LIMBA NOASTRĂ
Motto: Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,
Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,
Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,
Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.
Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai
Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,
Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,
Să se ştie că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.
Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere
În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii
Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere
Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.
Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei
Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,
Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei
Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.
**
Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,
Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,
Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire
Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.
Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme
Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,
Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne
Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.
RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ
Motto: ,, Trecător prin ceruri ninse
Cu luceferii în roi,
Însfinţesc cu-a mele vise,
Urma carului cu boi’’
Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste
Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,
Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană
Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă
Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.
Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul
Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?
Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,
Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
A NOASTRĂ LIMBĂ ROMÂNEASCĂ
Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,
V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?
E lină, dulce și doinită, de toți ce-o simt, ușor vorbită,
Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.
În ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,
Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,
Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.
E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,
Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,
Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus
Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.
Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc
Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,
În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc
Și-o strună-n cântul ei ne-adună, în jurul unei căni cu vin.
A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,
Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,
Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,
Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i veche taină și minune
Mircea Dorin Istrate