantin Simonov (1960), şi povestirile La război ca la război de Victor Kurocikin şi Ucişi sub Moscova (1963) de Konstantin Vorobiov sunt construite pe ideile unităţii de nezdruncinat a tuturor popoarelor din Uniunea Sovietică în lupta contra duşmanului, a eroismului şi sacrificiului total, împărtăşit laolaltă de ostaşii simpli şi de generali. Aceste şi alte proze nici nu încearcă să analizeze cauzele catastrofelor în lanţ din primele luni ale războiului, când armata roşie a pierdut efectiv aproape 5 milioane de soldaţi, ucişi sau luaţi prizonieri. Adică să vorbească, să nu uităm – afară era timpul „dezgheţului”, despre executarea masivă a cadrelor militare experimentate sau să sugereze că, de cele mai multe ori, motivele adevărate ale acestui eroism fără seamăn erau cantităţile considerabile de spirt consumate de ostaşi înainte de atac şi mitralierele SMERŞ-ului, amplasate în spatele unităţilor în ofensivă. În acest sens, o altă imagine a războiului propune Vasili Grossman în Viaţă şi destin, roman încheiat în 1960. Scrierea lui Grossman abordează şi problema disfuncţionalităţii structurilor statului şi ale conducerii ţării, deficienţe care, în consecinţă, au cauzat dezastrul din primii ani ai războiului. Geografia acţiunii romanului este amplă – Stalingrad, Moscova, Kazani, Samara, lagărul de concentrare german etc. – şi culminează cu lupta de la Stalingrad din 1943. Grossman analizează atrocităţile războiului în conexiune cu contradicţiile din sufletul omului. Autorul redactează mai multe reflecţii despre stat şi societate şi despre rolul personalităţii în istorie. Personajele sale: comisarul Krâmov, căpitanul Grecov, maiorul Erşov, omul de ştiinţă Ştrum sunt măcinaţi de îndoieli şi frământări generate de nelibertatea personalităţii. Grossman analizează impactul războiului asupra integrităţii omului, romanul conţinând o premieră în literatura epocii, şi pagini de proză psihologică. Scrierea lui Vasili Grossman e prima în care se observă dorinţa autorului de a cunoaşte adevărul despre război şi de a demasca falsurile oficiale. Era, la acel moment, cea mai onestă proză despre Marele Război pentru Apărarea Patriei şi nu e de mirare că romanul a putut să vadă lumina tiparului abia în plină perestroikă, în 1988. Scriitorii din Basarabia au îmbrăţişat, într-o primă fază, cu fervoare modelele epice şi lirice ruseşti. S-au impus autorii care fuseseră pe front şi care respectau întru totul viziunea Kremlinului asupra conflagraţiei mondiale. E vorba în primul rând de romanul lui Iacob Kutkoveţki Foc, apărut în 1947, proză care debutează cu invocarea tezei despre unitatea „întregului popor sovietic” ridicat în apărarea patriei. Vom păstra intactă, în invocarea probelor, „limba literară de lemn transnistrean” în care a fost redactată scrierea: „Era pe la sfârşitul lunii iulie 1941. Hitleriştii deamu trecuse Nistrul şi încurajaţi de primele sporuri, înaintau în adâncul ţării, sămănând pestetotlocul moarte şi ruini. Vestita cuvântare a tovarăşului Stalin, ţânută la radio în zâua de 3 iulie, se răspândise peste tot pământul. Ea aprinsese inimile întregului norod. Oştirile noastre apărau fiecare palmă de pământ cu o bărbăţie încă nemaipomenită. Luptele sângeroase clocoteau dela Oceanul Îngheţat pânla apele Mării Negre. La apărarea Patriei s-a râdicat tot norodul sovietic. Mii de moldoveni plecase pe front. O parte însămnată dintr-ânşii a fost în alcătuinţa armatei, care a luat parte la apărarea hotarelor dela Prut, chiar din cei dintâi zâ a războiului”. Compus în plină consolidare a stalinismului, romanul conţine un şir de falsuri. Autorul nu vorbeşte despre deruta în care se aflau mai toate unităţile sovietice dislocate lângă frontierele apusene, nici despre lunga ezitare, de fapt panică, a lui Stalin în primele zile ale războiului. De exemplu, nu puteau „mii de moldoveni să plece pe front” şi, mai ales, să ia parte la apărarea frontierei de pe Prut, întrucât erau trataţi cu suspiciune, pentru că fusese 22 de ani sub „ocupaţia română”.
Până și unele religii încurajează luptele dintre oameni, popoare și neamuri. În “Coran”descoperim versete clare care îndeamnă credincioșii la luptă, confruntare și război.Vă dau câteva exemple: “2,191. Omorâti-i unde-i prindeti și alungați-i de acolo de unde v-au alungat!Iar schisma e mai rea decât omorul. Dar nu luptați împotriva lor aproape de Moscheea Al-Haram, doar dacã ei se luptã cu voi. Iar dacã luptã împotriva voastrã, omorâti-i, cãci aceasta este rãsplata celor fãrã de credintã! 2,193. Luptați-vã cu ei pânã ce nu va mai fi necredințã și credința va fi numai în Allah! Dar dacã ei contenesc, atunci nu mai existã vrãjmãșie,decât împotriva celor nelegiuiți. 2,194. Luna cea sfântã pentru luna cea sfântã Și în toate lucrurile sfinte se aplicã talionul. Așadar, celui care v-a atacat rãspundeți-i întocmai așa cum v-a atacat el! Și fiti cu fricã de Allah! Și sã știți cã Allah este cu cei care se tem de El! 2,216. V-a fost prescrisã lupta, chiar dacã ea vã este neplãcutã. Or, se poate ca voi sã urâti un lucru care este bun pentru voi și sã iubiti un lucru care este rãu pentru voi. Dar Allah stie, în vreme ce voi nu stiti. 2, 218. Aceia care au crezut, s-au pribegit si au trudit în lupta pe calea lui Allah, aceia sã nãdãjduiascã în mila lui Allah, cãci Allah este Iertãtor, Îndurãtor 2,244. Asadar, luptați pe calea lui Allah și sã stiți cã Allah este Cel care Aude Totul, Atoateștiutor 3, 121. Adu-ti aminte, o, Muhammed, când ai plecat dimineața de la familia ta, pentru a stabili credincioșilor locurile de luptã 3,126… Victoria nu poate veni decât de la Allah, Puternicul, Înteleptul 127. Pentru a nimici o parte dintre necredincioși sau pentru a-i supune prin umilire, astfel încât sã se întoarcã dezamãgiți. 142. Sau ați crezut voi cã veți intra în Rai fãrã ca Allah sã-i știe pe cei care au luptat dintre voi și sã-i știe pe cei care au fost statornici? 146. Câți profeti au luptat – și laolaltã cu ei nenumãrați ucenici – și nu au slãbit în fața loviturilor pe care le-au primit pe calea lui Allah! Nu au slãbit și nu au cedat niciodatã! Și Allah îi iubește pe cei statornici! 151. Noi vom semãna spaimã în inimile celor care tãgãduiesc, pentru cã I-au asociat lui Allah [idoli], fãrã ca El sã fi trimis nici o dovadã pentru aceasta, iar sãlașul lor va fi Focul. Și ce rãu sãlas va fi pentru cei nedrepti! 152. Allah și-a ținut fãgãduinta Sa fațã de voi, cãci cu îngãduinta Lui i-ați nimicit [pe dușmani] pânã ce v-ati poticnit și v-ați împotrivit uni ialtora asupra poruncii [date] și nu ați mai ascultat, dupã ce v-a arãtat [biruința] pe care voi o voiati. 157. Iar de veți fi omorâți pe calea lui Allah sau de veți muri, iertarea lui Allah și îndurarea sa sunt mai bune decât ceea ce agonisesc ei [din averi]. 158. 66, 9. O, Profetule! Luptã împotriva necredincioșilor și a fãțarnicilor și fii neînduplecat cu ei! Sãlașul lor va fi Gheena și ce rea soartã.
Exemplele sunt mult mai multe.Se pare că această carte sfântă pentru musulmani stă la baza conflictelor războinice din zona Asiei și chiar din alte teritorii de pe mapamond.

În condițiile de astăzi, când fenomenul globalizării își spune cuvântul când țările democratice din Europa și SUA au primit muți musulmani, există pericolul ca aceștia să-și impună doctrina răboinică a Coranului, să tulbure pacea din țările respective.Tulburările din Franța, Germania, Suedia, se pare, că este doat începutul.Scăderea demografică din țările europene, mă face să concluzionez, că Europa în viitor v-a fi musulmană, sau nu va mai fi de loc.Dacă nu se iau măsuri drastice pentru creșterea natalități în Europa, conform legilor vaselor comunicante,golul demografi va fi umplut de musulmani și africani care au o natalitate foarte mare.

Si în Biblia creștinilor am descoperit versete cu îndemnuri la răzbunare și război.În “ 12 În vremea aceea, când se strânseseră noroadele cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii, Isus a început să spună ucenicilor Săi: „Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia. 2 Nu este nimic acoperit care nu va fi descoperit, nici ascuns care nu va fi cunoscut. 3 De aceea, orice aţi spus la întuneric va fi auzit la lumină; şi orice aţi grăit la ureche, în odăiţe, va fi vestit de pe acoperişul caselor. 4 Vă spun vouă, prietenii Mei, să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea nu mai pot face nimic. 5 Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi. 6 Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. 7 Şi chiar perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii. 8 Eu vă spun: pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi Fiul omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu, 9 dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor va fi lepădat şi el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. 10 Şi oricui va vorbi împotriva Fiului omului, i se va ierta, dar oricui va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta. 11 Când vă vor duce înaintea sinagogilor, înaintea dregătorilor şi înaintea stăpânirilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi, 12 căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiţi.”

Psalmul 126-1-16VDC.Când a adus Domnul înapoi pe prinșii de război ai Sionului, parcă visam. Atunci, gura ne era plină de strigăte de bucurie și limba, de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!” Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi și de aceea suntem plini de bucurie. Doamne, adu înapoi pe prinșii noștri de război ca pe niște râuri în partea de miazăzi! Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând când aruncă sămânța se întoarce cu veselie când își strânge snopii.
Ororile celui de-al Doilea Război Mondial le-am trăit când eram mic într-un oraș de la poalele Delului Viilor.Atunci mama mi-a recitat o mica poezie, pe care de câte ori o reciteam începeam să plâng.Și acum la vârsta înțelepților, când o reped în gând, înlăcrimez:
“-Păsărică, păsărea
Ai văzut pe mama mea?
-Am văzut-o la cișmea
Scotea apă și plângea!
-De ce plângi mămica mea?
-Plâng de mine și de voi
C-a murit tata-n război!“

În literature română sun poeți care au scris despre război și, chiar, a îndemnat la luptă, cum a fost Mihai Beniuc, pe care l-am cunoscut în 1960, când i-am luat un interviu în casa domniei sale. Translator la Marele Stat Major şi martor al bombardamentelor asupra capitalei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Mihai Beniuc (1907–1988) a ilustrat în creaţiile sale pe tema războiului tendinţa a numeroşi poeţi civili de a cultiva intens tocmai câteva dintre clişeele pe care versurile unui combatant precum Radu Gyr le-au evitat: avântul eroic şi sacrificiul patriotic. Poemul Coloana de atac (Beniuc 1973, p. 7), apărut în volumul Cântece noi din 1940, accentuează aceste elemente cu care propaganda militară a învestit în România, ca pretutindeni, figura ostaşului exemplar: „În rândurile noastre încă unul / S-a prăbuşit. / Mai suntem? Nainte! Nainte! / Altul să ia comanda / Acelor mase de ţărani / Ce vin furtună după noi. / Grigore, Zevedei, sau tu, Mihai, / Hai! / Scobiţi o groapă şi puneţi cruce / Apoi la drum. / Nainte! Nainte! / Până-n seară trebuie să dăm atacul, / Chiar de ne ia dracul! / Muntele acesta-ntreg să cadă, / Să fâlfâie pe creasta-i de zăpadă / Steagul nostru / ca o flacără / Cine plânge? / Aşa-i războiul: cu moarte, cu sânge. / Strigaţi[-i] pe cei ce au rămas. / Până la unul, nu cedăm un pas! / Nainte! Nainte!”. Apropiindu-se iniţial de lirica patriotică a lui Octavian Goga, căruia îi dedică unele poezii de tinereţe, Mihai Beniuc alege să evidenţieze jertfa necondiţionată a maselor de ţărani şi să valorizeze implicit contribuţia oamenilor simpli la realizarea idealurilor naţionale. Pe această imagine a gliei apărate cu vitejie de ţăranii îndemnaţi să ducă atacul la bun sfârşit cu orice preţ se va fundamenta mai târziu viziunea pacifist-progresistă a poetului: „Pe unde trecu printre obuze tancul / pe timpuri, azi trece o combină; / Aici ţinea batalionul românesc flancul / Pe unde-n apus se tăvăleşte Crişul în lumină” (Amintirile pământului – ibidem, p. 17). Geo Bogza (1908–1993) nu putea lipsi din categoria poeţilor preocupaţi de frământările istorice ale epocii lor. Războiul nu putea rămâne, de aceea, un subiect dispensabil pentru întemeietorul reportajului românesc modern, cu tot paradoxul contemplării lui de la distanţă, pe care episodul „participării” scriitorului la Războiul Civil din Spania îl conţine (Tănase 2008, p. 70–71). Câteva dintre poeziile incluse în ciclul Noaptea tragică (1933–1965) exemplifică sensibilitatea poetului la tema războiului distrugător, înainte de toate, de iubiri: „Afară, universul bubuia ca un final de / simfonie. // Tu erai în faţa mea albă, împrăştiind o / dulce lumină. // Te-am prins cu braţul de umăr, te-am sărutat / tăcut. / / Nu voiam să plec de lângă tine, îmi erai / dragă. // Dar noaptea mă chema, mă aştepta ca o / bătălie. // Soldat eram, în cenuşie, aspră / manta. // Şi am ieşit afară, sub explozia galaxiilor” (Nocturnă – Bogza 2010, p. 202). Ipostaziat în soldat, subiectul liric trăieşte sobru, fără artificii teatrale, momentul separării de fiinţa iubită cu conştiinţa participării imperative la o luptă de proporţii cosmice. Acelaşi ton impersonal al detaşării de drama inevitabilului se regăseşte şi în Amintiri din Polonia I(ibidem, p. 203), text în care coordonatele războiului, până acum interstelar, prind contur geografic concret.

În comparație cu orice alt război anterior sau ulterior, Primul Război Mondial este, la nivel european, cel mai exploatat din punct de vedere literar, consecință firească a impactului psihologic și emoțional pe care l-a avut asupra indivizilor, dar și a faptului că, la momentul respectiv, textul scris constituia încă principala modalitate de vehiculare a informației. Pe de o parte, el e tematizat de scriitorii care devin combatanți fie în contextul eliminării sistemului anterior de recrutare preferențială (Parenteau 2014), fie pe fondul entuziasmului general suscitat de der des ders1, care generează un fenomen nemaiîntâlnit al înrolărilor voluntare în rândul intelectualilor, consemnat și de Nicolas Beaupré: „intrarea în război a scriitorilor, angajarea lor voluntară, ca și miile de poeme apărute în 1914, sunt dovada că entuziasmul era cu siguranță departe de a fi absent în cercurile intelectuale” (Beaupré 2006: 30). Pe de altă parte, evenimentul e mărturisit literar, cu mijloace mult mai precare, și de combatanții ce devin scriitori, pe fondul creșterii ratei de alfabetizare a populației masculine la începutul secolului XX. Ambele posturi auctoriale, identificate de cercetători în cazul tuturor culturilor europene majore, cu observația importantă că „scriitori deveniți combatanți și combatanți deveniți scriitori se confundă puțin câte puțin, pe măsură ce războiul se instalează și durează” (Beaupré 2006: 256), sunt reperabile și în istoria literaturii române. Astfel, poezia autohtonă inspirată de Primul Război Mondial li se datorează atât scriitorilor profesioniști mobilizați, printre cei mai cunoscuți numărându-se Camil Petrescu, Perpessicius, Octavian Goga, George Topîrceanu, Adrian Maniu, Ion Vinea, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Aron Cotruș, Demostene Botez, Alexei Mateevici ș.a. (Croitoru 2018: 37-49; Croitoru 2015: 167-180), cât și cătanelor, țărani simpli care versifică experiența frontului pe modelul cunoscut de generații, și anume cel folcloric.
În unele literaturi condeiul este ca o baionetă.Așa îl descoperim în romanul Războiul care m-a învățat să trăiesc este unul romanele autoarei americane Kimberly Brubaker Bradley și reprezintă o continuare a celebrei cărți ”Războiul care mi-a salvat viața”. Opera a apărut la doi ani distanță față de prima, în anul 2017.
Romanul continuă povestea Adei și a lui Jamie, care acum sunt în grija lui Susan Smith, acesta devenind tutore legal al celor doi. Ada are parte de operația la picior, iar în urma intervenției se recuperează să meargă la fel de bine ca un om sănătos. Din cauza războiului, cei trei sunt nevoiți să se mute într-o cabană Thorton, traiul devenind din ce în ce mai greu. Apărut în anul 2017, „Războiul care m-a învățat să trăiesc” este un roman scris de autoarea americană Kimberly Brubaker Bradley în continuarea primei părți, intitulată „Războiul care mi-a salvat viața”.
Opera este destinată mai ales adolescenților, însă constituie o importantă lecție de viață pentru oricine decide să-i răsfoiască paginile: orice tragedie are și o parte pozitivă, dacă știm s-o identificăm și să întoarcem situația în favoarea noastră.
Aflată acum alături de Susan, care devine tutorele legal al celor doi copii (Ada și Jamie), Ada are parte, în sfârșit, de operația la picior, pentru care mama ei biologică nu-și dăduse consimțământul. Lady Thorton îi acordă sprijin financiar și astfel, în urma intervenției pentru îndreptarea piciorului, fetița reușește să meargă aproape la fel de bine precum un om sănătos.

.
„Război și pace” de Lev Nikolaevici Tolstoi. este un roman realist construit prin împletirea abilă a istoriei obiective cu ficțiunea implicată în formarea destinelor și a portretelor personajelor. Lev Tolstoi a lucrat la acest roman șase ani, urmând să fie publicat între anii 1867 – 1869. Cartea ne propune o lume a cărei complexitate o apropie de cea a existenței înseși. Una dintre cele mai valoroase personalități ale secolului trecut, alternând între adânca înțelegere a sufletului uman și propriile contradicții interioare, Lev Nikolaevici Tolstoi a marcat nu numai destinul literaturii ruse, dar și pe cel al romanului realist din secolul al XX-lea. Preocupat în permanență de istorie, filozofie și morală, a dat propriei sale vieți un curs filozofic, năzuind la înălțare spirituală și desăvârșire lăuntrică. Destinul sinuos al scriitorului a determinat structurarea universului său artistic în trei părți: prima parte cuprinde opera din tinerețe, care se întinde până la apariția romanului „Război și pace”, cea de-a doua perioadă cuprinde marile realizări epice ale sale și corespunde în plan biografic cu viața liniștită de familie, iar ultima parte, marcată de o profundă criză morală, ține din anul 1880 până la sfârșitul vieții.
: „Nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu”, spun musulmani, fie că este vorba de discurs prin caligrafie sau estetic (adică sensul acestora) prin arabescuri. Casa lui, fațadele, locația, orizontul, planul podelei, decorațiile interioare și exterioare, toate neagă natura din punct de vedere empatic spunând că nimic din natură nu este Dumnezeu sau un vehicul pentru Dumnezeu. Unde ele au investite cu frumusețe islamică, cu arabescuri care generează un moment de infinitate, expresivitatea lor devine mult mai elocventă. Ceea ce adoră musulmanii să audă, de asemenea, este muzică vocală sau instrumentală, cântarea Coranului sau recitarea poeziei, care încorporează aceleași principii și exprimă aceeași viziune a unui Dumnezeu transcendent. Caligrafia, arta supremă a islamului, își dublează efectul prin adăugarea expresiei senzoriale de infinitate și inexpresivitatea realității transcedente, prin tiparele de linii și decorațiuni ale arabescurile care se ondulează, expresie a discursului direct al lui Dumnezeu, a voinței Sale și a faptelor și locul omului în ordinea divină a creației. De aceea moscheea, expresia publică supremă a islamului, este o clădire goală, ai cărui pereți neagă masa, greutatea, opacitatea și prin urmare, spațiul închis. În loc de închidere, pereții moscheii dau sentimentul de ecrane transparente, cu modele care plutesc și care unesc moscheea cu spațiul infinit. Covorul care îi acoperă podeaua, capitelul care își susține stâlpul, peretele decorat unde toate suprafețele sunt acoperite fie cu lemn, zid, stuc sau marmură sculptată, linia orizontală – totul exprimă aceeași temă a infinitului sau a transcendenței unei singure voce. În cele din urmă, benzile, panourile și rozetele de caligrafie arăbească reproduce versete din Coran, care precum recitarea Coranului care de obicei reverberează între pereții ei, repetă aceeași temă explicit și imediat. Transcendența, sau ultima realitate, și anume Allah, atinge orice aspect al vieții musulmanilor, așa cum pătrunde în fiecare produs al culturii sale, așa cum domină fiecare colț al conștiinței sale. Atât el, cât și creștinul occidental modern sunt urmăriți de obsesii mari: cel din urmă este obsedat de Dumnezeul aflat în om, iar musulmanul este obsedat doar de Dumnezeul Unic. Înainte de moartea lui Muhammad, toată Arabia cunoscuse noua cristalizare a înțelepciunii celei mai lăuntrice, chiar inconștientă. A văzut în islam ceea ce islamul s-a proclamat a fi, și anume chintesența istoriei popoarele semitice străvechi, a tuturor revelațiilor anterioare și profețiilor; că este teza transcendenței, a unei realități pe care conștiința arabă a recunoscută ca fiind ultima și cu adevărat transcendentă. Arabia a fost uimită, acum că islamul și-a revelat identitate și destinul de mesager al transcendenței în lume. Arabismul sau conștiința transcendenței oglindite în limba și poezia arabă deja a penetrat, într-o anumită măsură Cornul Abundenței, podul său nordic cu Asia și Africa, înaintea islamului. Într-adevăr Cornul abundenței a fost arabizat în acest sens prin migrații repetate care datează din Akkad, din 3000 înainte de Hristos sau chiar mai devreme. Influențele ulterioare ale invadatorilor filisteni și a „oamenilor munților”, a hitiților, egiptenilor, grecilor și persanilor, au dus la confuzie, dar nu la extirparea sau alterarea fundamentală a acelei conștiințe. Conștiința transcendentală arabă a rezistat asaltului Egiptului, Persiei, elenizării. Ei au făcut-o într-o mod eroic, cu privire la tot ceea ce a ajuns la noi din Cornul abundenței preislamic, fie că era vorba de limbă, opere de artă, codurile legii sau literatură. Conștiința lor despre transcendență, fie că erau creștini, evrei sau zoroastrieni a fost puțin speriată, dar a rămas neînfricată. În ciuda viziunii conform căreia islamul a fost răspândit prin sabie, musulmanii erau o minoritate în țările supuse regimului musulman, cum ar fi Iranul, Irakul, Egiptul, Tunisia și Spania . Musulmanii au rămas o minoritate sub guvernările islamice pe întreaga perioadă de cârmuire în țări precum India și Sicilia. În general, conducătorii musulmani nu i-au deranjat pe evreii și pe creștinii care trăiau pe domeniile lor. Multe convertiri s-au produs la mai mult de un secol după cuceriri.Islamul s-a răspândit în Indonezia, cea mai mare țară musulmană din lume, fără bătălii sau cuceriri, ci prin comercianți și sufiți.
După cucerirea Spaniei și a Siciliei, adevăr istoric care confirmă că musulmani sunt un popor războinic, musulmanii şi-au încetat eforturile de cucerire şi extindere. Civilizația islamică a avut un impact semnificativ în Sicilia, în domeniul artelor, cunoaşterii și a agriculturii. Musulmanii au condus aceste teritorii timp de 200 de ani. Sub domnia regelui Roger I, administrația insulei a rămas în mâinile musulmanilor, împreună cu comerțul și agricultura, o fuziune care a creat o cultură creștino-islamică. Sicilia a continuat să fie o cultură islamică în timpul domniilor lui Roger al II-lea și a lui Frederick al II-lea, iar experienţa musulmană în construcția de nave și navigație a ajutat Sicilia să devină o putere maritimă de prim rang în timpul domniei lui Roger al IIlea. Frederick al II-lea a avut o relație extraordinară cu lumea musulmană din Est, conducătorii musulmani fiind prietenii săi apropiați; un entuziasm care i-a adus numeroși dușmani în Europa.

Islamul este o religie dumnezeiascã, legitimã, dreaptã. Musulmanul mãrturiseşte sinceritatea şi coerenţa angajãrii supunerii sale faţã de Allah cel Unic şi îl recunoaşte pe Profetul Muhammad ca trimis al lui Allah. Musulmanul (în arabã, “muslim” este cel supus faţã de Allah) situeazã existenţa lui Allah şi puterea Sa în afara oricãrei contestãri; în plus, orice musulman se aflã în pace cu Allah (în arabã “salam” înseamnã pace, mântuire; de aici şi “aslama” cu sens de a aduce pacea cuiva, a-şi gãsi pacea). Islamul este supunere, iar “Cel care s-a supus lui Allah şi face bine va avea rãsplata de la Domnul lui! Ei nu au a se teme şi nici nu vor fi mâhniţi.” În Sura Pribegiei (Haşr Suresi) din Cartea Sfântã a Islamului, Coranul se spune: “El este Allah, afarã de care nu este alt dumnezeu, Stiutorul celor vãzute şi al celor nevãzute. El este Cel Milostiv şi Îndurãtor”, “El este Allah, afarã de care nu este alt dumnezeu: Stãpânitorul, Cel Sfânt, Cel Curat, Apãrãtorul Credinţei, Veghetorul, Cel Tare, Atotputernicul, Cel Prea Înalt Mãrire lui Allah! El este mai presus de ceea ce voi asociaţi”. “El este Allah: Fãcãtorul, Creatorul, Dãtãtorul de chipuri. Ale Lui sunt numele cele mai frumoase. Pe El Îl laudã cele din ceruri şi cele de pre pãmânt. El este Cel Puternic şi Înţelept”. Potrivit Coranului “Ale lui Allah sunt numele cele mai frumoase”! “Chemaţi-L cu ele şi depãrtaţi-vã de aceia care schimonosesc numele Lui” . Invocarea numelor lui Allah face sã se îndeplineascã dorinţele. Este un uriaş pãcat sã negi pe Allah şi Unicitatea Lui.Un asemenea pãcat încalcã adevãrul, încalcã evidenţa, încalcã logica, este o lipsã de discernãmânt, este o dovadã de ignoranţã şi rea intenţie. În Coran stã scris: “Allah nu iartã sã i se facã vreun pãrtaş. Afarã de aceasta El iartã cui voieşte. Iar acela care pune în rând cu Allah un pãrtaş, nãscoceşte un mare pãcat!”
Literatura și arta au fost două constante semnificative în întreaga civilizație islamică. Creativitatea musulmană le-a considerat realizări umane și a inclus creațiile musulmanilor în țările nemusulmane. Baza literaturii musulmane a constituit-o limba sa și modul în care era folosită. Fiecare cultură are forme distincte: metafore, simboluri, motive și acest lucru este valabil mai ales pentru cultura islamică. Literatura musulmană reflectă un etos musulman și are ca trăsături distinctive: cunoașterea Coranului, a islamului și a tradițiilor literare preislamice, cum ar fi poezia, oratoria, poveştile și temele tribale care adesea combină faptele istorice cu legendele și viețile figurilor istorice proeminente. Marele istoric Ibn Khaldun remarca faptul că în Cartea Cântecului a lui Abu Al-Faraj sunt cuprinse toate realizările excepţionale arabilor din trecut, în domeniul poeziei, istoriei, muzicii etc.35 35 Reynold A. Nicholson, Istoria literară a arabilor (Cambridge, UK: Cambridge University Press, 1966), p.323. 27 Protagoniștii din povestirile și legendele preislamice erau regii, precum și eroii tribali. Povestirile beduine erau spuse în versuri, astfel încât poezia cântată, care îi lauda pe eroii deșertului, a devenit o tradiție. Arabii au pus la loc de cinste poezia, iar cea mai faimoasă dintre ele este poezia Mua’allaqat (Cele Șapte Ode).36 Mulți arabi încă memorează și recită întregul volum chiar și în prezent. Mai târziu, pe măsură ce islamul a influențat literatura, Coranul nu a împiedicat poeții să-și urmărească aptitudinile, chiar și în timpul vieții Profetului. Cu toate acestea, primii patru califi au arătat un interes mai mare decât Profetul pentru poezie, preferând lucrări care elogiau „valorile nobile” și moralitate islamică.37 Epoca omeyyadă a stimulat creativitatea poeților și a limbajului poetic, inclusiv gazelul, o nouă formă de poezie de dragoste. Sub dominația omeyyadă din Makkah și Madinah, poezia de dragoste tipică perioadei preislamice a fost compusă din nou după venirea islamului şi a devenit parte a muzicii și cântecului. Poezia de dragoste tindea să fie mai degrabă ambiguă decât directă, în subiectele sale. Chiar dacă se vedea o evoluție în scrierea în proză, oratoria era încă principalul mijloc de exprimare în regiunile în care alfabetizarea începuse să se răspândească. Legendele vechi au fost scrise, deși cele mai vechi lucrări înregistrate au fost cele istorice. Cele mai populare narațiuni erau povestiri ale războaielor timpurii ale islamului ce erau adesea exagerate. O lucrare remarcabilă a prozei este biografia-istorică a Profetului Muhammad scrisă de Ibn Ishaq și bazată pe interviuri cu cei care îl cunoşteau pe Profet, din informațiile transmise de apropiați sau companioni. Metoda sa de a accepta relatările ce aveau un lanț de naratori autentici până la Profet a fost folosită și pentru compilarea acestor narațiuni, cunoscută și sub numele de 36 Bernard Lewis, Islamul și Occidentul (New York și Oxford, UK: Oxford University Press, 1993), pp. 120-121. 37 Salma Khadra Jayyusi (ed.), Moștenirea spaniolului musulman (Leiden, Olanda, New York, Köln: E.J. Brill, 1992), pag. 387-396. 28 Sunnah, sau „Calea profetului” și care este, după Coran, cea mai importantă resursă religioasă pentru musulmani. Majoritatea prozelor, cum ar fi eroii epocii, au fost scrise în epoca Abbasidă, timp de 500 de ani și s-au dezvoltat sub o cultură mai sofisticată și cosmopolită, generată de califat. Această proză a contestat statutul dominant al poeziei. Ar trebui făcută o distincție între literatura arabo-islamică a erei omeyyade și cea a epocii Abbaside. Dominația Abbasidă, în special în prima sa parte, a avut influenţe majore în literatură, filosofie, științe și arte. Proza literară a dominat, deși poezia era încă la loc de cinste, fiind îmbogățită de contribuţiile cunoaşterii de la alte culturi, în special cea persană. Dintre toate lucrările din această perioadă literară timpurie, colecția de povestiri O mie și una de nopți a fost cea mai populară și cea mai celebră. Multe dintre povestiri au fost traduse din persană și combinate cu povești beduine și cântece folclorice arabe, adesea pentru a deveni povești didactice pentru musulmani. Acest proces a influențat organizarea poveștilor și semnificațiile lor profunde.38 Creșterea interesului pentru proză a condus la o nouă formă de compoziție numită maqamat, un gen dramatic cu insinuări și înțeles dublu. Maqamat-ul lui Ahmad al-Hamadani a fost considerat, încă de la început, alături de Coran ca fiind o comoara a limbii arabe.39 În epoca Abbasidă, poezia a fost abundentă, cu un conținut mai larg, tehnici și stiluri mai ample decât înainte. Poezia sufită a excelat, de asemenea, atingând punctul culminant în acea perioadă. Rumi a fost considerat cel mai mare scriitor al islamului. El este, de asemenea, cunoscut ca „Supremul Mistic” și un mare model de misticism persan. El a fost Sufitul Celebrărilor, cel care a celebrat dragostea și minunile vieții. El era cunoscut cel mai mult ca Moulana sau Maestrul nostru. Deși a trăit într-o perioadă de invazie și distrugere mongolă, Rumi a păstrat o mare parte din esența civilizației sale, studiind Coranul, islamul, pe profesorii săi și călătorind. Sa’di, care este de asemenea foarte apreciat, este considerat cel mai bun poet persan. Narațiunile lui au avut implicații morale și etice și au fost prezentate în proză, precum și în versuri. Hafiz, alt mare maestru, scria în secolul al XIV-lea și era cunoscut ca fiind cel mai mare scriitor de gazeluri al tuturor timpurilor.

Sfântul Maxim Grecul ( cca 1470 – 1556 ) a fost „ părintele teologiei ruse” (S. Runciman), cel mai important apologet al Bisericii Ortodoxe din veacul al XVI-lea, un călugăr erudit care a pătimit pentru iubirea sa față de monahismul ascetic, dragostea de săraci și dreptate socială. Născut din neam grec, educat în Italia unde a devenit faimos și respectat de magiștrii renascentiști pentru erudiția și abilitățile sale filologice, Sfântul Maxim Grecul a fost „primul intelectual din Rus’”, opera sa însumând peste 350 de lucrări. Acesta spunea că:„Cei ce leapădă pacea și iubirea vor fi atacați de multe ispite și erezii. Dacă însă oamenii cei răzvrătiți se depărtează de aceste căi și rătăcesc de la învățătura scripturistică și nu-și îndreaptă auzul către cele sfinte pomenite de ea, atunci cu atât mai mult se vor împotrivi să primească cele scrise de mine.”
Astăzi peste jumătate din populaţia lumii este sau musulmană sau creştină, având două cărţi de învăţătură religioasă şi două credinţe separate, dar care învaţă că într-o zi toţi oamenii vor sta înaintea lui Dumnezeu pentru a fi judecaţi. Fiecare din acestea pretind că ei şi doar ei au adevăratul mesaj de la Dumnezeu. Musulmanii pretind că Biblia pe care o avem acum este o versiune modificată faţă de original, în timp ce creştinii spun că Dumnezeu nu va permite niciodată ca “Biblia,” Cuvântul Său, să fie alterată. Cu toate acestea, judecata lui Dumnezeu care va decide destinul nostru etern – raiul sau iadul – depinde de acceptarea adevărului Său. Islamul pretinde că drumul spre cer este a-l declara pe Allah ca unicul şi singurul Dumnezeu şi pe Mohamed ca ultimul mesajer al său către omenire, mesagerul final. Creştinismul pretinde că doar credinţa în răscumpărarea lui Hristos prin moartea pe cruce, ca ultim act venit de la Dumnezeu, este calea spre cer. Concluzia este că una din aceste variante este corectă iar cealaltă trebuie să fie greşită. Alegerea corectă ne conduce la eternitatea în cer, iar cealaltă la eternitatea în iad. Voi împărtăşi cu voi de ce am ajuns eu să cred că alegerea creştină este singura cale spre cer.
Pentru a înţelege diferenţele ar trebui să petrecem mult timp cercetând argumentele fiecărei părţi. După cum declară Coranul: “Arătaţi dovada că sunteţi cu adevărat credincioşi.” (Al-Baqarah[2]:112). Biblia pe de altă parte spune: “Apăraţi-vă pricina, zice Domnul, arătaţi-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov” (Isaia 41:21). Şi respectând ambele cereri şi în conformitate cu ele, voi reflecta la aceste lucruri şi voi cântări fiecare pretenţie într-o balanţă ştiinţifică.

Mi-am dedicat câţiva ani studiind fiecare subiect în parte, comparând Biblia cu Coranul, şi acum împărtăşesc experienţa mea după ce m-am aplecat asupra Bibliei căutând să aflu presupusele modificări de care este acuzată. Rezultatele acestei comparaţii sunt uimitoare. Cititorii îşi vor îmbogăţi cunoştinţele prin evidenţele adunate de mine în materie de profeţie, istorie şi ştiinţă. Provocarea Coranului către credinţa Iudeo-creştină: În Islam, Coranul spune clar: “Ei spun: ‘Nimeni nu va intra în paradis dacă nu este evreu sau creştin.’ Acestea sunt poftele lor. Spuneţi: “Arătaţi dovada că sunteţi cu adevărat credincioşi.” (Al-Baqarah[2]:112).
Provocarea Bibliei: “Apăraţi-vă pricina, zice Domnul, arătaţi-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov. “Să le arate, şi să ne spună ce are să se întâmple, care sunt proorociile pe care le-aţi făcut vreodată? Spuneţi, ca să luăm seama la ele şi să le vedem împlinirea; sau, vestiţi-ne viitorul. Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai tîrziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei, faceţi măcar ceva bun sau rău, ca să vedem şi să privim cu toţii. Iată că nu sunteţi nimic şi lucrarea voastră este nimic, o scârbă este cine vă alege pe voi.” (Isaia 41:21-24).
Deci, pentru provocarea din ambele cărţi, şi din moment ce amândouă ne încurajează să aducem “dovezi” sau evidenţe la fiecare pretenţie, voi răspunde la fiecare provocare în parte. Trebuind să fie ascultători de Dumnezeu, creştinii trebuie să răspundă, să împlinească însărcinarea, să apere credinţa, să lupte lupta credinţei, adevărata luptă pentru suflete, nu prin sabie, ci prin Cuvânt.
Ni se porunceşte de Dumnezeu să aducem dovezi şi să mărturisim celor pierduţi în întuneric, lumii pe care căutăm s-o aducem la Hristos. După cum spune Biblia: “Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15).
În Vechiul Testament, Dumnezeu încurajează dezbaterea şi face provocarea: “Veniţi, totuşi, să ne judecăm [să discutăm unul cu altul], zice Domnul” (Isaia 1:18a).
Concluzia este că una din cele două părţi (musulmanii sau creştinii) se înşeală, şi că pentru a înţelege înşelăciunea trebuie să înţelegem natura lui Satan. Biblia ne dă cea mai bună explicaţie despre el, arătând că el a fost cea mai inteligentă, capabilă şi frumoasă creatură a lui Dumnezeu. El a înşelat 1/3 din îngeri. El i-a înşelat pe Adam şi Eva. El îi poate înşela şi pe cei aleşi. Nu poţi avea nici o şansă în faţa şiretlicurilor lui dacă nu-L ai pe Dumnezeu şi Duhul Său în tine. Satan este cel mai bun scamator. El apare ca un “înger de lumină.” El a creat toată teologia falsă, pretinzând că e Dumnezeu. Biblia îl descrie ca fiind falsul dumnezeu al acestei lumi, cel ce vrea să stăpânească lumea.
Pe de altă parte Coranul ne dă nişte descrieri diferite ale lui Satan. Coranul îl numeşte “Iblees” care este creatura de foc “jin,” cuvânt din care trage cuvântul englezesc “genie” sau spiriduş. Musulmanii neagă afirmaţia Bibliei că diavolul ar fi un înger, dar nu se poate ignora versetul din Coran: “Şi spunând îngerilor să se plece în faţa lui Adam, toţi s-au plecat cu excepţia lui Iblees (Satan) care a refuzat. El era unul dintre jini” (Al-Kahf [18][18]:50). Am putea întreba: De ce Dumnezeu, după ce a poruncit doar îngerilor să se plece, să aştepte să facă acelaşi lucru şi Satan, care – după cum declară Coranul – era un “jin” ? Este o referinţă logică la “jini” ca îngeri căzuţi, nu un alt fel de creaturi de foc, cum spune Coranul în alte versete.
Jamal Badawi, un binecunoscut apologet musulman în dezbaterile cu creştinii acuză întotdeauna că conceptul Trinităţii din creştinism se trage din credinţele păgâne antice, de exemplu mithraismul [1]. Ceea ce dl.Badawi ignoră să spună este că ideea trinităţilor păgâne nu se trage de la Persani, Romani sau alt imperiu antic, ci tocmai de la relatarea căderii omului în grădina Edenului. Satan l-a sfidat pe Dumnezeu şi i-a înşelat pe Adam şi Eva. El a luat forma unei false trinităţi – Satan, viitorul Antihrist (Al-Maseeh Al-Dajal), şi Proorocul mincinos. Cea dintâi profeţie din Biblie s-a referit chiar la acest subiect. În Geneza 3:15 a fost arătată judecata lui Dumnezeu: “Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” În această profeţie găsim promisiunea naşterii din fecioară a lui Hristos (sămânţa ei). Femeia era Eva şi sămânţa ei era Hristos din moment ce Hristos nu este sămânţa lui Adam, El neavând un tată uman. Aceasta este prima profeţie din Biblie referitoare la venirea lui Hristos. Ea prevedea răstignirea lui Hristos când Satan avea “să-i zdrobească călcâiul” prin străpungerea mâinilor şi picioarelor (călcâielor) Sale. Profeţia îl prezintă de asemenea pe Antihrist ca sămânţa lui Satan. După cum Hristos, fiul Mariei, era în mod unic “sămânţa femeii,” într-un fel tainic Antihrist va fi “sămânţa” lui Satan. Hristos va zdrobi până la urmă capul lui Satan manifestat în chip trupesc în Antihrist. Antihristul va fi sămânţa lui Satan.

Marea provocare a Coranului a fost şi încă este să poţi scrie ceva asemănător lui. Musulmanii până astăzi n-au putut produce ceva asemănător Bibliei, deşi o acuză că ar fi denaturată şi modificată. Cu toate acestea cineva ar putea să combată acest punct provocând lumea să scrie poezii asemănătoare celor scrise de Shakespeare, Ahmad Shawqi, Gubran Khalil Gubran, Al-Mutanabi şi alţii. Capacitatea de a produce lucrări clasice sau poezie arabă nu presupune ca poeţii să aibă darul profeţiei. Chiar unii din cei mai mari învăţaţi în materie de limbă arabă nu au văzut nimic miraculos în elocvenţa limbajului arab al Coranului: Abul-Ala Al- Ma’arri, Ibrahim Al-Nazzam, Ibin Hazm, Al-Khayat şi mulţi învăţaţi moderni ca Taha Hussein, care a fost şi cel mai atacat iar materialul său referitor la acest subiect, interzis.
Am fost fascinat să citesc cartea “Armaghedon, Întâlnire cu destinul,” de Grant Jeffrey. Această carte relata despre profeţii detaliate referitoare la Isus: naşterea, viaţa, moartea şi învierea Lui; şi la reînfiinţarea statului Israel. Multe din aceste profeţii se împliniseră exact cum le a lăsat Dumnezeu în Biblie. Ce m a mai mirat este că şansele ca cineva să prezică cu acurateţe sute de evenimente istorice cu sute şi mii de ani înainte de împlinirea lor sunt de unu la mii de miliarde… ce a fost mai fascinant este că marja de eroare era zero… şi mai ales că multe din aceste profeţii se împlineau în generaţia mea. Acest tip de evidenţă venea sigur dintr o sursă divină, originea ei era Dumnezeu cel Atotputernic. Guvernarea israeliană, dar programa şcolară era întocmită de către Iordania. Istoria, ştiinţele politice şi studiile sociale n-au cuprins niciodată pe evrei: o greşeală majoră a guvernului israelian în sistemul şcolar.
În ciuda afirmaţiilor palestiniene care acuzau Israelul de incorectitudine faţă de arabi, libertatea de a studia religia şi istoria noastră era ceva garantat de lege. Toată istoria învăţată se referea doar la naţiunile islamice, arabe şi europene. Atrocităţile mogulilor şi a cruciaţilor în Ierusalim nu aminteau deloc pe evrei, ci doar pe musulmani. Studiul istoriei antice în şcolile arabe nu menţionează pe evrei că ar fi locuit în ţară. Accentul principal era pe canaaniţi, din care pretind palestinienii că se trag. Trăind în Palestina, toţi cunoscuţii mei îşi puteau urmări linia genealogică şi locul de unde veniseră străbunicii lor. Toţi ştiau că originea lor nu este din canaaniţi, dar în mod ironic aşa ceva ni se preda referitor la Orientul Mijlociu.
Scriitorii istoriei noastre în Orientul Mijlociu i-au omis intenţionat pe evrei. N-am cunoscut deloc istoria evreilor până când n-am început să citesc Biblia. O singură privire asupra programei şcolare în ţările arabe ar fi suficientă pentru a dovedi că autorii manualelor de istorie arabe nu sunt cinstiţi şi integri. Rămâi uimit să vezi modul în care distorsionează şi deformează istoria pentru a creşte ura faţă de evrei, o tendinţă comună astăzi multor ţări răsăritene şi europene.

De exemplu, holocaustul este negat, în ciuda tonelor de dovezi existente în Muzeul memorial al holocaustului, Yad Vashem din Ierusalim. Anumiţi politicieni fac încercări similare de a discredita orice pretenţie a evreilor referitoare la ţara lui Israel. Într-un interviu luat de Zola Levit lui Mr. Husseni, mâna dreaptă a lui Yasser Arafat, într-un program TV al lui Zola Levit, Mr. Husseni a pretins fără scrupule că palestinienii şi-au avut originea în Iebusiţi înainte ca Avraam să se fi mutat în Israel, schimbând clar – în faţa unei audienţe de americani care nu ştiu prea multe despre Istoria Răsăritului – faptul istoric că palestinienii de azi sunt imigranţi din naţiunile înconjurătoare. Am crescut ştiind bine istoria palestinienilor şi faptul că originile lor sunt în Yemen, Arabia Saudită, Maroc, creştini din Grecia, musulmani sherkas din Rusia, musulmani din Bosnia şi iordanieni din ţara vecină. Binecunoscutele războaie civile şi tribale între Yemeniţi (din Yemen) şi Kessiţi (din Banu Kais în Arabia Saudită) au fost ignorate de Mr. Husseni, un om foarte renumit între palestinieni.
Studiind îndelung culturile creștine, iudaice și musulmane sper că un rol important în lupta dintre civilizații, prin războaie, un rol nefast l-a avut cultura, tradițiile și, chiar religiile.. Din aceast articol n am câştigat nimic decât bucuria dată de Împăratul Adevărului, Hristosul care a murit ca să ne răscumpere, pe tine şi pe mine, pentru El. Acesta este singurul motiv pentru care te provoc, pe tine şi întreaga lume, să citeşti Biblia lui Dumnezeu. Coranul şi cele mai multe religii ale lumii promovează o mântuire prin fapte. Conform Bibliei, nu există suficiente fapte bune pe care omul să le ofere lui Dumnezeu pentru mântuire: faptele bune, martirajul sau pelerinajul la locurile sfinte nu sunt destule, ci mântuirea este doar prin ceea ce a făcut Dumnezeu pentru om. Doar Biblia explică calea îngustă spre mântuirea lui Dumnezeu: “Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată, aceasta este este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află” (Matei 7:13 14).
Frumos zicea Ion Minulescu în poemul : “Intr-un bazar sentimental

Stofe vechi, o mandolina,
Un Cezanne si doi Gauguin,
Patru masti de bronz:
Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin,
O sofa araba, doua vechi icoane bizantine,
Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline
Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane
Japoneze, trei foteluri cu inscriptii musulmane,
“Fleurs du mal” legate-n piele de Cordova,
Si pe pian:
Charles Baudelaire si-alaturi Villiers de l’Isle-Adam…”
Referitor la ce se întâmplă astăzi în Orientul Mijlociu citiți ce spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul și meditați:” Slava deșeartă este alungată de lucrarea în ascuns, iar mândria de voința de a pune pe seama lui Dumnezeu și Alah toate isprăvile.„Voi rușilor în frunte cu Putin, voi din Hamas care sunteți o organizație islamistă palestiniană activă în Cisiordania și Fâșia Gaza vă spun că viața e mai presus de toate și de ideologi, teritorii, credință și cultură.Ea este unică și irepetabilă.

Al.Florin Țene

Related posts

Cuvinte alese și zile de poveste

Liliana Moldovan

Trofee primite de Scriitorul și jurnalistul Al.Florin Țene și familia sa din partea UZPR, Clubul “ Scriitori din Generația 2000“, revista BOGDANIA și Editura UZP

Liliana Moldovan

Avram Iancu – ministru de război și comandantul armatei române din Ardeal la 1848/1849

Liliana Moldovan

Bucuriile românilor

Liliana Moldovan

95 de ani de la nașterea lui Gabriel Garcia Marquez, cel care spunea   întotdeauna: sunt jurnalist.Am fost jurnalist întotdeauna

Liliana Moldovan

Originile plagiatului la români  

Liliana Moldovan

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy