Volumul intitulat „Povestea romanului care nu s-a scris niciodată” se bazează pe o tehnică narativă complexă, pe care o întâlnim deseori în romanele scriitorului Al. Florin Țene, fiind generată de împletirea realismului cu oniricul dar și a comicului de situații cu dialogurile amuzante și portretizările reușite. Astfel, dacă la începutul cărții, autorul abordează un ton realist și încearcă să exploateze tema scriitorului marcat de îndoieli dar și de profunde frământări creatoare, treptat, pe parcursul evoluției romanului, perspectiva se schimbă radical și se mută în spațiul oniricului, acolo unde asistăm la o punere în scenă inedită, ce, inițial, pare să nu aibă nicio legătură cu protagonistul romanului.
Tudor, erou principal, ajuns la jumătatea vieții, regretă faptul că este un doar simplu director al unei neînsemnate Case de cultură, regretă, de asemenea, că nu și-a făcut o familie și își face mustrări de conștință pentru că nu a început să își scrie romanul la a cărui redactare se gândește de o viață.
Poet obscur, care a fost totuși publicat în câteva reviste literare, Tudor, visează să scrie un roman genial, care să îl situeze pe culmile gloriei literare, dar găsește mereu pretexte de amânare, și, subjugat de „înălțătoarele” sale frământări creatoare, se înscrie pe făgașul unei vieți banale, vorbind despre condiția nefericită a creatorilor de geniu, lăudându-se neîncetat că urmează să scrie romanul vieții sale.
Iată cum descrie Al. Florin Țene stările prin care trece personajul principal: „Își făcea tot felul de planuri pentru vremuri grele acum, fiind tânăr, îi era ușor. Însă nu era fericit, chiar dacă era publicat, fiindcă se mânia că poetul Tomescu era mai fericit decât el. Aceste gânduri îl împiedica să scrie romanul, îi trebuia liniște, însă gândurile toate i se păreau că vin din obscurantism, nu din voință. Deși zilele își urmau conștiincioase programul, precum rotația pământului, a cărei jumătate rămâne mereu în întuneric.” Descoperindu-i reacțiile și gândurile, întrezârindu-i anxietățile, aproape ajungi, ca cititor, să empatizezi cu protagonistul cărții, să-i înțelegi frâmântările interioare și să găsesti justificări pentru lipsa lui de acțiune.
Dar explorarea gândurilor interioare ale lui Tudor se oprește brusc, în momentul în care Al. Florin Țene, decide să întrerupă narațiunea, desprinzându-l pe Tudor din lumea reală, purtându-l pe tărâmul unui vis dinamic, pe cât de neobișnuit, pe atât de amuzant. Pentru a face trecerea spre oniric, Al. Florin Țene, apelează cu încredere, la tehnica numită „carte în carte” și introduce în visul lui Tudor o scurtă piesă de teatru, oferindu-i eroului principal șansa să evadeze, chiar și în somn, din lumea reală și să se detașeze complet de frâmântările care-i treceau prin minte. El devine observatorul unei comedii polițiste, cu personaje ciudate, care trec prin situații aflate la limita verosimilului.
Ritmul lecturii se schimbă și devine alert, dialogurile se succed rapid iar Cristina, polițistul și preotul, personajele din vis, îl pun pe Cosmin, protagonistul piesei de teatru, într-o situație de factură kafkaniană acuzându-l de uciderea soției sale, pe care el însuși a declarat-o dispărută.
Îmbogățită cu sugestii și expresii amuzante, cu schimbări de situații ingenioase și neașteptate, piesa de teatru ocupă cea mai mare parte a volumului domnului Țene, personajele din piesă reprezentând versiunile comice ale unor excroci pe care îi putem întâlni și în realitate.
Secvența onirică o dată încheiată, cititorul răsuflă ușurat și speră ca Tudor să își reia tabieturile obișnuite. Dar lucrurile se precipită din nou și tocmai, atunci când evenimentele par să intre în zona unui final fericit, intervine elementul surpriză : exact în momentul în care personajul principal conștientizează, că merită o fărâmă de noroc, găsindu-și o parteneră de viață, Tudor sfârșește tragic, aflându-și moartea într-o manieră similară cu cea a personajului feminin din coșmarul care a avut un rol premonitoriu.
Și în această carte, dar și în romanele anterioare pe care le-a publicat, Al. Florin Țene, dovedește că este un „maestru al intertextualității” și un abil mânuitor al jocurilor lingvistice – asemenea scriitorului italian Italo Calvino, care era descris, deseori, în acest fel.
În final, trebuie să reținem că folosirea intertextualității conferă romanului un farmec aparte și dezvăluie dibăcia scriitorului de a meține echilibrul dintre realitate și ficțiune, dintre comic și profund. Al. Florin Țene reușește să-și surprindă cititorii cu scenele umoristice inserate în textul de proză, demonstrând că, prin umorul de calitate și alternanțele dintre realitate și ficțiune, granița, dintre concretul vieții și absurdul ei, poate fi oricând depășită cu ajutorul imaginației debordante și al unui nestăvilit și remarcabil talent creator.
Liliana Moldovan
