Interviu cu dirijorul Cristian Sandu De Lucreția Berzintu

Motto: ,,Doar trăind experiența muzicii ca prezență a verticalității divine peste   orizontalitatea noastră efemeră, consider că putem pune muzica la baza evoluției noastre sufletești.”                                        

(Cristian Sandu)

În seara zilei de 31 ianuarie 2024, aflându-mă la Opera Națională Română Iași pentru spectacolul de operă, ,,Don Giovanni”, am avut bucuria de a sta de vorbă cu dirijorul orchestrei, Cristian Sandu, un maestru ale cărui mișcări își găsesc ecoul în inimile noastre prin intermediul notelor muzicale.

Cu o carieră artistică de succes, este onorant să îl am alături pe dirijorul Cristian Sandu, un lider în lumea muzicală care a acceptat, cu amabilitate, propunerea de a-mi acorda un interviu pentru care îi mulțumesc! Complice mi-a fost colegul jurnalist, Ioan (Nelu) Godja, Viena – Austria.

Lucreția Berzintu (L.B.): Dacă ar fi să vă prezentați cititorilor noștri, cum ați face-o în câteva cuvinte?

Cristian Sandu (C.S.): Sunt un om care iubește oamenii, un spirit care-și dorește ca prin muzică să readucă empatia, compasiunea și apropierea între oameni. Îmi doresc să ne reîntoarcem la umanitatea noastră, la puterea comuniunii și unității dintre noi, dincolo de tot ceea ce ne diferențiază și ne divizează.

L.B.: Cum a început cariera dumneavoastră?

C.S.: Deși nu provin dintr-o familie de muzicieni, primele ,,Impulsuri” muzicale le-am resimțit în copilărie, ascultând discurile de vinil din fonoteca părinților mei, ascultând vocea frumoasă a bunicului meu ce cânta la strană în biserică, vizionând filmele cu Mario Lanza și Luis Mariano, concertele ,,Vă place opera?” sau dirijând o orchestră imaginară cu o pensulă lungă și subțire pe post de baghetă. Am rememorat aceste imagini deoarece consider că drumul spre o carieră începe odată cu primele conștientizări a ceea ce simți că poți face în mod natural și că ai putea dărui și celorlalți.

L.B.: Ce v-a determinat să urmați cursurile din cadrul Academiei Internaționale din Sankt Petersburg?

C.S.: O mare admirație pe care am avut-o dintotdeauna pentru cultura și civilizația rusă, impresiile puternice de pe urma lecturilor și filmelor vizionate în adolescență, dorința de a învăța de la acești artiști extraordinari. Dar mai ales metoda de dirijat a lui Ilya Musin care mi-a suscitat un mare interes încă din primele momente în care am auzit vorbindu-se despre ea. Și pot spune că experiența de studiu de la Sankt Petersburg a făcut să mă nasc a doua oară ca artist și muzician.

L.B.: Ce vă inspiră cel mai mult în procesul de dirijare?

C.S.: Dincolo de notele scrise și de grafia partiturii, mă inspiră mesajul compozitorului și întâmplările care au determinat nașterea acelei muzici, mă inspiră ocazia de a simți, de a ne bucura și de a face muzică împreună, mă inspiră realitatea prezentului în care acea muzică are loc. Mă inspiră comunicarea și comuniunea pe care îmi doresc să o experimentăm cu toții în urma unui concert.

L.B.: Ce înseamnă dirijatul unei orchestre?

C.S: Mult studiu, muncă de cercetare și documentare ce preced aparițiile din fața orchestrei și a publicului. Ocazia de a ști să asculți, de a învăța în permanență, de a te armoniza cu ceilalți, de a fi o mică parte dintr-o energie a întregului în care toți sunt la fel de importanți.

L.B.: Care este rolul unui dirijor în interpretarea unei compoziții ca să știe ce și cum să ceară orchestrei?

C.S.: Foarte bună întrebare deoarece conține în ea însăși răspunsul. Să știe ce să ceară, cum și mai ales când să ceară! Sigur, este importantă experiența acumulată în comunicarea cu orchestra, managerierea inteligentă a timpului de repetiții, sunt importante argumentele dirijorului în a motiva, a inspira și armoniza o diversitate timbrală (formată din oameni atât de diferiți) ce în final trebuie să conducă la o unitate asumată de toți participanții și în care toți se pot regăsi. Într-un cuvânt, rolul dirijorului este de a canaliza toate energiile celor implicați în direcția unei interpretări unitare și echilibrate, sensibile, capabilă de a suscita emoții.

L.B.: Recent, ați dirijat la Iași opera ,,Don Giovanni” de Wolfgang Amadeus Mozart. Care este rolul dirijorului în această operă complexă și captivantă pentru a evidenția dramele și umorul prezente în această lucrare?

C.S.: Cum totul este deja scris în partitură, rolul dirijorului este de a coordona și modera transferul extraordinar de energie dintre orchestră și scenă prin calibrarea sonorităților, identificarea tempilor potriviți, găsirea caracterului just în redarea acțiunilor scenice, nuanțarea muzicală a personajelor, personificarea orchestrei în funcție de acțiunea dramatică etc.

L.B.: Care sunt cele mai mari provocări în colaborarea cu muzicieni și orchestră?

C.S.: Găsirea acelui numitor comun prin care semnele moarte ale unei partituri pot deveni muzică reprezintă un proces îndelungat. Un proces de explorare, prelucrare și rafinare permanentă a materialului sonor care prin repetiții se materializează într-o muzică și un limbaj în care zeci de oameni ,,vorbesc” la unison fără a intra în conflict. Căci dincolo de profesia de muzician stă o întreagă experiență de viață a unui om care poate avea împliniri sau frustrări, bucurii sau angoase, temeri sau convingeri de nezdruncinat. Energii nevăzute care, vrei nu vrei, se reflectă în sunet, în calitatea lui, în forma și substanța acestuia. Ori cred că provocarea cea mai mare stă în a trăi în prezent, în a ne armoniza de dragul muzicii, în a ne educa și a învăța în permanență unii de la alții, unii prin alții.

L.B.: Care a fost momentul în cariera dumneavoastră când ați simțit că ați atins o performanță remarcabilă sau că ați realizat ceva semnificativ?

C.S.: Mă feresc de clasamente pentru că sunt alții care se ocupă de statistici, inclusiv muzicale. Pentru mine performanța rezidă în bucuria pe care, dincolo de redarea partiturii, o resimțim când facem muzică împreună. Mă împlinește faptul de a împărtăși cunoașterea pe care am acumulat-o studenților mei și a-i vedea cum cresc și evoluează, mă împlinesc aplauzele îndreptate spre soliștii și orchestra din fața mea, mă împlinește satisfacția pe care publicul o încearcă la sfârșitul unui spectacol. Orice moment poate deveni astfel o ocazie de a realiza ceva semnificativ și orice ocazie de a face muzică poate deveni pretextul unei performanțe.

L.B.: Educația și împărtășirea cunoștințelor sunt esențiale pentru creșterea și evoluția muzicii. Ce sfaturi aveți pentru tinerii muzicieni care își doresc să urmeze o carieră în muzică?

C.S.: E greu de dat sfaturi într-o vreme în care pare că diferențele dintre vocație și simplă meserie s-au șters. Mă refer aici tocmai la acel impuls interior, care te îndeamnă să fii deschis spre cunoaștere, spre critică, spre nou, să evoluezi. Atât spiritual cât și uman. Cred totuși că deschiderea de care beneficiem în prezent este de bun augur și sunt sigur că aleșii se vor alege în continuare singuri. Singurul sfat pe care l-aș putea da ar fi acela ca prin ceea ce aleg să facă, să-și onoreze menirea și viața, să fie împliniți și să-i împlinească și pe ceilalți atunci când pot și li se cere acest lucru.

L.B.: Care este concertul memorabil pe care l-ați dirijat și de ce?

C.S.: Sunt multe spectacole memorabile de care îmi aduc aminte. Îmi revine în minte acum o gală de balet cu extraordinara Alina Cojocaru la Opera din București, în care aveam senzația că pereții operei s-ar putea prăbuși în orice clipă din cauza scandărilor, aplauzelor frenetice şi a bătăilor în podeaua sălii. O gală de operă la Tokyo City Opera unde am oferit autografe până mi-a amorțit mâna şi a trebuit să mă fotografiez cu fanii japonezi timp de aproape încă un spectacol. Ceea ce însă mi-a rămas în minte este o reprezentație cu opera La Traviata de la Cluj, când după succesul serii, am trecut, în drum spre ieșire, prin scenă. Era liniște și beznă totală de parcă din succesul nostru nu mai rămăsese nimic și totul se risipise precum o iluzie. Și atunci m-a trecut un fior. Căci pentru oamenii și artiștii care se hrănesc inclusiv din   aceste iluzii, prețul plătit poate fi uneori prea mare pentru succesul şi gloria faustă ce-și cere sacrificiul şi tributul. Mă gândesc constant la acest lucru într-o lume asediată de războaie mai mult sau mai puțin vizibile, o lume plină de măști și personaje în care muzica este din ce în ce mai mult redusă la un simplu pretext.

L.B.: Pe ce treaptă a valorilor se află ascultarea conștientă a muzicii, vizavi de compunere și interpretare?

C.S.: Mă voi limita la prima parte a întrebării. Ascultarea conștientă a muzicii reprezintă fără îndoială un act asumat de cultură prin care avem acces la valori care ne educă și ne ajută să cultivăm cunoașterea, comunicarea, bunul simț, inteligența, armonia și echilibrul, dar mai implică ceva. Implică și un profund sens al conștiinței realității pe care o experimentezi în acel moment. Ascultarea conștientă presupune contemplație, meditație și o alchimie lăuntrică în care muzica poate fi cheia capabilă să deschidă multe încăperi ascunse. Cheia prin care sufletul nostru ar putea străluci din nou. Ce frumos ar fi dacă umanitatea ar fi acordată la aceleași frecvențe, în care toți s-ar putea asculta și recunoaște ca părți ale aceluiași întreg, nu-i așa?

L.B.: Care este importanța muzicii pentru sufletul omului?

C.S.: Muzica dincolo de sunete, poate fi o cale spre descoperirea frumosului din noi, o cale spre descoperirea frumosului din Creație. O acordare fină la armoniile, ritmurile sau polifoniile unei muzici pot trezi în sufletul ascultătorului resorturi emoționale și afective extraordinare. Muzica poate realmente vindeca și poate trezi sensibilități ascunse de care poate nu eram conștienți. Un sens al generozității, dragostei, iertării și compasiunii pe care în viața de zi cu zi nu-l experimentăm la fel de viu. Pentru că sufletul nostru este prin excelență unul muzical. Este sensibil la sunete, la intonații, la frecvențe. Este sensibil la vibrația Universului. Iar muzica este cea care prin vocile ei poate spiritualiza suferința, poate idealiza personaje, lucruri, fapte. Cum vă explicați că unii oameni lăcrimează şi suspină ascultând un duet liric dintr-o operă (în esență o ficțiune) dar totuși rămân insensibili la suferința pe care o întâlnesc în viața reală? Ce se schimbă în ei după ce părăsesc sala de spectacol, după ce muzica a dispărut? Cred că răspunsul îl găsim la nivelul minții şi percepției lor, la nivelul simțurilor unde experiența lor se oprește, cu toată emoția aferentă. Ori muzica și frecvența ei trebuie coborâtă din minte spre inimă căci doar acolo putem hrăni spiritualul din noi și putem onora Divinitatea care se odihnește în noi. Doar trăind experiența muzicii ca prezență e verticalității divine peste orizontalitatea noastră efemeră, consider că putem pune muzica la baza evoluției noastre sufletești.

Altminteri aceasta rămâne un produs oarecare, un obiect de divertisment, un fond

sonor pentru transformarea noastră în simpli consumatori, orbi și surzi la tot ceea ce

ni se servește.

L.B.: Aveți un mesaj de transmis pentru ieșeni? Dar pentru românii de pretutindeni?

C.S.: M-a impresionat mult publicul ieșean, un public extraordinar, aproape o familie extinsă a operei ieșene. Un loc binecuvântat de lumina harului Sfintei Parascheva, o comunitate muzicală cu un spirit de autoconservare și reziliență extraordinar, care știe să-şi promoveze valorile proprii şi își valorizează potențialul printr-o conștiință a continuității extraordinară. Oameni care privesc spre trecut cu recunoștință și  admirație, oameni care își asumă prezentul cu bucurie și motivație, oameni care privesc spre viitor cu încredere. Oameni care nu l-au scos pe Dumnezeu din sufletul lor. Cât despre mesajul meu pentru românii de pretutindeni, în anul Avram Iancu (200 de ani de la naștere) aș vrea să medităm la o metaforă ce în anii ’80 era pe buzele și în inimile tuturor românilor: Câmpia Libertății spune, că Avram Iancu suntem toți!

Cristian Sandu este absolventul Academiei  Naționale de Muzică “Gheorghe Dima” din  Cluj Napoca, specializările Dirijat cor, Dirijat orchestră şi Muzicologie, în prezent conferențiar universitar în cadrul aceleeași instituții, dirijor al orchestrei şi ansamblului de operă, profesor de dirijat. Format sub îndrumarea maeștrilor Victor Dumănescu și Petre Sbârcea, debutează în 2004 la pupitrul Operei Naționale Române din Cluj Napoca. În 2008 absolvă cursurile Academiei Internaționale de Dirijat “Ilya Musin” din Sankt-Petersburg, clasa Leonid  Korchmar apoi își continuă pregătirea sub îndrumările  lui Nello Santi, dirijor pe care îl asistă în teatrele San Carlo din Napoli, La Fenice din Venezia, Teatro alla Scala din Milano sau Opera din Zurich. În 2010 obține doctoratul în muzică cu cercetarea Stilemele verismului în evoluția operei moderne.

Recunoașterea sa profesională este validată și de câștigarea Premiului I la Concursul Internațional de Dirijat Orchestră “Jeunesses Musicales” (București 2010) și de participarea sa în festivaluri și jurii internaționale: Concursul Internațional de Canto Petre Stefănescu-Goangă (Bucureşti), Concursul Vocal Internațional Vox Artis (Sibiu), Concursul Internațional de Canto Alfredo Giacomotti (Pavia), Black Sea Conductig Festival (Constanța)l, Concursul  Internațional de Canto Virginia Zeani (Târgu Mureş), Blue Danube International Opera Conducting Competition (Stara Zagora).

Cu un amplu repertoriu în genurile simfonic, operă sau muzică sacră, colaborează constant cu Opera Națională Română Cluj, Opera Maghiară Cluj, Opera Națională București, Opera Națională Iași,

Opera Națională Timișoara, Opera Craiova, Opera Brașov, Teatrul Național de Operă și Balet Constanța, Teatrul Național de Operă şi Operetă Galați, Orchestra de Cameră Radio București, Filarmonicile de Stat din Cluj, Iași, Sibiu, Satu Mare, Arad, Oradea, Târgu-Mureş, Botoșani, Bacău, Pitești etc. În perioada 2014-2016 este dirijor invitat al Operei Naționale București unde conduce și premiera operei Rigoletto în regia lui Stephen Barlow. Colaborează cu nume mari ale baletului internațional precum Alina Cojocaru, Johan Kobborg, Yana Salenko, Osiel Guneo, Xander Parish și dirijează producția de balet DSCH/The Dream, pe muzica de Shostakovici și Mendelssohn.

Prima sa apariție internațională are loc cu Orchestra Radio din Kiev în cadrul Daegu International Opera Festival (2006). Colaborează apoi cu Orchestra Națională a Ucrainei, Orchestra de Stat Klassika din Sankt-Petersburg, Orchestra Simfonică  Bruno Maderna din Forli, Orchestra  Filarmonicii din Dnepropetrovsk, Orchestra Sinfolario din Lecco, Daegu Opera Festival Orchestra, Orchestra de Cameră din Palermo. Anul 2013 aduce prima sa apariție la pupitrul Teatrului Academic de Operă şi Balet din Almaty (KZ) cu prilejul bicentenarul naşterii lui Giuseppe Verdi. Anul 2017 prilejuieşte debutul său în Japonia alături de Tokyo New City Orchestra iar în 2018 dirijează în premieră națională opera La Sonnambula de Bellini împreună cu Filarmonica Națională a Moldovei. În 2019 revine în Japonia pentru un turneu de concerte cu Osaka Symphony Orchestra și Tokyo 21C Philharmonic Orchestra iar în 2020 debutează la Teatrul Colon din Bogotá în fața Orchestrei Simfonice Naționale a Columbiei cu baletul Lacul lebedelor.

Anul 2021 aduce şi prima sa colaborare cu Teatrul Național de Operă din Belgrad.

Cristian Sandu susține și o importantă activitate de mentorat prin implicarea în masterclassuri de dirijat, cursuri de măestrie în vocalitatea de operă, vocal coaching, comunicări şi conferinţe internaționale bazate pe cercetarea tradiției şi stilului în interpretarea lirică. Este şi un neobosit susținător al muzicii românești prin promovarea națională și internaţională a unor importante proiecte artistice: turneele de concerte FIOR (Fascinantul Itinerar al Operei Românești), EMERIT şi DOR (Despre Oameni și România).

Lucreția Berzintu, Iași,

jurnalistă, membră AJRP, Canada & UZPR, România