„Cine ne deține imaginația într-o lume cuprinsă de vertij existențial, în care adevărul a devenit un refugiu părăsit? Povestitorul să fie cel care poate îngloba contradicții, care poate aluneca dintr-un limbaj în altul și călători în timp – în imaginație? […] Poveștile ne țin împreună – sau ne dezbină, modelîndu-ne noțiunea însăși de apartenență.“
Toate aceste întrebări au fost puse de cineastul belgian Johan Grimonprez la masterclassul pe care l-a susținut în cadrul celei de-a XIX-a ediții a Festivalului Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania.
Filmografia lui Grimonprez este greu de caracterizat, fiindcă regizorul își construiește filmele alăturînd elemente pe care logica imediată nu le-ar aduce împreună. Ce legătură poate fi între Louis Armstrong, Dizzy Gillespie, Maya Angelou, Nina Simone, Congo, decolonizare și Războiul Rece? Filmul Soundtrack pentru o lovitură de stat răspunde la această întrebare. Mai exact, vorbește despre cum o superputere ca SUA submina eforturile de autonomie și independență ale Republicii Democrate Congo recent constituite prin intermediul muzicii jazz. Decolonizarea Sudului Global a întîlnit multe obstacole, unele dintre acestea producînd recolonizarea occidentală prin intermediul culturii populare. Soundtrack pentru o lovitură de stat prezintă evenimentele incredibile produse între anii 1960 și 1961, care au dus la asasinarea prim-ministrului Republicii Democrate Congo, Patrice Lumumba. Cea de-a 15-a Adunare Generală a ONU din 1960, la care au participat lideri africani din 17 națiuni recent formate și care a produs cel mai spectaculos episod cu Hrușciov bătînd cu pantoful în masă, oferă narațiunea-ramă pentru întregul film și deschide povestea către efectele produse la nivel global. Asasinarea lui Patrice Lumumba cu ajutorul forțelor belgiene și americane a dus la un genocid în care au fost omorîți sute de mii de oameni în anii care au urmat și la instalarea unei dictaturi de 35 de ani. Subiectele pe care Grimonprez le abordează în filmul său sînt economia traficului de armament și a mineritului (Congo fiind exploatat de Belgia pentru zăcămintele sale) și modul în care acestea afectează politica mondială, retrasînd granițele țărilor în curs de dezvoltare. Dar, dincolo de filmele care abordează corupția politică (Shadow World a fost proiectat și el la One World) și traficul de armament ce alimentează susținerea genocidelor în anumite părți ale lumii, mizele lui Grimonprez sînt mai complexe.
Hitchcock – agent dublu
Poate cea mai importantă dintre temele filmelor sale este modul în care limbajul stă la baza constituirii comunităților. Avem nevoie de un limbaj comun pentru a construi societăți democratice. Limbajele noastre comune stau la baza contractului social, și erodarea unui limbaj comun duce la prăbușirea democrațiilor. Cînd Johan Grimonprez spune „În fiecare zi dispar cuvinte“, el spune că, în contextul geopolitic și tehnologic actual, realitatea însăși este cea care dispare. În peisajul mediatic actual, această cunoaștere a realului asupra căreia putem să cădem de acord a dispărut. O realitate curatoriată de algoritmii rețelelor de socializare are ca scop ultim comodificarea experienței personale și transformarea noastră în utilizatori docili, pregătiți să accepte o viziune asupra vieții codificată după principiile acumulării de capital și de putere.
Grimonprez se consideră un membru al generației care a crescut cu programele TV. Din acest motiv, reclamele sînt importante în filmele sale. Hitchcock însuși, cel din emisiunile TV Alfred Hitchcock Presents și The Alfred Hitchcock Hour, apare în filmele sale ca delegat al cinemaului. Grimonprez a vorbit despre cum, în trecerea de la cinema la televiziune, acesta a trebuit să se adapteze la pauzele publicitare și la faptul că narațiunea avea să fie întreruptă constant de acestea. Însă și televiziunea l-a adoptat pe Hitchcock în felul ei. În anii 1960, un alt Război Rece se desfășura, cel al televiziunii care încerca să omoare cinemaul. Hollywoodul se chinuia să se redefinească în raport cu noul mediu, multe cinemauri se închideau. Grimonprez arată cum Hitchcock joacă rolul de agent dublu atunci cînd apare pe ecranele TV. Prezentările pe care acesta le făcea programelor sale TV conțineau un element de paranoia care oglindea cultura apocaliptică a acelor ani, caracterizată de relația tensionată dintre SUA și URSS, precum și frica de anihilare prin războiul nuclear. Cînd Hitchcock a dezertat la televiziune, a profitat de poziția sa pentru a rîde de acest mediu înrudit cu cinemaul și de modul în care acesta a devenit o mașinărie de propagandă. „Televiziunea, spunea Hitchcock, este ca aparatul de prăjit pîine american. Apeși un buton și același lucru iese de fiecare dată.“ Există în filmele lui Grimonprez (Double take) reclame din anii 1960 realizate în stilul hitchcockian. Din perspectiva spoturilor TV și a reclamelor, arheologia media pe care o realizează Grimonprez scoate la iveală ideologiile de gen, așa cum se întîmplă în cazul reclamelor la cafeaua instant Folger’s, dar și construcția unui tip de privire colonială și imperialistă, caracteristic culturii americane. Tot în Double Take, Grimonprez sugerează că anxietatea resimțită în urma vizionării filmului Păsările de Hitchcock este sugestivă pentru anxietatea resimțită de populația și cultura americană în timpul competiției pentru cucerirea spațiului. URSS trimisese Sputnik în spațiu înaintea americanilor. Mulți credeau că satelitul putea fi folosit într-un atac asupra SUA. Double Take montează în aceeași secvență prima dezbatere prezidențială televizată, desfășurată între John F. Kennedy și Nixon, și imagini cu Yuri Gagarin. Kennedy a cîștigat dezbaterea și alegerile pentru că a înțeles noul mediu și pentru că a subliniat că programul spațial sovietic l-a depășit pe cel american, promițînd că, dacă e ales, va duce SUA pe primul loc în competiția spațială. Dincolo de Războiul Rece, competiția spațială dintre cele două mari puteri era și o luptă pentru colonizarea imaginii spațiului. URSS-ul a pierdut Războiul Rece fiindcă a pierdut acest război al imaginii, a pierdut controlul asupra imaginarului unui spectator global.
Unul dintre filmele cele mai actuale ale lui Grimonprez mi se pare dial H-I-S-T-O-R-Y, despre modul în care televiziunea a raportat deturnarea avioanelor de pasageri de către teroriști. Colaborarea sa cu scriitorul american Don DeLillo este bazată pe un dialog imaginar dintre un scriitor și un terorist, în care scriitorul spune că teroristul i-a deturnat rolul în societate. În film, activista palestiniană Leila Khaled deturnează un avion cu pasageri pentru a zbura deasupra teritoriilor ocupate și a declara independența Palestinei. În contextul genocidului actual din Gaza, filmele polemice ale lui Johan Grimonprez vorbesc direct despre istorie și despre politicile prezentului. În fiecare zi, o parte din ceea ce am numit experiența comunitară a vieții dispare. E sarcina cineaștilor să reconstruiască această încredere în comunitate.
Cezar GHEORGHE
