Sensul poeziei!

Poezia este o ecuație a sensibilității comune sau singulare? Există o sensibilitate comunitară, care înglobează iubirea, înțelegerea, empatia, suferința tristețea și lacrimile, precum și o altă expresie a sensibilității reprezentată de cea lirică, care este originală, singulară și livrescă. Există o falie care desparte sau unește cele două tipuri de senibilități. Poeții ar spune că ”ei sunt cei care vorbesc cu zeii”, deci sunt îndreptățiți să considere sensibilitatea exprimată poetic ca ceva singular, fundamental și original, un puseu unicat al formei sensibilității care provoacă perpetuu rațiunea. Cealaltă parte a sensibilității, ce ține de lumea curentă se mulțumește teluric doar cu expresia comună a iubirii, lacrimii, înțelegerii și suferinței, ce se înglobează în teme general umane. Poezia e o formă a disperării până la limita sinuciderii, o căutare perpetuă înăbușitoare pentru creatorul liric. Deși pentru ceilalți oameni, țelul liricului poate fi clar, dar pentru poet e un paradox interior distrugător care pare ca nu-și regăsește sensul. Poezia e o ispită de evadare a sensibilului din rațiune, o interiorizare a emoției față de teroarea normativității sociale. Poetul nu obține nimic din scris, dacă este un poet autentic, ci doar o febră devoratoare care-l macină spre un sens pe care nu-l înțelege, deși îl atrage ca un magnet spre țelul fără niciun sens. Doar febră, doar trăire și emoție.Sensul poeziei este ieșirea din schematism.

Există oare un sens al creației lirice? Nu cred. Poezia este doar o expresie a forței emoției în lumea sensibilului, o revoltă disperată împotriva rațiunii. Ceea ce înalță este pogorâre în poezie. O formă de explozie lirică a subsiaridității. ”Subterana” – în sens dostoievkian – este de fapt jocul cu veșnicia, nu cerul înstelat. Poezia este o modalitate de sinucidere asistată. Poetul se auto-anulează prin renunțarea la rațiune. Care este sensul poeziei? Trăirea emoțională? Frumosul? Adevărul? Până la urmă Baudelaire și Arghezi ne-au lăsat opere lirice din estetica urâtului, poezii compuse din ” flori de mucegai”. Poezia vine din ”subterană”, adică din subconștientul omului comprehensiv și implicit are rădăcini în subconștientul colectiv. Poezia trezește stări și emoții extreme și tocmai din cauza aceasta ignoră rațiunea, poezia este de fapt o reîntoarcere spre o inocență inițială și inițiatică, o redescoperire bazată pe intuiții și instincte manifestate în scris, adesea fără control. Nu vorbesc neapărat despre inocența ca puritate, ci acea candoare imaculată necenzurată sau ca o viziune necontrolată asupra vieții. O redescoperire a sinelui. De fapt se dezvelește emoției ca o anamneză. Poezia este o terapie a forței emoției în universul sensibilului. Poezia emană, prin sufletul creatorului, acel catharsis despre care vorbea Aristotel. Anamneza poetică reprezintă o purificare a combustiei emoției până la esențe, la arhetipul inimii de comuniune. Poezia ca fiziologie a sensibilității transcede prezentul rațional, țelul ei este indefinibil și indicibil și, totuși, paradoxal nu are sens și scop, ci doar trăirea emoției redusă la esența care unește totul în comuniune.

În acest context al emoției lirice trăite, poetul Nichita Stănescu a fost un teoretician genial prin crearea cuvântului ”hemografie”, un fel de auto-scriere a poetului: ”A venit îngerul și mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de știință și tu până acum nu ai inventat nimic! Cum să nu; am inventat; numai că știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografia, adică scrierea cu tine însuți.” Poetul român nu oferă răspunsuri la sensul poeziei dar ridică interogații despre poezie: Hemografia ”are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoșii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă, și pare sângerândă, când de fapt este numai roșie.” De la debut Nichita Stănescu a înțeles ”sensul iubirii” în poexia ca ”o viziune a sentimetelor”. Poetul reverberează sensul emoției trăite radical până la plăselele sesnibilității:

Ma uit în dreapta şi-n stânga,

cu mine însumi mă uit,

folosindu-mă ca o privire.

Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,

sunt, tot, un timpan armonios.

Trece-o planetă şi-ntreb cine e, ce e.

Şi-apoi mă mir că întreb. (De-a sufletul)

Poezia respiră o cunoaștere a sinelui, a acelei părți sensibile a sufletului care inspiră și expiră forța emoției universale. Este aventură și adrenalină. Prin faptul ca citesc poezie, cititorii sunt deosebiți….pentru că nu oricine citește poezie, înțelege poezia sau simte poezia. Emoția ei este nelimitată. Nu există o limita a emoției. Aici e un paradox al poeziei. Este o expresie a limitei fără de limită. Să fie ”sensul poeziei” acela de a bucura preajma, să transmită emoție? Poezia înseamnă bucurie pentru cititor și satisfacție pentru poet. Sensul poeziei este un miracol al emoției, împlinirea sentimentului nesatisfăcut. Sensul poeziei este suflet sensibil, oare nu asa simțim poezia? Cu sufletul care vibrează forța emoției. Eu așa o simt poezia! Sensul poeziei este visul de a împlini….oare totul? Iubesc poezia, mă cufund în ea și o simt în întregime, emoție universală.Tot ca un paradox al poeziei aș aminti faptul că un scriitor, care a ajuns teolog și călugăr în perioada comunistă, Nicolae Steinhardt într-un interviu a dat poate cea mai complexă și completă definiție a poeziei: ”Poezia nu depinde nici de rimă și chiar de ritm și întru nimic de aspectul ei grafic. E o stare a minții, a complexului psihosomatic, a dispoziției temperamentale. E în chipul ei cel mai evident o stare harică. E tot atât de felurită de proză ca o înfățișare a materiei de alta. Transmite cu totul alte senzații, stabilește cu predispusul cititor cu alte raporturi, trezește cu totul alte facultăți aperceptive și declanșează cu totul alte emoții. E un soi de scurtcircuituri, de scurătură, de mijloc infinit mai rapid și mai intim cu lumea. E un mod de cunoaștere analog intuiției ori revelației, de aceea nesupus mai prețios, mai inefabil, mai adânc, mai fragil.” (Sensul și semnificația poeziei fixe, Ana Vizitiv, Armanda Muntean). Sensul poeziei este forța emoției propriei cunoașteri, un fel de scriere a sufletului propriu în consonanță cu sensibilitatea universală. Poezia este o emoție care se oferă într-o comuniune împărtășită. Să fie sensul poeziei obținerea harului emoției izvorâte din esența lumii sensibile?

Ionuț Țene