Din categoria afirmațiilor apodictice a căror valabilitate în general poate fi pusă sub semnul întrebării, care invită la contradicție și care, în absența unor dovezi concludente, apar ca simple prejudecăți face parte și următoarea opinie exprimată de Jean-Pierre Cometti: „Condiția materială a artistului depinde de ceea ce îi este acordat de cei care concentrează în mîinile lor bogăția…“ („L’art riche. Faits et méfaits de la main invisible“, în Jean-Pierre Cometti, Nathalie Quintane (editori), L’art et l’argent, Éditions Amsterdam/Les prairies ordinaires, 2021, p. 116). Acest articol explorează măsura în care artiștii depind de bunăvoința claselor avute ale societății.
Prinții artelor: artiști bogați
În secolul al XV-lea, Leon Battista Alberti a afirmat că scopul principal al artistului este dobîndirea faimei. Pentru aceasta, artiștii de succes au contat pe clienții bogați. În secolul al XVI-lea, Guercino recunoștea că „picta pentru a satisface lumea, în special pe cei care comandau tablouri și aveau mijloacele să le plătească“. Un secol mai tîrziu, Tiepolo era de părere că „pictorul trebuie să încerce să se afirme cu opere de mare anvergură, care să placă bogătașilor și nobilimii, deoarece aceștia sînt cei care decid succesul artiștilor, și nu celelalte clase sociale, care nu au mijloacele necesare pentru a cumpăra tablouri de mare valoare“. Astăzi, unii artiști încearcă să obțină rapid faima pictînd „pentru muzeu“ și nu „pentru piață“, deși muzeele au bugete de achiziții relativ modeste (10.000 de muzee de artă produc mai puțin de 5% din vînzări), se interesează mai ales de arta veche și sînt saturate (80% din opere nu sînt expuse, ci depozitate, fiind sortite uitării).
Salvador Dalí a scris că singura modalitate ca artistul să nu fie corupt de aurul celor bogați este să posede suficient el însuși. Este cazul lui și al artiștilor care au acumulat averi considerabile: Damien Hirst posedă 700 de milioane de dolari, Jeff Koons – 400 de milioane, Andy Warhol a lăsat la moarte 220 de milioane. Acum, raportul de forțe se poate inversa, bogătașul devenind dependent de artist, ca bancherul căruia i s-a oferit un tablou de Renoir și a răspuns că nu-și poate permite să pună pe perete altceva decît un Bouguereau, pictorul cel mai scump în acel moment.
Cîțiva pictori münchenezi au fost numiți, la începutul secolului al XX-lea, „Prinți ai artei“, dar modelul se regăsește pretutindeni. Unii membri ai Academiei Regale de Pictură și Sculptură din Franța au bravat interdicția de a participa la comerțul cu artă (cu protecție regală): Hyacinthe Rigaud, portretistul a cinci generații din familia Bourbon, a cîștigat, între 1690 și 1730, în medie, 30.000 de franci pe an. În Flandra secolului al XVII-lea, Rubens a fost răsplătit cu ranguri nobiliare, lăsînd moștenire peste un milion de guldeni (20 de milioane de euro). Înaintea lui, la începutul secolului al XVI-lea, la Roma, Rafael a dus viața unui prinț. Michelangelo a dus o viață de ascet, dar a făcut cadouri generoase membrilor familiei, prietenilor și servitorilor credincioși; la moartea sa, în 1564, acumulase 50.000 de ducați (7,5 milioane de euro) în conturi bancare, cumpărase numeroase ferme și a lăsat lîngă patul lui o cutie de lemn cu 8.400 de ducați (pentru comparație, palatul Pitti tocmai fusese vîndut cu 9.000 de ducați); el și-a permis să refuze comenzi de la regele Francisc I al Franței, scriindu-i că, dacă îi va fi posibil, le va da curs de pe lumea cealaltă. În secolul al XIV-lea, Giotto, care acumulase o avere însemnată (nu numai din artă), a fost inclus pe lista cetățenilor de vază din Florența.
Din Antichitatea greacă se cunosc opere care au atins prețuri exorbitante și cîțiva artiști foarte bogați, ca Zeuxis și Praxiteles. Din Regatul Mijlociu egiptean (2040-1782 î.Hr.) s-a păstrat o inscripție pe o piatră de mormînt: „Sînt un artist care excelează în arta sa, un om a cărui cunoaștere îl plasează deasupra gloatei. Știu care este atitudinea potrivită pentru o statuie [de bărbat], știu cum se ține o femeie și cum își ridică brațul un aruncător de suliță. În ceea ce privește aceste cunoștințe, nu există un om mai faimos decît mine și fiul meu cel mare“. Putem spera că acest artist anonim și fiul său s-au bucurat de privilegii pe măsura faimei lor.
Este probabil că „artiștii“ (termenul este anacronic) nu s-au bucurat niciodată de un prestigiu social mai înalt decît în peșterile paleolitice, acum circa 30.000 de ani. După ce își însușiseră tehnicile picturii pe stîncă în adevărate ateliere-școală, artiștii, scutiți de corvoada zilnică a procurării hranei, pictau animale pentru a asigura succesul la vînătoare, fiind, probabil, onorați deopotrivă cu vracii și șamanii.
Proletariatul artistic
Karel Teige afirmă că „burghezia a eliberat artistul, transformîndu-l fie într-un mic profesionist și artizan, fie cîteodată chiar într-un salariat liber“ (Le marché de l’art, Editions Allia, Paris, 2005, pp. 44-45). Deși textul citat se referă la „burghezie“ în sens marxist, sensul poate fi lărgit pentru locuitorii orașelor din alte timpuri.
Astăzi, calitatea de artist se obține în deplină libertate: oricine se poate considera și proclama artist, fără ucenicie, studii sau alte condiții. Arta nu are o definiție juridică. Libertatea de exprimare permite oricui să propună orice ca „artă“, singurul judecător fiind publicul cumpărător – „dacă se vinde, este artă“, a scris regizorul hollywoodian Frank Lloyd. Dar libertatea nu asigură existența. Eliminarea barierelor pentru accesul la piață poate duce la supraofertă, care diluează veniturile. Cu sau fără bariere, supraoferta de artă pare să fi existat dintotdeauna.
În 1911, în Germania existau 30.000 de artiști profesioniști înregistrați; după părerea oficialităților, mult prea mulți în raport cu cererea. Mai demult, erau, poate, prea mulți mici profesioniști și artizani. La jumătatea secolului al XVII-lea, la Anvers, existau 300 de magazine de pictură și grafică, dar numai 160 de brutării și 78 de măcelării. La Florența, în anii 1470, funcționau 84 de magazine de sculptură în lemn și marchetărie, 54 de artă decorativă din marmură și piatră și 44 de bijutieri – alături de 70 de măcelării. Și aceasta, în condițiile în care breslele reglementau strict numărul de maiștri cu drept de a deschide magazine de artă.
Alături de puținii „Prinți ai artelor“ și de artiștii din clasa de mijloc cu un anumit succes comercial, numeroși artiști sînt „liberi să moară de foame“, constituind un adevărat „proletariat“.
Vînzările totale de artă nou-produsă în 2021 au fost de 23 de miliarde de dolari. Dacă acestea sînt distribuite artiștilor activi (circa un milion) și proprietarilor/angajaților galeriilor (1,8-1,9 milioane), rezultă un venit brut mediu de doar 8.000-8.500 de dolari de persoană, dacă se neglijează costurile de producție, în timp ce pragul sărăciei a fost, în Statele Unite, de 13.788 de dolari pentru o persoană singură. Evident, mulți artiști și galeriști nu pot trăi exclusiv din vînzarea operelor, cum era cazul și pentru 90% din pictorii înregistrați în 1911 în Germania.
În secolul al XVIII-lea, în Franța, sărăcia endemică a pictorilor era proverbială: se credea că pictorul trăia și murea sărac. O domnișoară din lumea bună a scris în 1777: „Nicicînd adevărul zicalei «mizerabil ca un pictor» nu s-a verificat mai bine“ ca la vînzarea unei serii de 11 tablouri din viața Sfîntului Ludovic, cînd „11 sfinți Ludovic nu au produs nici cinci ludovici“.
Chiar și în Renaștere, artiști renumiți ca Donatello (după 1460) și Botticelli (după 1500) au cunoscut șomajul. Andrea del Sarto a plecat în Franța în 1518, la invitația lui Francisc I, pentru că în Italia suferea de foame, iar elevul său Rosso Fiorentino a făcut același lucru în 1530, „pentru a scăpa de mizeria și sărăcia […] de care sufereau cei rămași în Toscana“.
În secolul al XV-lea, Masaccio a declarat că nu cîștiga suficient ca să-și poată plăti ucenicii și calfele din atelier (a murit cu mari datorii), Filippo Lippi (spune Vasari) nu își putea permite să cumpere o pereche de ciorapi; Paolo Ucello s-a plîns la bătrînețe că nu avea avere și nu mai putea lucra ca să-și îngrijească soția bolnavă.
Chiar și în secolul al XX-lea, artiști faimoși au lucrat un timp ca salariați, cînd întreaga lor producție revenea comerciantului care îi plătea. În timpul Marii Recesiuni, peste 10.000 de artiști și artizani au creat circa 400.000 de opere grație salariului plătit de Guvernul Statelor Unite. În 1943, Peggy Guggenheim i-a acordat lui Jackson Pollock un salariu de 150 de dolari pe lună (astăzi, 2.500 de dolari). În anii 1912-1913, galeristul Daniel-Henry Kahnweiler a încheiat contracte exclusive cu Picasso, Braque, Derain, Gris, Vlaminck și Leger. Desigur, numeroșii necunoscuți care lucrau în secolul al XVII-lea în atelierele comercianților de artă flamanzi primeau un salariu (de mizerie). În Renaștere, plata unui salariu era obișnuită cînd executarea unei comenzi necesita un timp mai îndelungat: Michelangelo a primit șase florini pe lună cînd a sculptat statuia lui David (1501-1503); tot așa, Ghiberti, cînd a lucrat la portalurile Baptisteriului, a primit anual 200 de florini (25.000 de euro, 1407-1452); ca referință, secretarul Signoriei primea anual 600, iar profesorii și scriitorii, între 500 și 2.000 de guldeni.
Un papirus egiptean povestește că, în 1159 î.Hr., în timpul lui Ramses al III-lea, salariul cuvenit artiștilor care decorau mormintele faraonilor (cereale și bere) nu a sosit la timp. După 18 zile, artiștii au intrat în grevă, au traversat Nilul și au mărșăluit spre Teba scandînd „Ne e foame!“. Au demonstrat mai întîi la templul funerar al lui Ramses al III-lea, apoi au organizat un sit-in lîngă templul lui Thutmosis al III-lea. Mișcarea grevistă a continuat trei ani, pînă cînd s-a ajuns la o înțelegere.
Arta cu prețuri accesibile
Operele de artă sînt considerate bunuri de lux sau de confort, și nu bunuri de larg consum sau de primă necesitate. Însă operele de artă din categoria obiectelor de lux nu reprezintă majoritatea producției artistice. Artprice a anunțat că, în 2015, jumătate dintre loturi s-au adjudecat sub 1.234 de dolari, 70% au rămas sub 10.000 de dolari, doar 1% din vînzări au depășit un milion de dolari; prețurile depășind zece milioane de dolari au produs 28% din valoarea totală a vînzărilor. La Tîrgul de Artă cu Prețuri Accesibile (Affordable Art Fair – AAF) s-au cumpărat, de la lansarea sa în 1999, peste 500.000 de opere de artă, pentru o sumă totală de 400 de milioane de lire sterline: în medie, o operă s-a vîndut cu 800 de lire sterline (930 de euro).
Artă cu prețuri accesibile s-a produs tot timpul. La Roma, în 1630, tablouri „puteau fi găsite în cele mai diverse case, ale barcagiilor, fabricanților de paste făinoase, de brînză sau de parfumuri, în casele medicilor, avocaților și comercianților. Chiar și […] mica nobilime, clericii de rang inferior și persoanele care ocupau funcții minore în cadrul administrației municipale [dețineau tablouri care] rareori depășeau 50 de scuzi (5.000 de euro) și aveau, în general, o valoare net inferioară“. În Provinciile Unite, în „Secolul de aur olandez“, s-au produs între cinci și zece milioane de tablouri. Călătorul englez Peter Mundy scria, la 1640, despre locuitori: „Toți se străduiesc […] să-și decoreze casele, în special încăperile dinspre stradă, cu opere de artă scumpe, măcelarii și brutarii nu sînt mai prejos în magazinele lor bine amenajate, adesea fierarii, cizmarii etc. au un tablou sau altul lîngă forjă sau în atelierul lor…“.
Concluzii
Condiția socială a artistului a variat în istorie, depinzînd adesea de opinia claselor dominante. Astăzi, artiștii sînt respectați și admirați; în epoca barocă, ei se străduiau să se separe de meșteșugari și sperau să fie înnobilați; în Renaștere, Michelangelo era numit „divinul“, dar stipendiul lui Ghiberti era de zece ori mai mic decît al unui profesor; în Antichitate, sculptorii erau disprețuiți – după Plutarh, nici unui tînăr de familie bună nu i-ar fi trecut prin minte ideea să devină un Phidias sau un Policlet, deși le admira statuile. În peșterile paleolitice, „artistul“ se bucura, probabil, de un prestigiu social neegalat în nici o altă epocă. Pe de altă parte, speculațiile noastre asupra preistoriei reflectă experiența de viață de azi și ar putea fi simple prejudecăți.
În concluzie, clasele sociale „care concentrează în mîinile lor bogăția“ nu determină condiția materială decît pentru o mică parte dintre artiști, aflați între „Prinții artei“, asupra cărora au pierdut controlul, și cei cu prețuri accesibile, unde nu intervin.
ANDREAS WILD
SURSA: Artă și prejudecăți: condiția materială a artistului | Observator Cultural
imaginea reprezentativă: INTERNET
