Poezia Tanka sau debutul liricii japoneze medievale impresioniste

Japonia cunoscută de europeni ca Țara Soarelui Răsare a intrat în istoria lumii, relativ, destul de târziu. Arhipelagul nipon a fost mult timp izolat de civilizațiile continentale, iar inițial populația Japoniei a fost formată din populația ainu, de origine siberiană și cu conexiuni fino-ugrice. Azi, mai trăiesc circa 24 de mii de locuitori ainu în insula nordică Hokkaido, insulele Kurile și în sudul peninsulei Sahalin. Japonia a fost colonizată târziu de valuri cu populații venite în partea de nord din Siberia și Mongolia, în centrul arhipelagului din Coreea și China, iar la sud au debarcat polinezienii. Japonia are o istorie antică foarte săracă. Paleoliticul este foarte insuficient în artefacte, iar olăritul a fost adus de pe continent extrem de târziu, fapt revelat și de muzeul de istorie națională din Tokyo. Abia după anul 300 î.e.n., Japonia a început să se organizeze statal sub formă imperială, fiind puternic influențată de imperiul milenar chinez, care deja avea o civilizație recunoscută de 2000 de ani. Japonia s-a ridicat sub influența culturală chineză care i-a dăruit scrierea cu ideograme, budismul și confucianismul, dar și calea șintoismului, care la japonezi a devenit o religie proprie fără zei, un adevărat cod moral de autocontrol, care mai târziu s-a dezvoltat în era șogunatului și a castei militare a samurailor. Japonezii au pus preț pe spiritele ”kami” care ocroteau casa sau strămoșii, un fel de panteism local. Odată cu epoca imperială, în jurul anului 600 e.n., Japonia își stabilizează structura statală, politică și economică și după modelul chinez își creează legislația și ierarhiile nobiliare și statutul țăranilor. Marile familii care stăpâneau feude autonome puternice, încep să se preocupe de cultură și, mai ales, de poezie, care se integrează după modelul chinez în ceremonialul ceaiului, ikebana și aranjamentul grădinilor, totul într-un formalism de stil ”feng shui” pentru a atinge înțelepciunea ”zen”, care influențează paradigmatic și poezia epocii. Abia în secolul VII, la mii sau sute de ani distanță, de când în Egiptul antic, Orientul Mijlociu sau lumea greco-romană născuseră capodopere lirice, japonezii descoperă poezia cu denumirea ”tanka”. La curtea imperială nobilii, prinții și chiar împăratul, alături de regină și domnișoarele de onoare se întreceau în compoziții poetice, în temple sintoiste sau la pavilionul de ceai. Poeziile sunt adevărate emoții esențializate, de un formalism liric specific și de o gingășie și o sensibilitate surprinzătoare. În epoca Nara (710-794) poezia ”tanka” se desăvârșește estetic și prozodic. Această formă a expresiei lirice s-a ivit cu secolul VI, având o metrică interesantă 5-7-5-7-7. Cercetătorii susțin că poezia japoneză este mai mult sugestie decât elaborare. Lirica ”tanka” disimulează realitatea. Se subliniază sugestia și importanța percepției și nu se exprimă complet. E ca o taină a emoției sinelui. Facultatea de a nu exprima totul este o componentă a poeziei moderne, pe care liricajaponeză și-o însușește încă din secolul VII. ”Tanka” pune accentul pe imaginativ ca un protest împotriva convenției, fiind diferită de poezia greco-romană a antichității. ”Tanka” reprezintă concentrarea expresiei într-o metrică de 31 de silabe. Față de epopeea și bucolicele poezii europene din vremea imperiului roman sau arhipelagului grecesc, expresia lirică japoneză este de o concentrație specifică poeziei moderne europene din secolul XIX. Curtea Yamato devine astfel un creuzit liric și o formă politică ce fermentează poezia autentică. Față de anticii europeni sau de la începutul evului mediu, poeții japonezi nu aveau orgoliul să-și vadă versurile publicate într-un volum personal de poezii, ci doar într-o antologie. În Japonia nu volumele de autor se publicau, ci antologiile, care cuprindeau zeci de autor. Era o onoare pentru un poet să-și vadă numele în aceste antologii manuscrise, care circulau la curțile feudale și împărătești ale Mikado-ului sau împăratului celest. ”Tanka” e o formă de poezie mai veche decât haiku, care apare abia în secolul XVI. În vremurile mai vechi era numită hanka („poem răsturnat”), pentru că era de fapt o adiționare plus concluzie la o chōka. Partea care conține 5-7-5 se numește kami-no-ku („fraza superioară”) și 7-7 shimo-no-ku („fraza inferioară”). ”Poemul îndeplineşte condiţia desăvârşirii numai când izvorăşte din profunzimea kokoro-ului (spiritului), locul său de obârşie. Pentru a înţelege legătura dintre kokoro şi tanka, este necesar să pătrundem în funcţionalitatea mecanismului care guvernează procesul de creaţie. Această funcţionalitate are ca punct de plecare dimensiunea redusă a poemului. Scurtimea îl obligă pe poet să-şi concentreze la maximum conţinutul ideatic și emoția într-o expresie sintetică. Poetul se găseşte în situaţia contradictorie generată pe de o parte de statutul său de poet, iar pe de altă parte de statutul poemului tanka, potrivit căruia de fiecare dată are libertatea să-şi scrie „cântul” pe numai spaţiul unei frunze de sakura. (…) Tanka oferă poetului o libertate ce ţine de geniul său propriu, real, de a valorifica posibilităţile expresiei poetice pentru a produce în articulaţia semantică o reţea bogată de idei şi imagini sugestive, care să permită expansiunea imaginaţiei cititorului în zonele nelimitate ale conotaţiilor continue, ale evocărilor şi reverberaţiilor acestora. Poetul nipon dispune în acest sens (pe lângă figurile de stil proprii, de tipul clasic, de metafore, comparaţii, alegorii etc.) şi de un instrumentar de lucru ajutător şi specific. Sunt aşa numitele cuvinte pivot, cuvinte înrudite, toate legate între ele pe principiile asocierii lui A cu B sau împrumutului de fragmente din altă tanka celebră. Poetul va recurge, după caz, la aceste mijloace fonetice sau semantice în scopul coagulării sintactice a propoziţiei şi pentru realizarea plenitudinii semantice a poemului scriu Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc, în cartea intitulată ”Interferențe lirice. Constelația Haiku”, apărută la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Despre fenomenul liric japonez de la începutul evului mediu s-a mai scris în ”Din lirica japoneză”, în colab. cu D. Constantinescu, I. Olteanu, cuvânt înainte de V. Nicolescu, antologie și note de Ion Acsan, (București, 1970), precum și ”Tanka – Haiku. Antologie de poezie clasică japoneză”, în colab. cu D. Constantinescu, (București, 1981). Aceste cărți fac o radiografie exhaustivă a fenomenului liric japonez, care este de o originalitate și o unicitate, care o fac diferită și specială, chiar și față de poezia chineză. În secolul VIII apare prima antologie de marcă a liricii japoneze, care era o culegere de ”tanka”, care cuprindeau autori din toate categoriile sociale, de la nobili, la țărani sau meșteșugari, functionari, dar și numeroase autoare, femeile fiind apreciate ca poete remarcabile și recunoscute. ”Manyoshu” – Culegerea celor 10 mii de file – este una dintre cele mai mari antologii de poezie din lume. Semnează 560 de autori dintre care 70 de femei. Poeții japonezi nu scriu poeme filosofice, didactice, morale, istorice sau politice ca în China contientală sau în lumea greco-romane, ci surprind emoții sugestive. Poetul japonez cuprinde fulgurant clipa și influența naturii asupra mediului. ”Tanka” este o contradicție sinergică dintre om și natură. ”Manyoshu” este rezultatul influenței poeziei populare.Poeziile ”tanka” sunt de o expresivitate universală și contemporană.

Cad fulgi, cad fulgi de nea
Pe prunul abia înflorit
Ca să-ți arăt minunea,
Eu i-am cules din ramuri-
Dar mi s-a topit în palmă!

Asistăm la o sensibilitate și tandrețe lirică care emoționează cititorul.Exprimă și o nesiguranță existențială, dar și o interiorizare a emoției personale, care se vrea dăruită.

De mi-e dat s-ajung
Nu un om, ci altceva
Atât aș vrea să fiu:
Ulciorul plin de sake
Mustind de băutură

Autorul se identifică cu ulciorul de sake. E de o prospețime versul și de o actualitate a unei sensibilități umane generale. Poeții japonezi surprind emoția colectivă și o încrustează în veșnicie.

Ca și perlele
De rouă stând pe iarba
Din grădina mea,
În umbrele-nserării
Nu voi mai fi pe lume…

Caracteristica acestei poezii preclasice a literaturii japoneze este exprimată de termenul ”Makoto”, adică sinceritate. Versurile exprimă o stare de levitație a emoției care cutremură preajma autorului și cititorului.Tanka disimulează realitatea pentru a oferi emoție pură.

Iubirea mea-i un chin
Căci tu nu ai aflat de ea:
E crinul sălbatic
Ce înflorește în hățișul
Câmpului în plină vară.

Estetica liricii japoneze este de un minimalism expresiv esențializat unic în lirica universală. Poeții japonezi de la începuturi parcă surprind fotografic emoțiile. Un poem din antologie pare un tablou de Gauguin:

Bărbații viteji
Merg voioși la vânătoare:
Doamnele-n rochii
Cu trene lungi și roții
Se plimbă pe curatul țărm…

Una din dramele evului mediu târziu ”No” scrisă de Zeami Motokiyo considera poezia tanka o expresie naturală a sufletului japonez. Aproape un mileniu poezia Tanka a fost regina liricii japoneze identificându-se cu spiritual național al Țării Soarelui Răsare. În Japonia respectul față de poezie era aproape o religie. Spre exemplu, împăratul Hanazono (1297-1348), după ce a domnit 10 ani se ocupă apoi doar de poezie. Alcătuiește cu alți poeți, antologia ”Fugashu – Culegerea eleganței”, un protest liric al decăderii poeziei prin ”involuția” wabi.

Nimic nu mai păstrează
Părăginitele colibe
Din gardul lor de bambus;
Tăcerea-I spartă de un dulău
Dintr-o colibă –ndepărtată.

Decăderea este trăită liric de poeții epocii. Avem de-a face cu un ”decantism”medieval. Doar un poet călugăr Ton A (1293-1378) aduce ceva ”pozitiv” în lirica niponă a evului mediu.

Florile de cireș
Licărind deparrte în munte
În raza zorilor
S-au scuturat nezărite…
N-au fost oare fulgi de nea?

Poezia japoneză este emoție în stare pură, iar metrica are rolul de a îmblânzi emoția poetului în expresii lirice concise și percutante. Tanka este un pictorial liric care sublima emoția, emanând lirism și substanță preajmei.Poeții japonezi ai începutului evului mediu și-au dezvoltat propria prozodie și propriu stil diferit de lirica euro-asiatică. Izolarea Japoniei a fost un factor coagulant și un ferment pentru nașterea unei lirici aparte, de o identitate specifică și originară, dar mai ales de o expresivitate ce se poate redescoperi în Europa abia în simbolismul sfârșitului de secol XIX. Pentru George Călinescu poezia niponă este prea interactivă. Poemul nipon este un ,,gen nou”, un gen care pune ,,prea mult temei pe valoarea colaborării cititorului,” aşa cum observa critical literar în ”Istoria literaturii române”. Doar poate această emoție împărtășită între creator și cititor, care se construiește și reconstruiește într-un dialog perpetuu și disimulator este farmecul liricii nipone Tanka. Lirica japoneză este un zbor al emoției nu spre zei, ci către grădinile sufletului frumos îngrijite. Este prima încercare spre lirica simbolismului, în care metafora nu zguduie, ci sensibilizează inima.

Ionuț Țene