22.1 C
Nürnberg, DE
July 19, 2024
Cultură

Frânturi de gând

de Cosmisian

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune

Și florile se ofilesc, cedând decăderii efemera lor perfecțiune. Lăsate în voia propriei sorți, florile par a reînflori, uscate fiind. Culorile li se estompează, parfumul devine ca mirosul unei cărți vechi pe care nu a mai deschis-o cineva de multă vreme, iar petalele lungi devin rigide și casante ca ale aripilor de Mantis, după ce aceasta și-a sacrificat viața pentru a fi servită în cel mai deosebit punct al procreării. Și florile se ofilesc, devenind în prea scurt timp o imagine de care vrei să te desprinzi. Să știe ele că primăvara este o înflorire în oglindă a toamnei, care pare că înflorește atunci când umple pământul cu ruginiul desfrunzirii?

Afară ninge, i-am spui cuiva. Petalele unui cireș s-au lăsat purtate spre palmele unor fete. Că au vrut să lovească trunchiul cireșului, este un subiect pe care nu îl voi aborda. Le-a salvat de o vină inutilă vântul după ce a făcut un pact cu inflorescența rozalie a primăverii. Le-a spus el cât de frumoase vor fi fructele ce vor crește din rana desprinderii petalelor, așa că au cedat și s-au lăsat purtate spre palmele fetelor, care nu au vrut să facă nimic deosebit cu ele. Un băiat care mergea în direcție opusă le-a făcut fotografie. Ele au râs, aruncând petalele pe asfaltul rugos al nepăsării. Pentru a nu le îndurera inima, vântul a suflat petalele spre un pâlc de iarbă. Nu-i așa că ierbii îi șade bine împodobită în roz?

Femeia – o metaforă care a prins viață

Unul dintre cele mai importante lucruri când scrii este acela de a-ți numi scriitura ciornă. Ciorna este derivatul suprem al creației literare ce-și caută perfecțiunea pe care o naște cuvântul înainte să își limiteze semantica din albastrul cernelii. Din ea îmi nasc chipul alb al Ioanei, chip ce este delimitarea dintre perfect și imperfect. Am privit-o pășind spre mine, entuziasmată de zborul albinelor ce au crezut că lumea este dintotdeauna roz. Inspira adânc parfumul primăverii, oprindu-se din loc în loc. Am rescris acest moment în mintea mea de multe ori, dar niciodată nu i-am îndepărtat acesteia oprirea. Își așeza de fiecare dată o mână pe piept de parcă ar fi simțit aerul pătrunzându-i trupul firav. Mi-am dat seama că ciornele au o capacitate limitată de rescriere a unor detalii. Perfecțiunea ei îi era întipărită întotdeauna pe chip, fiind de sine stătătoare.

Ne-am întâlnit sub creanga de cireș sălbatic, acolo unde florile păreau a ne aștepta cu cele mai înflorite buchețele din parc. Ochii ei nu aveau o culoare definită, doar lumina lor era constant caldă. Am întins mâna spre crenguță, privind spre chipul ei. Trăsăturile ei erau născute în spontaneitatea cu care un scriitor se trezește în preajma unui personaj feminin pe care nu îl scrie pentru a-l limita la imaginația sa, nu îl definește pentru a-i potența candoarea, ci îi oferă libertatea absolută de a fi, de a exista dincolo de claritatea descrierilor, lucru pe care îl poți face numai când nu ești îndrăgostit de personaj. Când acest lucru se întâmplă, îl privești cu atenție, flămând, și doar simți.

Degetele ei mi-au atins mâna. O clipă mi-am oprit și eu brațul în aer, privind-o în ochi. Florile de cireș sălbatic au devenit o coroniță vie pe luciul părului ei, închis la culoare. Iată un detaliu pe care îl văzusem doar la această rescriere. O ființă născută din perfecțiunea albului menit să vindece și-a primit cununa din sânul primăverii, iar eu mi-am permis să îi așez o șuviță pe după ureche. Pentru o clipă am oprit rescrierea ciornei în mintea mea pentru a-i asimila perfecțiunea. Mi-am trecut palma deschisă peste chipul ei, admirându-i buzele în forma unui sărut. Oprisem în momentul în care făptura mima un sărut destinat primăverii, unul ce se asemăna foarte mult cu o floare de cireș înflorită, plină de petale. Aș fi atins-o și pe buze, pentru a le învăța conturul, un lucru pe care oricum urma să îl fac. Am continuat cu coborârea crengii și am privit-o mirosind florile, încântată. Mi-a mulțumit mai mult în șoaptă, firav precum crenguța pe care o rupsese aproape de nasul ei, de buzele ei. Ne-am privit preț de câteva clipe, nu știu câte să fi fost.

Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor

„Mi-am ceruit paginile ca să le feresc de disiparea cuvintelor, poate și pentru că nu le vedeam ca posibile cărți. Le-aș fi lăsat prizoniere ale trecerii timpului, avându-le sub protecția unui birou cu o varietate surprinzătoare de a tăinui scriituri. Sau, dacă ar fi să fiu onest, acest birou era o mașinărie a timpului pe care a inventat-o tatăl meu pentru a transporta mintea fiului lui într-un viitor în care să se potrivească mai bine. Cea mai înşelătoare ființă este încrederea. Îți oferă siguranță în cel mai simplu fel. Te face să nu te gândești niciodată că ai putea ajunge la cititor, seducându-te să îți oferi ciornele pe care doar tu le știai, unei creaturi, aparent inofensive, hârtia. Ai crezut că albul ei înseamnă tăcere, că tu scrii și hârtia va deveni la fel de tăcută precum ciornele cu care erai obișnuit. Și a făcut asta, o vreme, două, un timp ce părea nesfârșit.”

Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

M-au trezit pașii tăi. Zăpada a fost zămislită în pântecul nopții, în mijlocul pădurii, acolo unde doar Luna mai putea pătrunde. Pe mine întotdeauna m-a fascinat sunetul pe care zăpada îl produce sub tălpile tale. Doar pașii tăi moi pot imita oftatul zăpezii. Oare tu ești ecoul munților ce și-au ținut zăpada în piept?

Mi-am așezat cartea pe măsuță, aproape de lumânările ce încă mai aveau viață în ele. Muzica se desprinsese de mult timp de discul de vinil, spiră cu spiră, căutând să își îngemăneze destinul cu aburul pe care pieptul tău îl contura pe verticală în sus. Notele vibrante ale unui violoncel îmbătrânit de așteptare se așezau pe portativul vocii tale, făcând pace cu trecerea timpului, cernând fulgi de zăpadă. Oare respirația ta naște acei fulgi de zăpadă ce par a avea aripi?

M-am apropiat de fereastră. Recele timpuriu al dimineții era ca un lasou dintr-o frânghie nouă, sugrumându-mi puțin gâtul. M-am trezit brusc, iar tu mă priveai din apropierea ferestrei, având părul pe jumătate uscat. Cealaltă partea a lui era albă ca tenul tău. Pentru tine, albul este o vocație. Pentru mine, este o marmură crudă, născută pe chipul tău luminos de la sine, atunci când nopții îi mai rămân doar visele. Oare albul, acea ființă imaculată-n orizont, știe că și-a dobândit viața dinspre infinit?

Mi-ai șoptit „Bună dimineața!” atât de suav, încât am întins mâna pe gâtul fin al dimineții cât să îi simt pulsul. Și l-am simțit. Apoi ți-am simțit degetele moi, catifelate, alunecând pe aprecierea cu care pieptul îmi năștea emoția. Mi-ai luat palma într-a ta, aproape de buzele tale dornice de atingere. Am privit spre ochii tăi, cu respirația oprită între bătăile regulate ale timpului, spre acei ochi născuți în primăverile în care ploile aduc viață în pădurile din munți. Oare ochii tăi sunt primăverile pe care munții le ascund de ființele care nu sunt ca mine?

i-ai cerut ceai, ceai de lavandă culeasă de noi din lanurile parfumate ale plimbărilor de seară. Ți-am deschis ușa, privindu-te pas cu pas cum pășești stingher spre tocul ușii. Te-ai sprijinit de el, apoi ți-ai întins o palmă pentru a mă susține. M-am aplecat spre piciorul tău drept, înghețat de la umbra pe care o lăsase Luna pe zăpadă. Ea ți-a însemnat drumul spre mine, dar ți-a furat din căldura tălpilor tale. Soarele i-a lăsat lunii semne ale iubirii, iar tălpile tale formau literele cu care pădurea îi vorbea Lunii. Oare Luna ne știe dorul pe care lacrimile îl maschează în sânul dimineților reci de munte?

Mi-ai arătat Luna. Iarna o vedem adesea uitând să își ascundă prezența. Efortul ei de a-și întâlni iubirea este de înțeles, chiar și atunci când Soarele pare a ignora oftatul rece al iubirii. Luna își fardase fața cu mult argintiu. Ți-am așezat pe piept lumina ei, pe galaxia pieptului tău, acolo unde și soarele și-a așezat zâmbetul. Oare Luna ar putea să-și întregească neforma pe pieptul tău, acolo unde noaptea se crede sărutul ce armonizează șoaptele de iubire?

Ai vrea să știi ce aș scrie pe soare? Ne-am arde amândoi trupurile până ar deveni șoapte. Știai că pe Soare se poate scrie doar cu șoapte?

Semnul de carte al unui scriitor în derivă

„Cu jurnalul lăsat deschis pe marginea patului, nu pentru a citi, nu pentru a scrie, priveam pictura veche. Era agățată acolo dintotdeauna, cum era și lipsa mea de inspirație, agățată de mintea mea într-un cui ruginit. Cu palma dreaptă căutam cuvintele pe pagini nescrise încă, lăsate din loc în loc prin jurnal. O alegere bună, ai spune. Paginile goale, nescrise, sunt un semn de carte pentru un scriitor în derivă. Cuvintele. Le știam de mic, din vremea în care le mângâia nesiguranța cu care citeam. Le-am iubit când singurătatea mă pedepsea cu tăcere, iar ele stăteau zgribulite, așa cum stau vrăbiile ascunse între frunzele unui arbore indiferent, într-o zi ploioasă. Așa stăteau și cuvintele mele, așteptând.”

Muzele nu sunt niciodată mulțumite până nu frâng inima scriitorului

„Scrisul este o ființă născută dintr-un Mosor al experiențelor umane, strâns legate între ele prin noduri făcute pe ascuns, în tăcere. Din când în când, oameni cu suflet conturat în trăiri nebănuite, năpăditoare, se cred scriitori, oameni ai Firului narațiunii, născând forme de artă literară. Uneori, privind-o pe Fetița cu Codițe la Fel când aleargă pe dealurile pline de flori cu parfum fierbinte, zvântat doar de aripile unui fluture Papilio Machaon, îmi este dificil să nu egalez alergatul ei cu obsesia scriitorilor de a prinde Muzele. Narator prin voia destinului, am întâlnit muze prinse în mistere pe care nici ele nu le-ar putea desluși. În căutarea unui răspuns care să le mulțumească, au devenit pentru scriitori ce sunt licuricii pentru nopțile de vară în apropierea pădurilor. Muzele nu sunt niciodată mulțumite până nu frâng inima scriitorului.”

Simți?

Stăteam așezată pe un bloc de granit rece și priveam peretele gol din fața mea. Întotdeauna mi-au plăcut pereții albi, largi și blânzi. Știai că pereții albi ascund sub pielea lor un râu învolburat și înspumat de munte, de un alb dens și zgomotos? Pentru o clipă, am pus pe pauză căderea apei și i-am remodelat perfecțiunea. Acum arată exact ca peretele meu dimineața. Din pietrele pe care le lovea apa în cădere am făcut un șevalet, apoi dintr-o creangă înflorită am făcut o ramă pe care am plantat-o mai apoi în crăpăturile vii ale pietrelor.

Mi-am fixat palma stângă pe perete, dar am retras-o repede, speriată. M-a durut să simt tăcerea albului, iar acum palma mea își schimba desenele în culori, de parcă aș avea o paletă cu izvoare de culoare așteptând curioase o nouă viață. Am încercat să le șterg de pe palmă, dar mi-am făcut mai mult rău. Mi-au întipărit pe degete dorințe pe care nu credeam că le pot nutri izvoarele de culoare. Sau, inima mea. Mi-a luat ceva timp să înțeleg de ce inima mea își pregătise în tăcere izvoare de simțiri pe care le puteam vedea acum în palmă.

Și, cum o poveste nu este completă fără apariția personajului masculin, Eugenie îl fixase pe tânărul scriitor fix acolo unde și-l dorea.

 El o privi emoționat, apoi îi luă mâna și i-o așeză pe pieptul lui. Inima îi bătea aproape la fel, dar el o simțea de parcă ar fi avut un infarct continuu de fiecare dată când o știa aproape de el.

„Simți?” o întreba el.

Despre Cosmisian

„Cine e Cosmisian? O persoana apropiată mi-a spus odată:

Cosmisian este Cosmisian! Citește-l și vei ajunge să spui simplu
– e Cosmisian.”

Email: cosmisian@yahoo.com

Facebook Pagina de autor: https://www.facebook.com/Cosmisian

Bloguri personale:

www.gandurineinfinite.wordpress.com  www.povesteapapadiei.wordpress.com

Antologii:

1. Prima apariţie pe scena literară: „Povestea Nimburucului grădinar si a păpădiţei lui” a fost marcată de Marele premiu „Ion Creangă” al Uniunii Scriitorilor din Iaşi – 2013. Textul este publicat un an mai târziu în Poveştile de la Bojdeucă XV, Editura Muzeelor Literare – Iaşi 2014

2. Antologia Litere pe fulgi de nea, Editura Siono 2021, cu textul „Fiicei mele Perseida”

3. Antologia Prieteniei, apariție în iunie 2022. Mențiunea a II-a la Festivalul-Concurs Internațional de Creație Literar-Artistică Elogiul Iubirii, Ed. A IV-a, 2022 , Secțiunea Proză – Seniori. Textul poartă numele: „Femeia, o metaforă care a prins viață.”

Cărţi publicate:

1. Debut literar în 2019 cu primul volum al romanului „Mouelle Roucher – Dezliterarea pe fuior de timp”, la Editura Libris (actualmente Creator)

2. „Lucette – viaţa dincolo de imunitate zero” a apărut în aprilie 2021, la Editura Siono

3. „Mariette – Muza si Inspirația lui Jules Verne”, Editura Siono, Aprilie 2022

Publicații Online:

Senior Contributor: https://www.catchy.ro/author/cosmisian

Fabrica de poezie: https://fabricadepoezie.ro/?s=cosmisian

Logos&Agape: https://www.logossiagape.ro/?s=cosmisian

Goodreads

https://www.goodreads.com/author/show/19455612.Cosmisian

Related posts

Expoziția de pictură „Jurnal de introspecție VII” la Artoteca BMB

Theodora-Raluca Paun

Lecturi de Ziua Mondială a Poeziei

Theodora-Raluca Paun

Expoziția de pictură „Univers floral” la Artoteca BMB

Theodora-Raluca Paun

Marco Mezquida Trio la Jazz Fan Rising >> spiritul și energia jazzului iberic actual la București și la Cluj

Theodora-Raluca Paun

Primele două înscrieri în Registrul Național Memoria Lumii

Moderator1

Soliști ai Operei Naționale București pe scena ICR Londra

Theodora-Raluca Paun

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy