„O carte necesară”, menționează reputatul istoric și profesor Petre Țurlea, în deschiderea volumului „Nicolae Iorga. O viață pentru neamul românesc”, ediția a doua, revăzută, care a cunoscut lumina tiparului la Editura Karta-Graphic din Ploiești, în anul 2021. Desigur, novicele cititor s-ar putea întreba de ce oare autorul a ținut să facă această precizare de la începutul cărții sale „de popularizare”, atâta vreme cât ne aflăm într-o epocă unde „ceea ce este major în evoluția românilor este denigrat sau considerat „mit” de către închinătorii pe la toate porțile Occidentului”?!… Răspunsul îl găsim, pe de o parte, în citatul din Constantin Rădulescu-Motru ales de către P. Țurlea, anume acela că Iorga a fost „O figură de legendă, încă din timpul vieții, și care va câștiga în grandoare cu cât timpul va trece”, dar și în cuvintele autorului însuși referitoare la contribuția savantului nostru față de sporirea culturii naționale și universale, anume: „Pentru poporul român, rămâne pilda unei vieți trăite ca o flacără arzând pentru neamul său”, iar „Pentru cultura românească și a lumii, rămân, mai ales, cărțile sale”.
Creionarea biografiei complexe a unei personalități de anvergura intelectuală a lui Nicolae Iorga numai un alt istoric de talie însemnată, așa cum este profesorul Țurlea, o putea realiza. Căci, oare cine ar fi sesizat multidimensionalitatea unei asemenea structuri umane de tip renascentist precum cea a lui Iorga, detaliile ei de mare finețe și trăire ardentă, decât un cercetător vizionar, un scormonitor împătimit în arhive și în arca trecutului strămoșesc, autor al celei dintâi monografii din istoriografia autohtonă a „Școlii Române din Franța”?!…
„Pe Iorga, și fizicește îl consideram nemuritor, făcea parte din trupul Țării noastre ca Dunărea și Carpații”, nota poetul Al. Stamatiad, de aceea, a scrie despre marele istoric reprezintă un risc, așa cum specifică, în preambulul volumului său, Petre Țurlea, dar un risc asumat, câtă vreme respiri același aer al Istoriei cu Titanul de la Văleni, cel mai relevant fiind faptul că pe Iorga „îl cunoaște toată lumea românească și mulți ar putea spune că nu a fost prezentat așa cum ar trebui un moment sau altul din viața savantului, că accentele n-au fost puse unde era cazul, că unele teze nu se susțin sau sunt amendabile etc.”.
Înainte de a intra în derularea acestei pelicule biografice a lui Iorga, înfățișate de P. Țurlea, autorul cărții, dând dovadă de o etică și o noblețe aparte, face o reverență imaginară, amintindu-i pe toți cei care s-au aplecat, într-un fel sau altul, asupra operei și a vieții savantului și omului politic Nicolae Iorga. Dintre aceștia, enumerăm doar câteva nume: Gheorghe Buzatu, Virgil Cândea, Maria Holban, Pamfil Șeicaru, Aurelian Sacerdoțeanu, Valeriu Râpeanu, Georgeta Penelea-Filitti, Ion Rotaru, Mihai Ungheanu…
„Anii de formare intelectuală”, „Afirmare în lumea științifică”, „Participant la viața politică înainte de Primul Război Mondial”, „Universitatea Populară de la Vălenii de Munte”, „În războiul pentru întregire națională”, „Nicolae Iorga în viața politică a României interbelice”, „Apogeul activității științifice”, „Ctitor de instituții culturale”, „În apărarea României Mari”, toate acestea reprezintă capitolele ce alcătuiesc volumul, pe care Petre Țurlea îl propune cititorilor. „Cu toate acestea, ține să atragă atenția marele istoriograf din inima Ploieștilor, rămâne necesară o mare monografie Iorga, lucrare pe care istoricii români i-o datorează patronului lor spiritual. Cartea de față – fiind „de popularizare” – nu acoperă dezideratul menționat.”
Din discursul lui Constantin Rădulescu-Motru, fost președinte al Academiei Române, rostit la 15 mai 1941, desprindem următorul fragment: „Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă a Neamului nostru în gradul cel mai înalt. Nu l-a întrecut nimeni până astăzi și, încă mulți ani de aici înainte, nu-l va întrece nimeni.” Și cum să-l fi întrecut cineva pe vlăstarul Neamului Românesc, născut în târgul Botoșanilor, la început de iunie 1871, într-o familie cu ascendență boierească și influențe balcanice, când mama sa, „Zulnia Arghiropol din Iaşi, crescută în casele lui Manolache Drăghici”, cum Iorga însuși povestește, i-a fost model de rezistență, dragoste de carte și răzbatere cu succes a tuturor piedicilor și greutăților vieții?!… Într-adevăr, așa au stat lucrurile, căci „Sfânta Zulnia Iorga, menționa profesorul și chimistul Gheorghe Gh. Longinescu, membru de onoare al Academiei Române, a fost intelectuală în cel mai înalt grad, cu învățătură multă și cu credință în Dumnezeu și mai multă. A scris și a citit din fragedă tinerețe și până la cea mai binecuvântată bătrânețe”.
Volumul din anul 1970 al lui Barbu Theodorescu (printre altele, și secretar, într-o vreme, al profesorului Iorga), citat de P. Țurlea, anume, „Biografia școlară a lui Nicolae Iorga”, însumează o serie de mărturii ale contemporanilor savantului de la Văleni, care, coroborate cu documentele școlare păstrate în arhive, „conturează un tablou ieșit din comun, al formării unei personalități care a reușit să se impună, să se facă remarcată din cea mai fragedă copilărie”, precizează autorul volumului de popularizare aici analizat, începând cu Școala primară „Marchian Folescu”, Liceul din Botoșani (care a purtat, din 1885, numele cărturarului pașoptist August Treboniu Laurian), apoi, Liceul Național din Iași, unde a avut o serie de profesori eminenți, ca Alexandru Philippide (limba română), Vasile Burlă (limba greacă), Alexandru Suțu (limba franceză) ori Alexandru Brandia (istorie), iar, printre colegi, viitoare personalități ale artei, științei și magistraturii, precum Osvald Teodoreanu, Petre Liciu, G. G. Longinescu, Constantin Șumuleanu (student al profesorilor Petru Poni și Grigore Cobălcescu). Iorga, însă, era un elev care nu se încadra deloc în tiparele impuse de societate, fapt care „i-a adus permanent note mici la purtare și câteva exmatriculări”, dar „cunoașterea timpurie, pe lângă limba română, și a francezei, italienei, latinei, elinei i-a deschis posibilitatea lecturii cărților” și a primilor bani câștigați din meditații, la vârsta de 10 ani. Momentul, care a rămas definitiv în suflet savantului, „l-a trăit în clasa a IV-a, la numai nouă ani fiind pus de către învățător, scrie Petre Țurlea, să predea elevilor o lecție de istorie a neamului său”, iar cel de-al doilea episod amprentant a fost expunerea, în fața clasei, la liceul ieșean, despre începuturile timpurilor moderne, la solicitarea profesorului de istorie Brandia, care, la final, i-a spus astfel: „Bine, foarte bine, frumos, foarte frumos, domnule Iorga, pentru dumneata nu am notă!”
Personajul uriaș, straniu chiar, așa cum și-l va aminti pe Nicolae Iorga, peste ani, mai precis, în 1925, Osvald Teodoreanu, nu se amesteca, în pauzele dintre orele de curs, cu toți colegii, ci era un cititor înfocat și neobosit, care își prelungea lectura până târziu în noapte, la lumina unicei lămpi din încăperea internatului din Iași. „Discuta foarte rar cu ceilalți elevi. Nu avea timp de conversație, fiindcă era toată vremea în mână cu o carte, al cărei conținut îl sorbea cu nesaț”, nota juristul și politicianul G. G. Mironescu, cursant, la rândul său, al Liceului Național din Iași. Un fapt interesant de menționat, precizează istoricul Petre Țurlea, este acela că „elevul Iorga s-a apropiat de curentul socialist, reprezentat de Ion Nădejde, Vasile Morțun, Constatin Mille, și chiar a scris o conferință despre «Capitalul» lui Karl Marx; însă, era mai mult setea de cunoaștere, decât înclinarea spre doctrină (subl.n.)”…
Susținut fiind, în timpul studiilor universitare de la Facultatea de Filosofie și Litere din Iași, de către istoricul A. D. Xenopol, Iorga a făcut un eveniment de excepție din examenul său de licență din decembrie 1889, despre care publicația „Era Nouă” a consemnat în detaliu, astfel: „În realitate, domnul Iorga întrece cele mai mari laude care se pot face. Încă din liceu, a dat dovezi de aptitudini excepționale. Ajuns la studiile universitare, domnul Iorga a arătat o putere receptivă și o memorie înspăimântătoare. (…) Dacă domnul Iorga va avea în creerii săi aceeași putere de concepțiune originală și aceeași doză de simț pentru adevăr, pe câtă putere a dovedit că are în asimilare, este de prevăzut că domnia sa va fi un luceafăr genial în domeniul științei (subl. n.)”, citează Petre Țurlea din Barbu Theodorescu. Presa locală ieșeană a vremii a avut dreptate din plin…
În capitolul „Anii de formare intelectuală”, autorul cărții de „popularizare” face referire și la primul post de profesor de limba latină, din 1890, obținut prin consurs de Nicolae Iorga, la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, post a cărui remunerație o împărțea cu suplinitorul său, ce ținea orele elevilor, Iorga alegând să plece la Paris, în toamna aceluiași an, cu o bursă de studii din partea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, pentru a se înscrie la Secția de Istorie și Filologie de la École pratique des Hautes Études, unde va întâlni o pleiadă de mari nume ale istoriografiei franceze, precum Gaston Paris, Louis Leger, Gabriel Monod, Louis Duchesne, Charles Langlois ș.a. Va absolvi aceste studii, trei ani mai târziu, cu lucrarea de diplomă intitulată Philippe de Mézières, 1327-1405, et la croisade au XIVe siècle, în urma căreia Iorga primește titlul de elev diplomat al instituției, așa cum stă scris pe lucrarea tipărită în 1896, la Paris, de către Biblioteca Școlii practice de Înalte Studii, sub auspiciile Ministerului Instrucțiunii Publice din Franța:
Sur l’avis de M. Charles BÉMONT, maître de conférences d’histoire, et de MM. A. LONGNON et J. ROY, commissaires responsables, le présent mémoire a valu à M. Nicolas JORGA le titre d’élève diplômé de la section d’histoire et de philologie de l’ École pratique des Hautes Études.
Paris, le 25 juin 1893
Le Directeur de la conferences,
Signé: Charles BÉMONT.
Les commissaires responsables,
Signé: A. LONGNON et F. ROY.
Le Président de la Section,
Signé: G. PARIS.
Doctoratul îl va obține la Leipzig, în 1893, cu teza Thomas III, marquis de Saluces. Étude historique et litteraire, din comisia de susținere a acesteia făcând parte, printre alții, profesorul și istoricul german Karl Lamprecht. Ca și în lucrarea anterioară, Iorga s-a bazat pe documentele de arhivă din Biblioteca Arsenalului din Paris, Italia, Germania, Marea Britanie, Viena etc., activitatea în arhivele Occidentului nerezumându-se doar la „strângerea materialului pentru alcătuirea celor două volume, ci, în același timp, a cules documente care priveau Istoria Românilor”, ce vor fi tipărite, ulterior, în țară, și, de asemenea, a achiziționat 10 000 de cărți, care „vor forma începutul viitoarei biblioteci a lui Nicolae Iorga, cea mai mare bibliotecă particulară din România”, donată Institutului de Istorie din București, menționează în volumul său profesorul Petre Țurlea.
Diploma de la Paris și cea de la Leipzig îi vor netezi lui Iorga, la 24 de ani, calea către Catedra de Istorie Universală din cadrul Facultății de Litere a Universității București, unde va deveni suplinitor, la data de 1 noiembrie 1894, în urma unui prim examen pentru ocuparea unui post în învățământul superior. Lecția de deschidere din acel moment, pe care a susținut-o în fața studenților, s-a intitulat: „Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei”… Astfel, Nicolae Iorga avea, așa cum bine formula autorul cărții, „locul pe care-l merita și din care va fi nu doar un îndrumător al studenților, ci un îndrumător al tuturor românilor”…
Capitolul dedicat „Afirmării în lumea științifică” se deschide cu o miniradiografie pe care istoricul Petre Țurlea o realizează asupra debutului publicistic, din 1890, al lui Iorga, cu cele opt poezii apărute în „Contemporanul” și șase în „Revista Nouă”, cele cinci studii literare din „Arhiva Societății Științifice și Literare”, precum și 46 de foiletoane din „Lupta”. Tânărul Iorga „Își expunea deschis părerea, chiar atunci când aceasta era contrară majorității celor care abordaseră același subiect; cazul cel mai cunoscut este cel cu drama lui Caragiale, Năpasta, pe care o va lăuda, atunci când cei mai mulți o criticau”, câștigându-i, astfel, simpatia marelui dramaturg, care-l va denumi Iorguțul, și împrietenindu-se, în același timp, cu scriitorii Alexandru Vlahuță, Barbu Ștefănescu Delavrancea ori Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Cu sprijinul Ministerului de Instrucţie Publică, Iorga va publica, până la Primul Război Mondial, un număr impresionant de documente de arhivă, aduse din Occident, în colecția Acte și fragmente cu privire la istoria românilor. Ulterior, pentru Academia Română, va alcătui câteva tomuri din colecția Hurmuzaki, precum și colecția Studii și documente cu privire la istoria românilor, într-un număr de 25 de volume de documente ș.a.
La Academie, unde a fost dus de către istoricul și profesorul A.D. Xenopol, Nicolae Iorga a prezentat, pe 26 februarie 1896, spre publicare în Analele Secției Istorice, lucrarea intitulată Contribuții la istoria Munteniei în a doua jumătate s secolului al XVIII-lea, iar, câteva zile mai târziu, pe 6 martie, a susținut prima sa comunicare științifică, în fața membrilor celui mai înalt for de știință și cultură al țării. La un an după acest moment, în aprilie 1897, tânărul Iorga devine, la rândul lui, membru corespondent al Academiei Române. Avea 26 de ani, dar „zelul său creator” nu a făcut decât să se stârnească o serie de adversități dure în sânul instituției căreia îi „tulbura, astfel, liniștea” propriei inerții, motiv pentru care Kalinderu și Xenopol au întâmpinat refuzuri, doi ani la rând, față de propunerea lor ca N. Iorga să devină titular al acesteia. De asemenea, spiritul critic iorghist din articolele cuprinse în „L’independence Roumanie” va deranja atât de mult membrii Academiei, încât până și Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821) a fost respinsă de la Premiul „Adamachi, printre alții, chiar de către Grigore Tocilescu și B. P. Hasdeu… Ca întotdeauna, aproape de Iorga a fost A.D. Xenopol, cel care a menționat că „ar fi o crimă ca această opera să nu vadă lumina tiparului”, ceea ce s-a și întâmplat, în 1901, datorită sprijinului financiar al prințului Alexandru Callimachi…
Cu toate obstacolele interne ce i s-au țesut în cale, generate de invidia mediului academic, anii de început ai secolului al XX-lea „i-au adus deplina recunoaștere în lumea științifică internațională”, astfel că alegerea sa ca membru titular al Academiei Române, în anul 1911, nu a mai putut fi amânată pentru cel care, la finele cărții Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul scria în această cheie stilistică despre marele domnitor român, Întregitor de Țară: „Gloria lui e gloria noastră, o glorie care nu se stinge ci, răsărind, dumnezeiesc stâlp de pară, din adâncimea trecutului fără noroc, îndreaptă pașii poporului nostru către ultimul scop al tuturor silințelor românești, Canaanul Unității desăvârșite a neamului.” După discursul de recepție, rostit de Iorga la primirea sa în Academie, istoricul A.D. Xenopol, cel care înaintase, de fapt, propunerea instituției, a răspuns în următorul mod, referitor la fostul lui elev de la Facultatea de Filosofie și Litere din Iași: „Salut în domnul Nicolae Iorga pe unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai științei istorice de la noi din țară…”
Ca „Participant la viața politică înainte de Primul Război Mondial”, o sinteză obiectivă, din acest unghi de vedere, despre activitatea politică a lui Nicolae Iorga din anii de junețe (activitate în iureșul căreia va intra determinat și de momentul Răscoalei țăranilor din 1907, an când va obține mandatul de deputat în Colegiul al II-lea la Iași – unicul independent din Parlamentul țării), a realizat-o discipolul marilor eseiști Mihail Ralea și Tudor Vianu, este vorba despre criticul literar Zigu Ornea, citat de P. Țurlea: „Ceea ce propunea tânărul profesor (N. Iorga, n.n.) era un patriotism sincer și curat, sprijinit pe cunoașterea trecutului, care să nutrească militantismul necesar reformării instituțiilor culturale (…), revitalizării culturii naționale, fără de care nu se puteau împlini nici cele două probleme ale vremii: avântul metodic al luptei de eliberare a populației românești aservite politic și ridicarea condiției țărănimii.” Leegat de perioada implicării lui Iorga în sfera politicii românești, până în 1914, istoricul P. Țurlea conchide cu obiectivitate, astfel: „(…) deși în opoziție, a susținut războiul României condusă de un guvern conservator în 1913, pentru că a considerat că lupta în Balcani se ducea cu gândul la Transilvania, și a susținut reformele preconizate de un guvern liberal în 1914, pentru că acestea satisfăceau interesele țărănimii ce forma majoritatea poporului român, fiind un act de dreptate. (…) O asemenea atitudine, extrem de rară la politcienii români, îi va conferi lui Nicolae Iorga un loc aparte, oarecum izolat, dar și foarte respectat în viața politică românească de până la Primul Război Mondial.”
Petre Țurlea consacră un capitol întreg Universității Populare de la Vălenii de Munte, una dintre cele două „mari ctitorii culturale ale lui Nicolae Iorga” din 1908, alături de Tipografia „Neamul Românesc”. În mica localitate de munte, unde se stabilise, într-o casă veche boierească, de secol XVIII, cu doar un an înainte, Iorga descoperise un univers rural dominat de un „patriarhalism desăvârșit”, căruia îi întregea tihna Ecaterina Iorga, soția sa. „Aflat în apropierea graniței cu Transilvania, Vălenii de Munte, notează P. Țurlea, putea deveni ușor un centru de propagare a acțiunilor vizând încheierea procesului de formare a statului român deplin unitar.” Practic, datorită prezenței lui Nicolae Iorga, orășelul Văleni de Munte s-a transformat într-o „adevărată cetate culturală”, unde, la Tipografia nou înființată, fuseseră aduși să lucreze profesioniști, precum Nicolae Stroilă și Constantin Onciu. Inaugurarea acesteia reprezenta pentru Iorga „o izbândă deosebită”, dar și „O mulțămire care nu se poate rosti prin cuvinte-mi cuprindea sufletul întreg”, deoarece tipografia „înțelege a îndeplini mai ales misiune națională și morală”. Fapt care s-a adeverit pe deplin, întrucât, la tiparnița prahoveană, au văzut lumina zilei, până în fatidicul an 1940, „majoritatea lucrărilor lui Nicolae Iorga, precum și publicațiile periodice conduse de acesta”(„Neamul Românesc”, „Neamul Românesc Literar”, „Neamul Românesc Pentru Popor”, „Drum Drept”, „Cuget Clar”, „Revista Istorică”, „Bulletin de la Section Historique de l’Académie Roumain”, „Bulletin de l’Institut pour l’étude de l’Europe Sud-Orientale”, „Revue historique du Sud-Est Européen”, „Melanges de l’École Roumaine en France”), toate cu „un mare rol în lupta pentru unitate națională, ele pătrunzând (…) și în Transilvania, Bucovina și Basarabia, susținând astfel moralul românilor din provinciile nelibere” (P. Țurlea).
Cursurilor de vară de la Văleni, care durau o luă de zile, Iorga le-a imprimat „un caracter patriotic și popular”. Printre conferențiarii invitați la Universitatea Populară, îi amintim pe Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Gheorghe Munteanu-Murgoci, A. D. Xenopol, Vasile Pârvan, Alexandru Lapedatu, Nicolae Cartojan, Constantin Moisil ș.a. Temele erau diverse, predominând, însă, cele referitoare la istorie: Formarea limbii române, Istoria literaturilor moderne, Poezia populară română, Geologia și geografia României, Unitatea poporului român, Rostul românilor în istoria universală, Timpurile noastre de glorie, Scrisori de boieri și jupânese, Unitatea Sufletului Românesc etc. „Cursul lui Nicolae Iorga, care era partea centrală a întregii activități, concentra atenția tuturor prin bogăția materialului expus, printr-o logică impecabilă și prin felul curgător, larg accesibil, al vorbirii; toate acestea erau corelate cu vocea plăcută, cu bogăția de limbă și înfățișarea impunătoare”, notează Petre Țurlea în volum. În publicația „Drapelul” din Lugoj, în iulie 1909, apăreau următoarele: „Se prezintă ca om. Dar ca om formidabil. Om care sufletește are darul dumnezeiesc de a face ce voiește cu auditoriul. Te răpește în sfere, te duce să ți se strângă sufletul de durere, vezi, când voiește și când vrea te impresionează până la lacrimi.” La fel și „Gazeta Transilvaniei” din Brașov, în iulie 1912, publica astfel: „Noi, fiii Ardealului îndurerat, am venit și venim cu mare dor de lumină și înaintare la Cursurile de vară, ca apă vie să luăm din izvorul dărător de viață de aici.” Presa din Budapesta, însă, organiza, vară de vară, campanii ostile lui Nicolae Iorga, „Budapest Hirlap” numindu-l, pe 25 iulie 1908, „reprezentantul celui mai extremist șovinism român în politică și în știință. Scrierile și vorbirile lui gem de expresiile propovăduitoare de idei daco-romane”. Ion Buteanu, redactor la „Gazeta Transilvaniei”, menționează P. Țurlea, îi scria lui Nicolae Iorga, în luna iulie 1914, despre faptul că „participarea lui la Cursurile din Văleni e privită de către autoritățile țării noastre [Ungaria] ca o crimă”, autoritățile austro-ungare fiind alarmate despre subiectele discutate la Universitatea Populară și instituind ordin de oprire a tuturor celor care doreau să participe la eveniment.
„Așa ajunsese a fi: educator național”, scrie profesorul Țurlea, citându-l pe Iorga. Cursurile de Vară de la Vălenii de Munte, la fel ca și Tipografia „Neamul Românesc” (devenită, ulterior, „Datina Românească”), au constituit, pentru acei ani, piese de primă mărime ale luptei pentru unitatea națională a tuturor românilor, unde frumusețea elementelor identitare naționale sporea soliditatea stării de spirit frățești dintre cei prezenți, la manifestări. La finalul activităților din 1914, cuvintele lui Nicolae Iorga au reprezentat zestrea pe care participanții au luat-o cu ei acasă, și anume: „A cultiva sufletul nostru național potrivit cu necesitățile morale superioare care îndreptățesc și consfințesc viața este azi mai mult decât o datorie. A venit momentul când oricine trebuie să creadă că în jurul nostru se va petrece ceva, că unii vor cădea și alții se vor înălța. Și n-avem pentru aceasta decât un singur mijloc; să ne facem aripi pentru înălțimile spre care caută râvnitor ochiul nostru. (…) Vom uni încă mai strâns toate manifestațiile noastre în viața națională. Vom face din ele o singură lumină și, față de potrivnici, o singură armă.”
Publicația „Neamul Românesc”, spre exemplu, în anii Primului Război Mondial, „devenise ziarul cel mai popular, care pătrundea până în tranșeele frontului, îmbărbătând soldații”. La redacție, erau primite scrisori de la combatanții români, unde se scria, negru pe alb, printre altele, că „după cum în vâltoarea de azi ele (ideile și simțămintele, n.n.) ne-au călăuzit, acolo ne vor sta mereu înainte și vor aduce un spor acelei puteri lăuntrice care singură hotărăște învinsul și învingătorul.” Căci perioada războiului, remarcă Petre Țurlea în volum, a reprezentat „momentul influenței majore a lui Nicolae Iorga asupra întregii societăți românești – de la familia regală la soldatul de pe front” (subl. n.), motiv pentru care Ion I.C. Brătianu „a făcut eforturi deosebite pentru a și-l apropia”.
La 14 decembrie 1916, Iorga va rosti în fața Parlamentului de la Iași, un discurs de îmbărbătare a poporului, „considerat unanim ca început al refacerii credinței în victoria finală”, discurs despre care Alexandru Lapedatu nota astfel, în „Scrieri alese”, citat de P. Țurlea: „Nicolae Iorga a fost acela care a refăcut atmosfera morală a Iașilor și a țării cu puternica sa cuvântare în Parlament, care a zguduit, reînviind toată suflarea românească” (subl. n.). La rândul său, ziaristul Pamfil Șeicaru avea să evoce, cu mare emoție, acest moment unic, patru decenii mai târziu, în volumul său „Nicolae Iorga”, publicat la Madrid, în anul 1957: „Acolo, într-un cotlon al tranșeelor un camarad citea, cu glas înecat de plâns, îndemnul ce ni-l trimitea Nicolae Iorga de a nu ne lăsa cotropiți de îndoială, de a crede cu tărie în biruința finală a dreptății nației noastre” (subl. n.). Același ecou pătrunzător l-a avut discursul lui Iorga și în Occident, menționează profesorul Petre Țurlea în capitolul intitulat „În războiul pentru întregire națională”, citând, în acest sens, cuvintele istoricului american Herbert Adams Gibbons, care îi scria, la data de 2 februarie 1917, lui Nicolae Iorga, așa: „Cuvintele dvs. respiră spiritul unei speranțe de neînfrânt și ați câștigat o uriașă simpatie și înțelegere departe de țara dvs., în Franța.”
De altfel, Iorga va juca un rol „foarte important în propaganda românească în străinătate, pentru recunoașterea drepturilor românilor asupra teritoriilor pe care le locuiau”, atât prin relațiile directe cu mari personalități occidentale din cultura și politica vremii, cât și prin publicarea unor lucrări științifice, în limbi de circulație internațională, precum și a unei serii de volume de prezentare a relațiilor României cu fiecare dintre puterile Antantei, volume expediate corpului diplomatic acreditat în țara noastră. În urma lecturii tomului Histoire des relations russo-roumaines, ministrul Italiei în România, Carlos Fasciotti, avea să îi scrie lui N. Iorga că „acest nou studiu al dvs., în afară de a fi o opera de popularizare și propagandă – folositoare cât se poate de mult mai ales în împrejurările actuale -, constituie o opera peste măsură de meritorie, de dreptate și patriotism”. În februarie 1917, precizează P. Țurlea, diplomatul Marcu Beza anunța publicarea unui articol al lui N. Iorga în revista „The New Europe”, condusă de profesorul Robert William Seton-Watson, precum și faptul că materialele apărute în „Neamul Românesc” erau prezentate în revista „Daily Review of the Foreign Press”, editată de Forreign Office. În Franța, care îl va și decora cu Legiunea de Onoare pe Iorga, Charles de la Ronciere, director al Departamentului Imprimeriilor statului, îi va scoate, în aprilie 1918, volumul Pages roumaines, iar, apoi, tot în același an, va vedea lumina tiparului în Republica franceză, sub aripa Serviciului de propagandă de aici, lucrarea Histoire des relations entre la France et les roumains, cu o prefață realizată de către istoricul Charles Bemont. Și sunt doar câteva exemple prin care „pregătitorului sufletelor pentru Unirea tuturor românilor” i-a fost receptat mesajul în lume…
În ceea ce privește secțiunea „Nicolae Iorga în viața politică a României interbelice”, Patre Țurlea subliniază că, deși acesta a fost în permanență prezent în spațiul politicii, rol major a avut în două momente specifice, anume: în 1919-1920, ca președinte al Camerei Deputaților și, ulterior, în intervalul 1931-1932, din perspectiva de prim-ministru al Guvernului țării. Foarte fin și imparțial analist critic al fenomenului istoric în genere, autorul volumului de față menționează despre guvernarea Iorga faptul că, de la marele istoric – supranumit „educatorul național” -, poporul aștepta adevărate minuni în plan economic și social, minuni care nu au avut loc din cauza contextului intern defavorabil, niciodată. Cu alte cuvinte, afirmă P. Țurlea, guvernarea iorghistă „a fost doar la fel ca celelalte din perioada 1930-1933”…
„Apogeul activității științifice” trece în revistă cele mai importante titluri din cele 692 realizate de Nicolae Iorga, în perioada dintre cele două războaie mondiale, precum și recunoașterea internațională a contribuției sale științifice la dezvoltarea istoriografiei și culturii române și universale. Spirit de anvergură renascentistă, menit să lumineze calea poporului său, Iorga a redactat istoricul multora dintre instituțiile de bază ale românilor (Istoria armatei românești, în două volume, primul apărând în 1910, iar cel de-al doilea în 1919; Istoria bisericilor românești și a vieții religioase a românilor, 1909; Istoria învățământului românesc, 1928 etc.), lucrări în domeniul artei, literaturii și presei (L’Art Populaire en Roumanie, son caractère, ses rapport et son origine, 1923; Istoria literaturii românești contemporane, 1934; Istoria presei românești, de la primele începuturi până la 1916, 1922 ș.a.), sinteze privind istoria românilor de după 1918 (Istoria românilor, în 10 volume, editate între anii 1936-1939, cu o ediție în limba franceză – Histoire des roumaines et de la romanité orientale etc.), monografii (Istoria lui Mihai Viteazul, 1935; La place des roumains dans l’histoire universelle, 1935-1936 ș.a.), volume de istorie universală (Istoria poporului francez, 1919; Elemente de unitate ale lumii medievale, moderne și contemporane, două volume, 1921-1922; Essai de synthèse de l’histoire de l’humanuté, patru volume, 1926-1928; Histoire des états balcaniques jusqu’a 1924, 1925 ș.a.), note de călătorie, versuri, piese de teatru, comunicări, conferințe, volume autobiografice, despre acestea din urmă, criticul literar Valeriu Râpeanu precizând, cu aristocrația condeiului propriu, faptul că „Nicolae Iorga a izbutit să unească trecutul și prezentul într-o viziune organică, în care privirea înapoi justifică pe cel care a văzut totdeauna înainte” (subl. n.). Toată această rarisimă opera științifică măreață și-a găsit, de-a lungul anilor, o binemeritată încununare din partea mediilor academice și universitare ale lumii, Nicolae Iorga devenind membru al unor academii ale lumii, precum și Doctor Honoris Causa al multor universități renumite din străinătate.
„Cursurile de vară, începute la Vălenii de Munte în 1908, își îndepliniseră misiunea”, afirmă istoricul Petre Țurlea, în deschiderea capitolului „Ctitor de instituții culturale”, ele contribuind la „consolidarea conștiinței de neam a românilor, la formarea solidarității naționale, care a fost suportul principal al înfăptuirii României Mari”, însă necesitatea continuării lor, și după Primul Război Mondial, se impunea, dacă ținem cont de problemele diferite ce se prefigurau la orizont, în societate. În acest sens, Congresul Ligii Culturale, desfășurat în anul 1920, la Râmnicu-Vâlcea, a hotărât a fi reluate cursurile, sub patronajul direct al Ligii. Iorga fixa, astfel, în numărul din 7 iulie 1921 al „Neamului Românesc”, liniile directoare pe care se va merge în noua serie de cursuri, inaugurată la 31 iulie 1921, moment propice pentru marele istoric de a susține o prelegere-manifest, unde preciza intenția formării „unui curent puternic de gândire, de frământare a sufletelor și minților, pentru înțelegerea trecutului nostru istoric și pentru lămurirea problemelor viitorului”. Din 1922, Liga Culturală va transforma denumirea Cursurilor de Vară de la Văleni în Universitatea Populară „Nicolae Iorga”.
Pol de mare concentrare cultural-științifică și respirație elitistă, Universitatea Populară „Nicolae Iorga” a însemnat, pentru perioada interbelică a țării noastre, toposul cel mai viu și efervescent, de fiecare vară, al Spiritului românesc, unde conferențiarii – mari personalități din străinătate și autohtone (Dimitrie Gusti, Petre Antonescu, Armand Călinescu, Virgil Magdearu, Gheorghe Munteanu-Murgoci, Dimitrie Pompei, Mihail Sadoveanu, Elena Văcărescu, Pamfil Șeicaru, Iuliu Hațieganu, Mihail Manoilescu, Sextil Pușcariu, Aurelian Sacerdoțeanu, Matteo Bartolli, Krikor Zambaccian, Jacques Bourcart, Marcello Camilucci, Victor Roth, Miodrag Ibrovac ș.a.) – au purtat publicul prezent la manifestare (pe „cursiștii” sosiți de peste tot din patrie și din diferite state ele Europei) prin domeniile lor de referință specifice, imprimând o ținută de înaltă clasă tuturor expunerilor realizate și determinându-i pe participanți să plece, de la Vălenii de Munte, „cu ochii în lacrimi”…
Practic, Universitatea Populară „Nicolae Iorga” a fost un adevărat fenomen de anvergură națională, care avea stabilită o temă, în fiecare an – de la „Solidaritatea românească” (1922), „Ce este democrația” (1924), „Evoluția ideii de libertate” (1928) la „Criza materială și morală în momentul de față” (1931), „Forme care se duc și realități care vin” (1933), „Români și neromâni în România” (1935) ori „Hotare și spații naționale” (1938), „Afirmarea vitalității românești” (1939), „Condițiile colaborării internaționale” (1940) -, Nicolae Iorga conferindu-i „rolul de centru al luptei pentru apropierea sufletească dintre cei care vorbeau limbi diferite, dar erau cetățeni ai aceluiași stat” (P. Țurlea). Cu alte cuvinte, reprezentanților minorităților naționale, „le deschidem larg vistieria trecutului nostru, după cum va fi zis-o Iorga, le facem cunoscut cu dragoste dar fără prejudecăți tot ce cuprinde sufletul acestui popor dar, înainte de toate le declarăm cu toată sinceritatea că noi înțelegem oricare alt suflet national, îl respectăm și în datoriile și în aspirațiile lui” (subl. n.), la deschiderea Cursurilor din anul 1921, același Nicolae Iorga afirmând faptul că „șovinismul nu a stat niciodată în scopurile acestei școli”. „Azi, când avem în mijlocul nostru atâtea minorități etnice, contactul cu ele nu se poate face nici la Prefectură, nici la Poliție, nici prin propagandistul de comandă, ci la astfel de cursuri de respect reciproc, preciza marele istoric, bazat pe cunoaștere exactă și obiectivă” (subl. n.). A fost și motivul în virtutea căruia, în 1926, s-a înființat, la Vălenii de Munte, așa-numitul Așezământ pentru minoritari „Regele Ferdinand I”, unde se preda limba română și istoria românilor și unde veneau în jur de 50 de cursanți pe an, cu posibilități materiale extrem de reduse, Universitatea Populară asigurându-le întreg suportul necesar întreținerii lor pe toată perioada de o lună a activităților de vară. Despre atmosfera ce se crea la aceste cursuri, Petre Țurlea îl citează pe Ion Simionescu, cel care publica în „Cuget Clar”, în 1928, următoarele: „A fost un tablou cu adevărat mișcător (…). Tinere săsoaice, în costumul lor național, jucau cu foc, sinceră manifestare de recunoștință, alăturea de românce, vioaiele dansuri naționale, dovedind minunea înfăptuită de puterea culturii, care topește zidul de gheață cât de gros, ce cată să se ridice din motive ce nu-și mai au loc” (subl. n.).
Pe lângă Universitatea Populară „Nicolae Iorga” și Așezământul pentru minoritari „Regele Ferdinand I”, locul din munte al Vălenilor a cunoscut fondarea, sub oblăduirea Ligii Culturale, în 1922, lângă casa lui Iorga, a Școlii de misionare morale și naționale „Regina Maria”, pentru „chemarea femeii române la spiritul cel nou al vremii și pregătirea ei cultural-națională”, unde participau atât românce, cât și unguroaice și nemțoaice, toate având la dispoziție o bibliotecă donată de profesorul Bibicescu. De asemenea, tot la Văleni, a luat ființă, în 1928, Așezământul „Elena”, având scopul de ajutorare a studentelor cu greutăți; apoi, au funcționat Muzeul de Artă religioasă, Școala Artelor uitate și Biblioteca „Cuvântul”. Nicolae Iorga nota, în 1930, despre toate acestea, astfel: „Așezămintele mele din Vălenii de Munte sunt o lecție nu numai pentru cine stă acolo să le asculte, ci pentru întreaga societate românească […], ele au răsărit dintr-o nevoie a societății” (subl. n.).
Între ctitoriile din exteriorul României, istoricul Petre Țurlea subliniază faptul că două sunt extrem de cunoscute: Casa Romena din Veneția și Școala Română din Franța („o creație făcută de mine pentru țară”, așa cum a definit-o Iorga însuși), care, pe lângă Institutul de Studii Sud-Est Europene, Institutul de Istorie Universală, Institutul de Istorie Românească, demonstrează vocația de constructor de identitate a lui Nicolae Iorga, înaltul său vizionarism, din perspectivă cultural-istorică, de integrare a naționalului în circuitul valoric universal, precum și multidimensionalitatea exprimării unui geniu de talie renascentistă al pământului românesc și, deopotrivă, al întregii Umanității creatoare.
Cu câteva zile înainte de a fi asasinat, în aceeași fatidică zi de 27 noiembrie 1940 când economistul și omul politic Virgil Madgearu a avut același final cumplit, Nicolae Iorga a conceput un adevărat testament tulburător, prin intermediul versurilor cunoscutei creații literare „Brad bătrân”, cu vădite accente premonitorii privind propria-i moarte, poezie ce a fost inserată de profesorul Țurlea către sfârșitul volumului său de „popularizare”:
„Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră.
Și-atuncea, din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:
«O, voi, ce-n soare cald trăiți
Și ați răpus strămoșul nostru,
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteți așa grăbiți?
În anii mulți cât el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Supt paza crăcilor rebele,
Mulți și-au aflat un adăpost.
Moșneagul stând pe culme drept
A fost la drum o călăuză
Și-n vremea aspră și hursuză
El cu furtunile-a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă adduce,
Decât doar încă un sicru?»”
„Am început cartea aceasta, scrie istoricul Petre Țurlea, cu un îndemn al lui Nicolae Iorga către poporul român; o închei cu un altul, și acesta la fel de actual: «Ce sfat ar putea să dea cineva care și-a petrecut viața între românii din toate locurile, din toate treptele și a străbătut în lungi ani asupra cărților și zapiselor veacurilor românești, un întreg trecut de aproape 2000 de ani plini de încercări grele, în care a fost multă trudă, multă speranță, nesfârșită răbdare și din când în când, și un ceas de mângâiere? Să nu ne îndușmănim niciodată, nici măcar pentru credințele care ne-ar fi mai sfinte și pentru interesele pe care le-am socoti mai legitime. Ce sunt toate aceste deosebiri trecătoare în larga undă curgând necontenit mai departe a vieții naționale?»”
Dr. Magdalena ALBU
