20.4 C
Nürnberg, DE
July 16, 2024
Exclusiv

Mircea Dorin Istrate și cele două cărți, recent lansate

De curând au avut loc două evenimente culturale de însemnătate majoră în viața culturală a orașului reședință de județ, Târgu Mureș, odată cu lansarea volumelor de poezie „Limba noastră cea bătrână”și ”Blândul păstor pentru turma Lui e jertfitor” ale poetului târgumureșean Mircea Dorin Istrate – președintele Ligii Scriitorilor – Filiala Mureș.
La aceste lansări de carte au participat: poeți, scriitori, ziariști, oameni de cultură iubitori de poezie, animați de respectul purtat unui poet care s-a remarcat de-a lungul anilor prin cele peste 50 de cărți în care au fost adunate cu dragoste și aplecare smerită peste 4000 de poezii.

Dumnezeu, prin bunătatea și mărinimia Lui, a zămislit în creuzetul minunilor ce le înfăptuiește la tot pasul, însuflețind acel bulgăre de pământ din pătimitul nostru Ardeal, dăruindu-ne pe unul dintre cei mai mari poeți ardeleni ai zilelor noastre, nimeni altul decât Mircea Dorin Istrate.

O astfel de întâlnire cu poezia, a avut loc Duminică 22 Aprilie, în incinta bisericii ortodoxe din satul Agrișteu – comuna Bălăușeri, unde slujește cu întreită și smerită dragoste preabunul părinte Ioan Pop. Am fost întâmpinați cu atâta dragoste și iubire curată, prin chiar primirea care ni s-a făcut de către părintele Ioan Pop, sau părintele Ionel cum îl mai alintă unii ce-l cunosc și îl simt aproape de inima lor, slujind cu nețărmurită osârdie ca preot paroh la cele două sfinte biserici din satele: Agrișteu și Filitelnic. Ușor i se citește părintelui pe față, smerenia, cât și liniștea izvorâtă din privirea-i blândă, umbrită doar de necazurile atâtor oameni, dar și de bucuria nețărmurită, atunci când grijile, durerile, bolile, neajunsurile, gândurile înșelătoare, nu te mai împovărează, ele fiind risipite de Tatăl ceresc.
Într-un astfel de loc binecuvântat poetul Mircea Dorin Istrate și-a făcut cunoscută lansarea volumului de poezie religioasă „Blândul păstor, pentru turma Lui e jertfitor” fiind însoțit de Ioan Berța – Președintele Societății Cultural – Patriotice „Avram Iancu” filiala Târgu-Mureș, de prof. de limba și literatura română Floarea Perța, de poeta Angela Maria Drăgoi, cât și, de poetul și jurnalistul Vasile Luca – membru în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România,
Despre Mircea Dorin Istrate, putem spune că este unul dintre poeții pătimirii neamului românesc, cel care își cântă, cum puțini știu să o facă: țara, vatra satului, eroii neamului, locuri ale copilăriei fără de griji, unde a văzut lumina zămislirii de viață.

O frântură de vorbă tihnită legată trainic cu firele nevăzute ale veșniciei și gliei strămoșești, de credința întru Tatăl ceresc, de obiceiurile, tradițiile acelor preacurate meleaguri, folosind în versurile sale, vorba molcomă de pe Valea Târnavelor de un farmec și o bogăție aparte.

S-a aplecat cu pioșenie și smerenie spre cei care i-au fost aproape de inimă, legându-se trainic prin firele nevăzute ale veșniciei de credința întru Tatăl Ceresc, de obiceiurile pământului, acelor preacurate meleaguri, folosind în scris vorba neaoșă românească de un farmec aparte.

Poetul dă măreție prin scrisu-i limbii române, zidind-o prin cuvânt zămislitor de frumos, așezând-o prin vers între coperțile atâtor cărți ce vor rămâne hrisoave de mărturie într-o lume, din păcate, tot mai pe fugă.

Un loc aparte în simțirea-i curată îi sunt așezate în matca lucrurilor bine făcute, dintru început dragii lui părinți, icoane păstrate cu sfințenie în cuibarul sufletului sau, adunând în căușul inimii lui, mult drag și respect pentru tot ceea ce este satul ca univers de cunoaștere și dăinuire.

Poetul dă glas prin cuvânt ostoitor de iubire încă din vremea primului vers, dătător de emoție sfântă, acelor începuturi în care satul cu frumusețea, bogăția și necuprinderea lui i-au fost aproape de inimă, pe când, „fiind băiet păduri cutreieram/și mă culcam ades lângă izvor/Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam/S-aud cum apa sună-ncetișor” (cartea de căpătâi, cu versurile marelui poet Eminescu)

Câtă emoție adunată în căușul primilor fiori, mângâierea plină de farmec, de tandrețe, mâna tremurândă a celei alese, primele flori dăruite, primul sărut celei dragi lui.

Mai apoi poemele cu ale lor curgeri în vers, precum licărul izvoarelor în astâmpărare de doruri, umbletul cu talpa desculță prin iarba înrourată atâtor dimineți de vară în care truditorii pământului au sfințit prin bătăturile palmelor striate de trudă, coarnele plugului, coada de sapă sau furcă care i-au fost primele însemne ale trăiniciei și hărniciei ca statuare pe aceeași spirală brâncușiană.

Nu rareori cânta, odată cu păsările cerului doina plaiurilor copilăriei, mai apoi ale tinereții, toate strânse cu migala ostoitoare a dorurilor pline de neuitare, înaurate în cuibarul de cimbrișor al cuvântului stihuit prin acel parfum de poveste.

Cuvântul pentru poetul Mircea Dorin Istrate, este urcarea, coloana brâncușiană între pământ și cer, un adevărat talisman ce-l poartă cu drag în cuibarul sufletului său dornic de cuminecare, pornind pe nerătăcitele cărări dătătoare de sfințenie.

Această scriere nesofisticată ajunge la sufletul iubitorului de poezie având încrustată în facerea ei, acel preacurat fior dătător de armonie, de sclipiri diafane pline de farmec, de o anumită incantație care te cucerește de la primul poem.

Rostirea nesugrumată ce-și are obârșia în ”limba vechilor cazanii” : ”Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată /Un șirag de piatră rară/Pe moșie revărsată” (Alexei Mateevici) ce-și are tihnita statuare trecută prin spata firelor țesute și înflorate de cumințenia celor șapte ani de-acasă, neieșind nici cu o smangură din brazda bunei cuviințe, a fricii de Dumnezeu și a rușinii față de semeni. O cumințenie care-și are zămislirea de la părinți, de la bunii și străbunii neamului său, ce și-au amprentat trecerea prin colbul timpului fără de timp.
Cu acel abecedar împământenit încă din anii copilăriei, mai apoi ai anilor de școală care i-au sfințit cuvântul făcându-l curgător și curat precum apa izvoarelor în astâmpărare de vară, a pornit spre desăvârșirea lui ca poet. Îi are ca antemergători întru statornică și bună cuviință, pe cei care și-au lăsat amprenta în colbul timpului, în urma carelor cu boi, pornind dintru același neam mândru și neaplecat de grumazuri.

La toate acestea au contribuit, în bună măsură, bunii lui părinți, bunicii, neamurile, oamenii satului, prin respectul pentru ocolul vetrei strămoșești unde tălpile goale impregnate în colbul ulițelor, mai apoi hălăduirile prin luncile pline de flori, gâtlejul tăios al miriștilor de grâu cosit, scăldatul în apele molighite dinspre asfințitul de soare, odată cu văluritul oglindit de apele Târnavei Mici, bogăția viilor, dulciul poamelor, mersul cu vitele la păscut, hârjoneala jocului, ne-grijile, hălăduirile prin locurile adumbrite ale țarinilor în prelungirea umbrelor bătrânilor nuci, a cărărilor prin pădurile foșnitoare încărcate de farmecul copilăriei adolescentine, sunt tot atâtea tărâmuri de vis sfințite de liniști în care cerbul, mistrețul sau căprioara își au și astăzi locașuri de liniște și tihnă.

Cu tot acest tezaur în desaga sufletului, poetul Mircea Dorin Istrate nu și-a uitat vreodată obârșia din care își trage seva ce urcă precum o aripă de vis spre tăriile cerului poeziei, un cer atât de limpede și de curat, oglindit în apa izvoarelor, legănarea brazilor, a cântecului doinitor dătător de fioruri prin însăși zămislirea atâtor poeme care ne mângâie sufletele în astâmpărare de doruri.

Rămân cuvintele drept mărturie, dăltuite înscrisuri încrustate cu migală între coperțile zecilor de cărți scrise cu pana inimii, în care cuvântul încărcat de metafore devine slova de aur a iubirii de oameni, de tot ce este înălțător românesc.

Aceste poezii nu sunt altceva decât recunoașteri ale valorii acestui mare poet care și-a luat sărindar de urcare spre piedestalul Panteonului marilor oameni ai neamului românesc, pioșenia, măreția cuvântului dătător de iubire și dăinuire, prin însăși opera lor.

Fiecare apariție de carte este o sărbătoare trăită cu sufletul, cu inima, iar prietenia și respectul purtat mă fac să cred, că astfel de oameni iubitori de frumos, prin frumusețea pătrunzătoare a scrisului lor, îmi dau convingerea că Eminescu din înaltele ceruri astrale veghează ca din când în când, să trimită pe căile nevăzute ale iubirii de țară un astfel de poet cum este Mircea Dorin Istrate.

Versul său înnobilează „limba noastră ai bătrână română”, dar mai cu seamă sunt înscrisuri adunate cu migală între coperțile atâtor cărți în care cuvântul dătător de iubire, încărcat de metafore devine slova de aur încrustată atât de cuminte și falnic precum cusătura iilor, cămeșilor și a „cheptarelor înflorate” cu doinirea fluierului în tihnă de înserare, dându-ți sentimentul dreptății și al iubirii de oameni, a recunoașterii valorii acestui poet, înainte de toate ca neaoș ROMÂN, care și-a luat sărindar pioșenia cuvântului dătător de dăinuire.

Îi doresc poetului Mircea Dorin Istrate, ca Necuprinsul și Îndurătorul Dumnezeu, prin mărinimia și bunătatea Lui, să-l veșnicească fără de timp peste veacuri și veacuri!

Vasile Luca

Related posts

„INTERIOARE LITERARE : Liliana Moldovan în dialog cu membrii Ligii Scriitorilor Români – Filiala Mureș”, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca : SCURTĂ PREZENTARE

Liliana Moldovan

Efectul dorit al unui înțeles în “Magia Cuvintelor “ de Daniela Vasiloschi sau efectul cognitiv în filozofia poeziei

Liliana Moldovan

Țelul lui Mihai Viteazul: împărat și restaurator al imperiului roman, cu capitala la Constantinopol!

Liliana Moldovan

Editorial ziar Vocea TA, august 2023

Theodora-Raluca Paun

  Idealul ca prefigurare a realului  

Liliana Moldovan

8 MARTIE – POEME DE MIRCEA DORIN ISTRATE

Liliana Moldovan

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy