Aveam fiul de nici un an în brațe și priveam de pe canapea imaginile care aveau să schimbe lumea. 25 de ani mai târziu, nu le-am uitat.
Îmi amintesc și astăzi acea zi. Eram acasă, pe canapea, cu fiul meu în brațe. Nu avea nici măcar un an. Mă uitam la televizor și, pentru câteva clipe, am crezut că imaginile pe care le vedeam erau dintr-un film.
Un avion. Un turn. Fum. Oameni alergând.
Totul părea ireal.
Apoi am înțeles: nu era un film. Era realitatea. Era 11 septembrie 2001.
Îmi țineam copilul strâns în brațe și priveam imaginile care veneau una după alta. Cred că atunci când devii mamă privești asemenea tragedii altfel. Nu vezi doar clădiri, avioane și știri de ultimă oră. Te gândești la oameni. La familii. La copiii care își așteaptă părinții acasă. La mamele și tații care nu știu dacă își vor mai vedea vreodată copiii.
Mă uitam la fiul meu, atât de mic și liniștit, și mă întrebam: în ce fel de lume vor crește copiii noștri?
Au trecut 25 de ani. Fiul pe care îl țineam atunci în brațe este astăzi adult. Pentru generațiile tinere, 11 septembrie 2001 este deja istorie. Pentru cei care am urmărit acele imagini în direct, însă, ziua aceea a rămas greu de uitat.
Aproape 3.000 de oameni și-au pierdut viața în atentatele teroriste din Statele Unite. Dar dincolo de cifre au existat oameni cu familii, planuri și visuri. Oameni care plecaseră dimineața de acasă fără să știe că nu se vor mai întoarce.
De aceea, după un sfert de secol, cred că înaintea analizelor politice și istorice trebuie să rămână omul.
În același timp, memoria nu trebuie transformată în ură. Terorismul trebuie condamnat fără echivoc, dar crimele unor teroriști nu pot fi puse pe umerii unor popoare, religii sau comunități întregi.
Este o lecție importantă și pentru noi, cei care trăim în diaspora. Copiii noștri cresc în societăți în care se întâlnesc limbi, religii și culturi diferite. Învață împreună, se joacă împreună și își construiesc viitorul împreună.
De aceea, dialogul, respectul și educația sunt esențiale.
Integrarea nu trebuie să însemne pierderea identității. Putem să ne păstrăm limba, tradițiile și rădăcinile și, în același timp, să respectăm identitatea celui de lângă noi. Să știi cine ești nu înseamnă să îl respingi pe cel care este diferit.
De când am devenit mamă am spus mereu că una dintre cele mai bune investiții pe care le putem face este investiția în copiii noștri – în educația, formarea și dezvoltarea lor.
Un copil educat să gândească va pune întrebări. Un copil învățat să verifice informațiile va fi mai greu de manipulat. Un copil care își cunoaște rădăcinile poate privi lumea cu mai multă siguranță. Iar un copil care învață respectul are șanse mai mari să devină un adult care construiește punți, nu ziduri.
Educația nu înseamnă doar acumulare de cunoștințe. Înseamnă caracter, responsabilitate și discernământ.
Astăzi, după 25 de ani, mă întorc cu gândul la acea canapea, la televizor și la copilul pe care îl țineam în brațe.
Și îmi pun din nou aceeași întrebare:
În ce fel de lume vrem să trăiască copiii noștri?
O parte din răspuns se află în fiecare dintre noi: în familie, în școală, în comunitate, în felul în care vorbim despre ceilalți și în valorile pe care le transmitem generațiilor următoare.
Astăzi să ne amintim de victime, de familiile lor, de pompieri, salvatori, polițiști, personal medical și de oamenii obișnuiți care, în mijlocul tragediei, au ales să îi ajute pe ceilalți.
Să nu uităm 11 septembrie.
Nu pentru a păstra vie frica. Nu pentru a transmite ura. Ci pentru a păstra vie memoria și pentru a înțelege cât de prețioase sunt viața, pacea, libertatea și educația.
Memoria trebuie să ne apropie de umanitate, nu de ură.
Ionela van Rees-Zota
