Rădăcinile genului epic trebuie căutate în negura timpului, epopeea fiind o specie narativă, în versuri, de mare întindere, centrată, de cele mai multe ori pe tema destinului omului și pe încercările sale de depășire a propriei condiții prin intermediul unor legendare eforturi creatoare și aspirații gnoseologice. Una dintre cele mai vechi opere literare consemnate în istoriile literaturii universale este, fără îndoială, „Epopeea lui Ghilgameș”, regele cetății Uruk. Această operă literară străveche, păstrată în versiune babloniană, descrie povestea destinului marelui conducător aducând în discuție problema confruntării eroului mitologic, cu moartea. Scrierile lui Homer: „Iliada” și „Odisea” respectă tematica eroului legendar aflat în căutarea propriei identități, apărându-și viața cu excelent curaj, acționând în scopul restabilirii adevărului legendar și al revenirii în Ithaca, insulara sa patrie străbună.
În amplul poem, intitulat „Epopeea omului”, Al. Florin Țene renunță la aspectul dramatic specific tradiției epice și abordează un stil de creație original, care trimite la Eminescu, iar, prin melodicitate, amintește, pe alocuri, de ritmul specific „Mioriței”. Înrudirile stilistice semnalate mai sus, sunt vizibile încă din prima parte a poemului, pe care poetul o dedică tăcerii eterne și timpului fără de început. Denumindu-l „necuprins fără nume”, infinitul nu este sinonim cu neantul, ci devine spațiul de gândire al divinității, care își imaginează deja „lumina ce dormea în taina ei cea mare”. Astfel, înainte de a fi create: lumina și cosmosul, apoi omul, există în „cuvântul nerostit” și se manifestă în stare latentă sub forma unui magic vis ce nu s-a materializat încă.
„Și mai presus de toate câte-or fi,
Ascuns în taina Celui Creator,
Dormea, ca vis al sfintei veșnicii,
Și Omul – cel dintâi biruitor.” (Al. Florin Țene)
Dacă la începuturile existenței universale, divinitatea, stabilește poetul, „a ținut veșnicia în cuvânt” și înainte ca „noaptea să poarte pe umeri povara galaxiilor”, lumina aștepta, cu respirația „nerostită”, să rupă tăcerea, făcându-și apariția, la început, ca o minunată scânteie, apoi ca o simfonie eternă, ce a rupt definitiv tăcerea, transformată dintr-o taină a timpului și într-o sămânță a vieții.
Partea a doua este un fel de legendă a nașterii omului și a lecțiilor pe care le-a primit de la univers și de la natura înconjurătoare. Foamea la care se referă poetul nu înseamnă doar hrană și nu ne amintește exclusiv de natura biologică a omului, care este legat de pământ, ci în mod deosebit, sugerează foamea gnoseologică a omului, care vrea să știe: de unde vine, cine este, unde este și cum funcționează lumea. Nevoia de cunoaștere și continuă căutare, devenind conștient de prezența lui în lume, îl imping pe om, după cu plastic demonstrează poetul Al Florin Țene, spre un nivel existențial superior.
„Omule, tu nu ești numai lutul din care ai fost plămădit odinioară.
Nu ești doar țărâna pe care timpul o va întoarce în țărână.
Nu ești numai sângele care curge și nici osul care îmbătrânește.
Ești drumul dintre început și veșnicie, dintre întrebare și răspuns.
Ești podul întins între pământul vremelnic și cerul fără hotare.
Ești singura făptură care poate privi deopotrivă spre stele și spre propria inimă.
Ești setea care nu se satură niciodată din izvoarele cunoașterii.
Ești neliniștea sfântă care împinge istoria înainte, generație după generație.
Ești singura ființă care poate urca spre Dumnezeu prin iubire și adevăr.”
În aceste versuri, care figurează în partea a 4-a a poemului, scriitorul insistă asupra dualității omului, care se manifastă simultan ca ființă biologică, efemeră, plămâdită din lut și supusă trecerii timpului, dar și ca ființă spirituală, capabilă să urce, pe treptele iubirii și ale adevărului, până la Dumnezeu. În acest context libertatea de a alege între lumină și întuneric, între creație și distrugere, între iubire și ură, se stransformă dintr-o șansă unică, într-o imensă povară, omul fiind profund resposabil pentru sentimentele, atitudinile și gândurile sale. Libertatea devine scena confruntării dintre iubire și ură, dintre bine și rău, dintre imanent și transcendent, dintre frică și curaj, dintre chemările sângelui și binecuvântările invențiilor artistice și literare.
Strofele de la finalul acestui, cuprinzător și surprinzător de frumos elaborat text liric susțin ideea că: la capătul pelegrinărilor omului prin timp și istorie, la finalul încercărilor sale de a explora cosmosul și fermecărorul univers natural, și la capătul tendințelor lui de a-și înțelege universul interior, omul se autodefinește, prin excelență, ca ființă religioasă, ce trăiește, cum scria Eliade, „cu nostalgia sacrului”, reușind să domolească tensiunile dintre finitudine și spirit, prin credință autentică, păstrându-și vie speranța și lumina din suflet, trecând „hotarul nemuririi”, cu iubire de semeni și slavă adresată „Marelui Creator”.
Liliana Moldovan /UZPR
președinte – Filiala Mureș, Liga Scriitorilor Români
