Plecasem trei femei cu câte o geantă de voiaj burdușită, îmbarcate într-un autocar vechi din Pitești. Nu cunoșteam nici limba, nici nu știam unde o să dormim, dar cunoșteam destinația călătoriei; locul unde șoferul avea să oprească după trei zile și să ne spună: „Până aici ați plătit. Vă doresc noroc!”.
Toate plecasem dezamăgite sau rănite de loviturile vieții.
Acum nu, alții sunt și mai rău, îmi spusesem eu înainte de a urca scara autocarului. Am ezitat, sigur că am ezitat; mă durea rău sufletul că îmi părăseam copiii și mama, dar…
După o lună m-am trezit singură și fără un cent în acel apartament dintr-un cartier din Madrid, de fapt, eu și algerianul care ne închiriase camerele. Una dintre prietene își găsise ceva de lucru și se mutase, cealaltă dispăruse și ea fără să spună unde.
Eu eram cea mai în vârstă, 36 de ani, și una dintre ele îmi spusese că aveam cele mai puține șanse de a găsi o slujbă.
M-a durut al dracu′ de mult; parcă aș fi muncit cu fața, nu cu mâinile. Era o blondă frumoasă, cu piele albă și fund bombat care credea că va cuceri Madridul cu surâsul ei.
Algerianul mi-a permis să mai locuiesc la el de milă. Nu vă imaginați că era o bucată de pâine caldă. Prin vinele lor curge multă furie. Cunoscusem și un văr de-al lui care ne povestea că e foarte bătăuș. Începusem să înțelegem limba, dar vorbeam puțin. Într-o zi M, proprietarul, mi-a arătat unde ținea un cuțit mare și m-au trecut toți fiorii; una din lame avea niște zimți groși și ascuțiți la vârf.
„Poate o să am nevoie de el într-o zi”, mi-a spus, apoi mi-a oferit cinci euro din care mi-am cumpărat o cutie de lapte și niște brioșe. Gestul lui m-a emoționat pentru că nu mai aveam nici de mâncare. Restul l-am păstrat pentru telefoanele publice. Nu aveam unul mobil.
Disperarea mea mă trăgea la fund cu fiecare zi ce trecea fără să găsesc o pistă care să mă ducă spre un loc de muncă.
De câte ori intram în metrou și mă așezam pe marginea peronului, încălcând linia galbenă, îmi spuneam. Acum câteva zile a făcut-o o femeie necunoscută care, fără îndoială își pierduse speranța. De ce n-aș face-o și eu? mă întrebam privind șinele lucitoare. „Fă-o! Uite vine unul. Acum! ” mă îndemna o voce din capul meu. Eu închideam ochii, iar ceea ce vedeam mă făcea să-i deschid și să dau câțiva pași înapoi.
Acum nu. Poate altădată. Alții sunt și mai rău.
Mel
