24 FEBRUARIE – ZIUA DRAGOSTEI (DRAGOBETE)

Motto: ,,Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață.” (Grigore Vieru)

Sărbătoarea iubirii în spațiul cultural românesc

– Mituri, tradiții, ritualuri de Dragobete –

Să ne întoarcem acum și în spațiul cultural românesc, în universul popular arhaic pentru a celebra iubirea în țesătura mitului si a legendei…

Misterios fiu al Babei Dochia, Dragobetele este sărbătorit pe 24 februarie, fiind un echivalent românesc al celebrărilor de ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii, a fertilității, a germinației naturii. Probabil că sfârșitul lunii februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, momentul când natura se trezeşte, păsările îşi caută cuiburi, vietățile și oamenii își regăsesc energia și vitalitatea, speranța, vorbind despre bucuria firii și a naturii întregi.

Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de bunătatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat din mitologia dacică, unde Dragobetele era ,,un peţitor şi un naş al animalelor”, românii au transfigurat personajul în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul sau chiar mai mult, după cum şi păsările ,,se logodesc” în această zi. De aceea, despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare de rezonanță arhaică, strâns legată de fertilitate, de fecunditate și renaștere a naturii.

Romulus Vulcănescu în lucrarea „Mitologia română” îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”. Folcloristul și etnograful Simion Florea Marian, în „Sărbătorile la români”, precizează că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numește Dragobete”.

„Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au, deci, credință nestrămutată că în această zi trebuie să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”. Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusaliile, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu fărădelegi”. Personajul mitologic apare în aceeași lucrare și în ipostaza de zeu al dragostei, al bunei dispoziții, sărbătorit prin petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este „protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”.

Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, îşi are rădăcinile în tradiţiile dace şi în credinţa într-un fel de zeu al iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic şi începutul primăverii. Dragobete era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară, pentru că el are de a face cu energia originară pornită de la Soare, este însuși principiul vital, adică cea mai de bază particulă a ideii de viață, Iubirea.

Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele, o specie de ferigă, potrivit lui Ion Ghinoiu – „Sărbători și obiceiuri românești”. Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

În sudul României (Mehedinţi), la ora prânzului fata se întorcea în sat alergând, obicei numit „zburătorit”, urmărită de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia „Dragobetele sărută fetele!”. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității şi pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă. Din zăpada netopită fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe – zăpada zânelor -, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

În unele zone ale țării, ajunul zilei de Dragobete este asemănător cu simbolistica nopții de Bobotează. Fetele tinere, curioase să își afle ursitul, își pun busuioc sfințit sub pernă, având credința că Dragobete le va ajuta să găsească iubirea adevărată.

Se mai spune că, de ziua lui Dragobete, unele femei făceau ce făceau și păcătuiau intenționat, ca să fie pedepsite de Dragobete. Luau drumul pădurii, unde se știa că poate fi zărit, și se trezeau nevoite să se lase pedepsite de zân (sau de un fecior adevărat) cu o tăvăleală aprigă prin pădure, din câte mai povestește Marcel Lutic.

Dragobetele, numit și Năvălnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet.

Oamenii de la țară își mai aduc aminte de obiceiul de demult al fetelor și băieților care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate, de sărbătoare și porneau cu voie bună spre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste.

Fiecare tânăr avea grijă ca ziua de Dragobete să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete. Cu ocazia zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar și păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările își aleg perechea pe viață și se urnesc în construirea cuiburilor.

La sfârșit de iarnă și început de primăvară, Dragobetele oficia nunțirea păsărilor în cer.

Principiu și valoare fundamentală a existenței, iubirea este asociată în folclorul și ritualurile românești cu vraja, cu misterul și forțele magice oculte, sentiment tulburător, adus și întruchipat de ființe supranaturale, de personaje mitice, legendare, de „zburători” tainici, fiind forma de integrare a omului în legitățile și armonia naturii, în tiparele mitice imuabile.

Epilog: „A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi.”– Octavian Paler

ing. Solo Rotenstain, vicepreşedinte LSR – Filiala Iaşi-NE