Nichita Stănescu şi „treapta Omului-Fantă“, sau „zodia Fant-Omului“

Nichita Stănescu (Ploieşti, 31 martie 1933 – 1983, decembrie, 13, Bucureşti) a debutat în revista «Tribuna» din Cluj-Napoca – anul I, nr. 6 – din 17 martie 1957, cu trei poezii, impunându-li-se, comemorativ, după trecerea unei jumătăți de secol de la Marea Răscoală a Țărănimii Valahe, titlul „de ciclu poezeesc“ «1907» : «Au fost oameni mulţi», «La lemne » şi «Pământ» (poezie care, la pagina 106, din volumul postum, «Argotice – cântece la drumul mare», ediţie îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea, Bucureşti, Editura Românul, 1992, poartă titlul «Cântec despre Doja»), aşadar, trei poezii aparţinând sezoanelor morfologice, adică de înrâurire argheziană, ori sintactice, „de avântare barbiană“ ; peste trei zile, «Gazeta literară» din Bucureşti – anul IV, nr. 12 / 20 martie 1957 –, tot sub „titlul“ «1907», i-a publicat poemul «Ce vis ciudat mă străbătu azi-noapte…» (a mai fost republicat în volumul I, din «Ordinea cuvintelor» – infra, la sigla SOrd / I, II –, ediţie, cronologie şi prefaţă, de Al. Condeescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, p. 85, dar cu titlul : «Ardea spitalul»). După obţinerea licenţei în filologie, Nichita Stănescu a fost angajat în postul de redactor la revista «Gazeta literară»(1957 – 1968). «Sensul iubirii» marchează debutul editorial al lui Nichita Stănescu, la sfârşitul anului 1960, în colecţia «Luceafărul», a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, din Bucureşti, având o prefaţă de Silvian Iosifescu, unul dintre „cei mai autorizaţi“ critici literari dinspre scăpătatul „obsedantului deceniu“, ce nu  putea decât să releve în spiritul acelor vremuri : «Îndrăzneala imaginii riscă să devină pe alocuri forţare, încărcare,  să degenereze în  obscuritate.  Şi  mai  ales  ar fi  necesar  ca  ataşamentul poetului pentru socialism, care dă căldură versurilor, să se traducă printr-un contact mai intim cu concretul construcţiei socialiste». Şi în acest spirit „socialist-practic“, în 1962,  «în  lunile  ianuarie-februarie  (Nichita  Stănescu)  se  află  la  Hunedoara  şi  la Reşiţa, trimis spre documentare la Combinatul Siderurgic, pentru „un contact mai intim cu concretul“», scriind poemele cu „temă siderurgistă“ – «Târziu de vară», «Sensul oţelului» etc. –, spre a-şi asigura „viza“ următoarei cărţi. Volumului de debut i-au urmat : «O viziune a sentimentelor» (poeme, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964),  «Dreptul  la  timp»  (poeme,  Bucureşti,  Editura  Tineretului,  1965),  «11  elegii» (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966), «Alfa» (poeme, antologie de autor, 1957 – 1967, cu „ineditele“ din ciclul «Obiecte cosmice» – Bucureşti, Editura Tineretului, 1967 ; infra, la sigla SAlf), «Roşu vertical» (poeme, Bucureşti, Editura Militară, 1967), «Oul şi sfera» (poeme, Bucureşti,  Editura  pentru  Literatură,  1967),  «Laus  Ptolemaei»  (poeme,  Bucureşti, Editura  Tineretului,  1968),  «Necuvintele»  (poeme,  Bucureşti,  Editura  Tineretului, 1969), «Un pământ numit România» (poeme, Bucureşti, Editura Militară, 1969), «Poezii» (antologie, în colecţia „Cele mai frumoase poezii“ – Bucureşti, Editura Albatros, 1970), «În dulcele stil clasic» (poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970), «Belgradul în  cinci  prieteni»  (poeme,  Cluj-Napoca,  Editura  Dacia,  1972), «Măreţia  frigului»(poeme, Iaşi, Editura Junimea, 1972), «Cartea de recitire» (însemnări, eseuri, „poezii dezvelite“ din «Istoria ieroglifică» de D. Cantemir, din «O samă de cuvinte» de Ion Neculce etc. –, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972), «Clar de inimă»  (poeme, antologie – Iaşi, Editura Junimea, 1973), «Starea poeziei» (poeme – antologie, în colecţia Biblioteca pentru Toţi, cu o prefaţă de Aurel Martin –, Bucureşti, Editura Minerva, 1975), «Epica Magna» (poeme, volum ilustrat de Sorin Dumitrescu – Iaşi, Editura Junimea, 1978), «Operele imperfecte» (poeme, Bucureşti, Editura Albatros, 1979), «Noduri şi semne» (poeme, volum ilustrat de Sorin Dumitrescu – Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982), «Oase plângând» (poeme, Panciova-Iugoslavia, Editura Lumina, 1982) etc.

Douăzeci şi patru de „trepte“ ale stănescienei „ontologii“ a Limbii / Logosului. În întrega creaţie poetică stănesciană se evidenţiază „douăzeci şi patru de trepte“ ale unei foarte originale ontologii a Limbii / Logosului, vorbindu-se totodată şi de două etape / „vârste“ creatoare fundamentale : a) etapa „ieşirii complete“ din eminescianism, a „direcţionării lirice“ între simbolism, expresionism şi avangardism,   prin   „proletcultism“   /   „realism-socialist“,   către   „resurecţie“   / „modernism“, cuprinzând creaţii dintre anii 1957 şi 1965, îndeosebi, volumele : «Sensul iubirii», «O viziune a sentimentelor», «Dreptul la timp», postum, adăugȃndu-li-se şi «Argotice» ; b) etapa cristalizării originalei „ontologii“ a Limbii / Logosului, neasemuit înrăzărindu-se în volumele dintre anii 1966 şi 1983, începând cu «11 elegii» (1966), continuând cu «Alfa» (1967), «Laus Ptolemaei»(1968), «Necuvintele» (1969), «În dulcele stil clasic» (1970), «Epica Magna» (1978), «Operele imperfecte»  (1979) şi încheind cu  «Noduri şi semne» (1982),  cu cele 209 postume, publicate în 1984, în «Nichita Stănescu – album memorial» (ciclurile : «Spălarea cu pietre», «Seama poeziei», «Tu departea, tu departea mea… », «Iarna de la sfârşitul lumii»,«Scrisori pentru prieteni» etc.), ori cu ineditele dintre 1966 şi 1983, câte au fost şi vor mai fi publicate. Ca întemeietor al unei „noi ontologii“ a Limbii / Logosului, al unei noi esteticii, estetica paradoxismului, se relevă nu numai prin volumele de versuri publicate din 1966 până în 1982, ci şi printr-o serie de articole teoretic-literare, printr-o serie de interviuri, de eseuri, majoritatea reunite în «Cartea de recitire» (1972), în «Respirări» (1982), în «Albumul memorial Nichita Stănescu» (1984), în «Fiziologia poeziei» (1990) etc.

Treapta întâi, sub „măştile virtuozităţii“ : «Argotice – cântece la drumul mare». Căutările, ezitările, opţiunile, asimilările, sedimentările lirice din perioada de formare, dintre anii 1954 şi 1960, a poetului tânăr, se relevă cel mai bine din postumul «Argotice» (infra, sub sigla SArg), volum îngrijit – în 1992 – de Doina Ciurea (cea dea doua soţie a lui Nichita Stănescu, care l-a cunoscut cel mai bine din acea perioadă, după ce a divorţat de Magdalena Petrescu, „iubirea-i adolescentină“ din 1952, şi care certifică autenticitatea însemnărilor / datărilor din manuscrisele stănesciene editate). „Argoticele“ lui Nichita Stănescu grăiesc peste timp tocmai despre „ucenicia“ lui la focul nestins al operelor „interbelice“ datorate marilor noştri lirici, de la Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga ş. a., la Miron  Radu  Paraschivescu,  Geo  Dumitrescu  ş. a.,  despre căutarea  cu  firească insurgenţă a unui drum propriu, despre încercarea de a-şi contura un „teritoriu poetic“ inconfundabil.  Lecţia  simbolist-instrumentalistă  (wagneriană),  ori  bacoviană,  cu „deschideri“  spre  hermetismul  baladesc-barbian,  şi-o  însuşise  poetul  încă  de  prin aprilie 1955, după cum dovedesc destule texte : «Şi, şi şina / plânge sânge, / sânge, sânge, / sânge, sânge, / şerpi de sânge // […] // jos la ace, / între ace, / printre ace, / trece trenul, / trece trenul / şi, şi şina, / şi, şi şina / şuşoteşte : / Mort e Gheorghe, / mort e Gheorghe : / binghibinghii, / bungubanga, / binghibinghii, / bungubanga, / bungu- banga, / bungu, banga, / bungu, banga, / cşşşşş…!» («Sambă» – din SArg, 43) ; ori : «În miez de fier şi-n trup încins / aud cum se rotesc tăceri / de mâine aşternut pe ieri, / de somn arhaic, fără vis. // Un cer de gură înstelat / îmi linge sufletul, domol, / din si bemol spre la bemol, / în raze negre şi scuipat. // Se rugineşte bezna-n cer ; / n-am limbă, n-am, nu pot să-njur, / mi-e somnul greu şi port în jur / doar fier şi fier şi fier şi fier.» («Paralizie» – SArg, 51). La fel şi lecţia expresionistă / avangardistă : «Acum, sufletul meu nu mai este rotund, / acoperit cu furnici înnebunite, / întretăindu-se, fluturând din antene, / […] / În centrul rotirilor de vulturi / eu îmi ridic şira spinării / şi pleoapele mi le deschid, / aşa cum aş spune iubitei mele : / – Te iubesc ! / ca să năvălească lumea în mine, urlând. / Ce adânc sunt, Doamne, ce adânc ! / Nesfârşită văgăună luminoasă sunt…» («Făt-Frumos» – SArg, 141) ; «…trec doar tancurile noastre, / ale noastre ! / ale noastre ! / să râdem mândri, împreună / şi totuşi în mine / e-o strună plânsă / m-aştept să reintru în mine / şi vom râde mândri împreună / trec tancurile noastre, / trec tancurile noastre, mândre…» («Trec tancurile noastre mândre»– SArg, 64). Într-o «Anti-ars poetica» (de joi, 27 octombrie 1955), declară urmuzian şi „mironparaschivesc“ : «Foaie verde fir lalele, / din puzderia de stele, / galaxii, cuvânt, luceafăr, / bolovani în pieptul teafăr, / inimă în piept bolnav / stă luceafărul jilav, / diamantul în gunoaie / te dospeşte, te ogoaie, / de auzi voce năroadă : / câini cu galaxii în coadă, / patimi, vers cuvântului, / câinele pământului… // Foicica macului, / să ne ducem dracului !» (SArg, 66).

Treapta a doua, a relevării cailor „cu ochii deschişi, de piatră“ : «Sensul iubirii» (1960). Poemele lui Nichita Stănescu, din «Sensul iubirii», se remarcă printr-o autentică forţă plasticizantă şi revelatorie a câmpurilor lirice, traversate cu superbie adolescentină, ori de cavaler danubian – modelul „declarat“ mai târziu, fiind Toma Alimoş (Salymos / „al lui Soare-Moş“) : «Pe câmpu-ngheţat caii mureau, câte unul, / în picioare, cu ochii deschişi, de piatră.» («Pe câmpul de piatră» – SOrd, I, 89) ; «Ardea oraşu-n depărtări de fum, / ardea sub avioane rugu-i rece. / Noi doi, pădure, ce făcum ? / De ce te-au ars, pădure,-n fald de scrum / şi peste tine luna nu mai trece ?» («Pădure arsă» – SOrd, I, 91) ; «Deodată am auzit ploaia venind / ca o turmă de gazele în goană» («Deodată am auzit ploaia venind…» – SOrd, I, 95) ; «Soarele saltă din lucruri, strigând / clatină muchiile surde şi grave. / Sufletul meu îl întâmpină, ave ! / Calul meu saltă pe două potcoave. / Coama mea blondă arde în vânt.» («O călărire în zori» – SOrd, I, 101) etc.

Treapta afirmării iubirii ca „leoaică tânără / arămie“ : «O viziune a sentimentelor» (1964).De dincolo de „vizualizarea sentimentelor“, de dincolo de „barocul conceptual“  şi  de  «inefabila  conciliere  a  unui  sistem  filosofic  perfecţionat  prin achiziţii neîntrerupte […], cu un fond metaforic perfecţionat în sens digresiv şi cu un sentimentalism eticist», remarcate de criticul Marian Popa, Nichita Stănescu dovedeşte prin volumul «O viziune a sentimentelor» (1964) că a ajuns în sublima zonă a celei mai mari altitudini cunoscute / atinse de poezia timpului său ; în primul rând, prin lirica erotică „ţintind absoluta cunoaştere“, prin „reeditarea perechii edenice“, oglindind „vârsta de aur“ a cuplului tânăr, în desfăşurări cosmice, făcând zeii să pălească de invidie : «Jupiter e galben, şi Hera / cea minunată e argintie. / Izbesc cu stânga-n roată şi ea se urneşte. / E un dans, iubito, al sentimentelor, / zeiţe-ale aerului, dintre noi doi, / Şi eu, cu pânzele sufletului / umflate de dor, / te caut pretutindeni, şi lucrurile vin / tot mai aproape, / şi pieptul mi-l strâng şi mă dor» (SOrd, I, 110). Iubita e sărutată în talpă, de merge şchiopătând, temându-se „să nu-i strivească sărutul“ (cf. «Poem» – SOrd, I, 130), romanticul „clar de lună“ este „convertit“ într-un veritabil „clar de inimă“ : «Orele plutesc pe lângă umărul tău, / sfere-albastre, şi-ntre ele e Saturn. / Şi cum se duc, se micşorează / mai înserat şi mai nocturn. // […] // Şi uit de ele, uiţi şi tu de ele, / şi-n întunericul odăii se aprind, / se sting, se-aprind, se sting / ochii prelungi ai tăi, murind, / reînviind.» («Clar de inimă» – ibid.). Secundele din şoimul purtat pe umeri de poetul îndrăgostit „bat din ce în ce mai repezi“, la trecerea anilor ; şi la sfârşitul vacanţei de vară, încercat de gândul că n- o să-şi mai vadă iubita zilnic, eroul liric stănescian, evident, emoţionat autumnal, solicită iubitei să-i acopere inima cu ceva, «cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta» (SOrd, I, 131). Evenimente „extraordinare“ copleşesc „binomul“ îndrăgostiţilor, surprinşi «ca două toarte de amforă» „fixate“ pe „trupul ceramic“ al orei, angajând şi cuvinte-colibri, chiar sublima roire a cuvintelor : «Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. / Eu stăteam la o margine a orei, / tu – la cealaltă, / ca două toarte de amforă. / Numai cuvintele zburau între noi, / înainte şi înapoi. / Vârtejul lor putea fi aproape zărit, / şi deodată, / îmi lăsam un genunchi, / iar cotul mi-l înfigeam în pământ, / numai ca să privesc iarba-nclinată / de căderea vreunui cuvânt, / ca de sub laba unui leu alergând. / Cuvintele se roteau, se roteau între noi, / înainte şi înapoi, / şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât / repetau, într-un vârtej aproape văzut, / structura materiei, de la început.» («Poveste sentimentală» – SOrd, I, 120).

Intrarea  în  arenă  şi  «Dreptul  la  timp»  (1965).La o analiză atentă, «Dreptul  la  timp» se înrăzăreşte într-un document fundamental al resurecţiei poetice dacoromâneşti din 1965, în dreptul de a exista al noii generaţii poetice, totodată conţinând şi o «Ars poetica», „ţintind“, pare-se, holopoemul de dincolo de imperios-barbianul „cântec încăpător, precum / foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare“ : «Îmi învăţam cuvintele să iubească, / le arătam inima / şi nu mă lăsam până când silabele lor / nu începeau să bată. / Le arătam arborii / şi pe cele care nu voiau să foşnească / le spânzuram fără milă, de ramuri. // Până la urmă, cuvintele / au început să semene cu mine / şi cu lumea. // Apoi / m-am luat pe mine însumi, / m- am sprijinit de cele două maluri / ale fluviului, / ca să le-arăt un pod, / un pod între cornul taurului şi iarbă, / între stelele negre ale luminii şi pământ, / între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului, / lăsând cuvintele să circule peste mine, / ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice, / numai s-ajungă mai iute la destinaţie, / numai că să le-nvăţ cum se transportă lumea, / de la ea însăşi, / la ea însăşi.» (SOrd, I, 145 sq.). Sunt în acest volum şi câteva capodopere : «Enghidu» – un sfâşietor poem al thanaticului («Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating / stelele rotitoare ale cerului, cu privirea…» – SOrd, I, 144), al damnării sinelui şi însinelui la „vederea“ / autocunoaşterea prin altul care nu este, ori «Quadriga», «Adolescenţi pe mare», «Îndoirea luminii» etc. – ultimul poem fiind de fapt „strigătul desfăcându-se în cometele“ celor «11 elegii», din anul 1966.

Etapa cristalizării originalei „ontologii“ a Limbii / Logosului. Ca şi la Vasile / Vasko Popa (1922 – 1991), Marin Sorescu (1936 – 1996) ş. a., în creaţia lui Nichita Stănescu s-au reliefat „mai devreme“ trăsăturile „noii estetici“ antiproletcultiste, estetica paradoxismului. Se poate spune, şi mai exact, că s-a realizat saltul în neliniarul „lirosofic“ al gândirii metaforice, s-a afişat victoria semnificantului în „lupta“ cu semnificatul, „s-a cartografiat“ cea mai mare suprafaţă lirică raportată la cele cunoscute până în veacul său, s-a re(a)clamat o nouă demiurgologie, într-o topică sacralizând profanul, s-a instituit noul autohtonism etc.

Nichita Stănescu şi „treapta Omului-Fantă“, sau „zodia Fant-Omului“ : «11 elegii»(1966). Placheta «11 elegii (Cina cea de taină)», de Nichita Stănescu, publicat în anul 1966, reprezintă, după cum s-a mai observat, volumul în jurul căruia s-a dat marea bătălie a „noii estetici“, a esteticii paradoxismului. Conştient de misiunea „spargerii limitelor tragic-existenţiale“ ale ens-ului, autorul „închină“ prima elegie resurecţională, «lui Dedal, întemeietorul vestitului neam al dedalizilor», altfel spus, o dedică sublimelor eforturi întru ieşirea din labirint (fie el şi labirintul totalitarismului), „prin cer“, însă în chipul pelasgo- > valaho-dac, grație unor aripi confecţionate din şindrilă, ca ale genialului constructor, Manole, ce n-a pregetat „să-şi zidească“ nici propria-i fiinţă în capodopera-i arhitectonic-pelasgă > valahă. Dacă «Luceafărul» (1883), de Mihai Eminescu, proiectează romantismul universal la apogeu, potrivit aprecierilor majorităţii criticilor / istoricilor literari, la fel se prezintă situaţia în cazul capodoperei lui N. Stănescu, volumul-simfonic, «11 elegii» (1966), neasemuit diamant de suflet / gând. «11 elegii», de Nichita Stănescu, prin profunzime, prin câmpurile de forţă / energie lirico-semantică, prin orizonturile înrăzărite întru cunoaşterea metaforică etc., se constituie şi într-unul dintre primele veritabile sisteme poetice din perimetrul noii estetici, estica paradoxismului, dintre orizonturile anilor 1965 şi 1970, până în prezent, neîntrecut în monumentalitate. Iniţial, «11 elegii»(care sunt de fapt douăsprezece, «Omul-Fantă» „neintrând la numărătoare“) ; „opul paradoxist“ purtat-a initial titlul „Cina cea de taină“ (unde fiecare elegie / „anti-elegie“ se cuprinde-ntr-o „odă“ a unuia din cei doisprezece apostoli ai Creştinismului ; «[…] şi antielegia juca rolul lui Iuda, deci pricinile de străfund ale acestei cărţi – după cum mărturiseşte Nichita Stănescu – au o natură simplă şi complexă totodată ; simplă în sensul că este o carte a rupturii existenţiale, chiar a eposului existenţial… ; […] dar pricinile cele mai valide sunt cele complexe pentru că ele provin dintr-o redimensionare a materialului fundamental uman, nu a trupului perisabil, ci a cuvântului imperisabil; contemplarea umanităţii prin cuvânt minimalizează fiziologia umană în favoarea gramaticii umane.» (Nichita Stănescu, «Antimetafizica» – „dialoguri“ / „convorbiri“ cu Aurelian Titu Dumitrescu –, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, p. 102, sq.). Este în «11 elegii», aşadar, poezia trăirilor întru priveliştea Fiinţei, lamura de Verb / Cuvânt „supravieţuind“ cosmicei „găuri negre“, deoarece poetul s-a transformat  în  Cuvânt  (în demiurgicul Cuvȃnt / Necuvȃnt, că doar „la  început  a  fost  Cuvântul“)  şi,  după  cum  se  ştie, «singurul lucru care nu poate fi resorbit [de Gaura Neagră din Cosmos / Univers] e Cuvântul». Făcând o „radiografie“ a lirismului stănescian dintre 1960 şi 1980 (deci şi la «11 elegii»), Ştefan Augustin Doinaş sublinia că «setea de concret şi viu, de mişcare infinit generatoare, a poetului se va satisface numai prin postularea şi trăirea adecvată a increatului, cu tema esenţială a lui Nichita Stănescu, aceea care pune, desfăşoară şi rezolvă dialectica real-imaginar» (Ştefan Augustin Doinaş, «Lectura poeziei», Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, p. 197 ; infra, la sigla DL). Tema increatului apare în «11 elegii» –„complex şi obsesiv“ ; «descrierea increatului debutează mitologic, personificat», în «Elegia întâi», închinată lui Dedal / dedalizilor-artişti ; «ceea ce ni se oferă e doar o cascadă de atribute, care configurează un comportament mitic, care sunt nu numai o dată contradictorii, definind o realitate antinomică („El este înlăuntrul – desăvârşit, / şi, / deşi fără margini, e profund / limitat. / Dar de văzut nu se vede.“) ; în fond increatul e potenţialitate plină, deoarece – fiinţă aproape demonică – el îşi sparge propriile-i determinări» (ibid.). În „Elegia a doua, Getica“, dedicată lui Vasile Pârvan, increatul se relevă la obârşiile mitologiilor / mitosofiilor, «sugerat – în spaţiul nostru istoric – prin zona legendară a lumii thraco-getice» (ibid.). În „A treia elegie“, increatul pendulează între „contemplarea I“, a golirii de sine prin ochi, între criza de timp, cea a reificării („mă amestec cu obiectele până la sânge“)  până  la  „sfera  de  vid“  (unde  centru  este  eroul  liric),  şi  „contemplarea secundă“, a corpului cosmic, având coloană vertebrală „păsări înfipte una-ntr-alta“ (în „a doua criză de timp“), în care „suge din noi cât poate, / părând a ne-arăta / îngerii copacilor şi ai / celorlalte privelişti“ ; în partea a V-a a acestei elegii, increatul (eroul liric) „intră“ din „văzul copacilor“ („ca şi cum s-ar sparge o frunză / şi-ar curge din ea / o gârlă de ochi verzi“), în cea de-a treia şi „ultima“ contemplare, a recăderii în „starea de om“ (a dării trupului : „îmi lungeam sufletul într-o parte şi-ntr-alta / ca să- mi umplu ţevile braţelor cu el…“). „A patra elegie“ are ca erou liric – peste Evul Mediu – increatul participant la „durerea ruperii-n două a lumii“, la „lupta dintre visceral şi real“.  În  „A  cincea  elegie“,  (sub  pecetea nunţii  din real,  în  „tentaţia realului“),  se condamnă increatul „la o perpetuă aşteptare, / la o încordare a înţelesurilor în ele însele / până iau forma merelor…“ ; «urmează tragicul opţiunii („A şasea elegie“), apoi opţiunea pentru real („A şaptea elegie“), cântec al identificării cu ciclurile naturii, apoi aspiraţia spre un tărâm  imaginar de puritate rece şi zbor absolut  („A opta elegie, hiperboreeana“) ; toate acestea constituie o suită în dialectica interioară a trăirii increatului, care culminează cu expresia lui cea mai explicită – „Elegia oului, a noua“» (DL, 199). În această elegie, increatul se antrenează între tragicele limite orizontice  : «Ouă concentrice, negre, sparte / fiecare pe rând şi în parte. / Pui de pasăre respins de zbor, / străbătând ou după ou,/ din miezul pământului pân’ la Alcor, / într-un ritmic, dilatat ecou, / „sinele“ încearcă din „sine“ să iasă, / ochiul din ochi, şi mereu / însuşi pe însuşi se lasă / ca o neagră ninsoare, de greu. / Dintr-un ou într- unul mai mare / la nesfârşit te naşti, nezburată / aripă. Numai din somn / se poate trezi fiecare -, / din coaja vieţii nici unul, / niciodată.» (SAlf, 113 sq.). Se mai semnalează – de către Ştefan Aug. Doinaş – «că increatul nu e un tărâm aparte, ci viaţa însăşi, în inepuizabila ei naştere ; […] cu Omul-Fantă – cronologic, a noua elegie – devălmăşia eu – lume e refăcută» ; «în „Elegia a zecea“ identitatea subiectului cu lumea e afirmată răspicat („Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai“etc.), dar – pentru a fi mai grăitoare – e resimţită ca un morb metafizic („Sunt bolnav nu de cântece / ci de ferestre sparte,/ de numărul unu sunt bolnav / că nu se mai poate împarte…“ etc.) ; ciclul acestor arătări se încheiase cu „A unsprezecea elegie“ în care imaginile ce sensibilizează increatul sunt corporale („Inimă mai mare decât trupul“),spaţiale („Voi alerga deci, în toate părţile deodată“), cosmice („…dăruind / pretutindeni semne ale aducerii aminte : cerului – stele, / pământului – aer, / umbrelor – ramuri cu frunze pe ele), vegetale („A te sprijini de propriul tău pământ“), şi, în fine, etnic-spirituale („A te sprijini de propria ta ţară, / când, omule, eşti singur, când eşti bântuit / de neiubire“) ; începută în zonele rarefiate ale indeterminării, ca posibilitate pură, coexistenţă a contrariilor, aventura increatului se rezolvă în concretul organic, ca latenţă germinativă ; începută în planul speculativ, al ideii, ea se încheie în planul practic, al muncilor de primăvară ; începută ca identitate cu o formă fără trup, ea se sfârşeşte ca identitate cu o formă încorporată istoric – Patria : tărâm prin excelenţă al increatului,în sensul unui viitor care oferă toate datele şi aşteaptă să fie construit» (DL, 200). De fapt, «Elegia a zecea» se lămureşte între paradoxurile ens-ului şi ale non-ens–ului, ale «Omului-Fantă», ale „Fant-Omului“ etc.

Ion Pachia-Tatomirescu