Era el!

(fragment din romanul „Liberă!” – Cristina Lincu)

Acoperit până la gât cu un cearșaf, întors cu fața în sus, cu ochii larg deschiși. Cu părul încărunțit, cu fruntea nefiresc de înaltă și mult mai bombată decât mi-o aduceam aminte și cu oasele craniului împingând din interior pielea fină, translucidă. Slăbise și boala – indiferent care o fi fost aceea – îl măcinase conștiincioasă. Totuși, nu era de nerecunoscut și asta m-a încurajat puțin. Eu, de exemplu, nu mai departe de anul trecut arătam așa sau mai rău după două nopți de băute.

Deși avea privirea fixă, părea acum lipsit de dureri, corpul nemaifiind chircit sub cearșaf. Mă rugam în gând să nu fi fost morfina cea care îi alinase atât de repede durerile, mă rugam în gând să nu fie, într-adevăr, pe moarte. În momentul acela mi-aș fi dorit să aibă zece neveste și tot atâția copii, doar să știu că este bine-mersi. Și apoi, alt gând… Și dacă asta este ultima mea șansă să-i vorbesc? Și dacă am fost adusă aici, în același spital cu el, în aceeași seară, în paturi alăturate, doar ca să am ocazia să-mi iau rămas bun?

Respiram adânc, gata să mă hiper-ventilez, și mestecam în neștire și fără să conștientizez furtunul perfuziei, în timp ce neputința, revolta și indecizia continuau să mă hărțuiască. Trebuia să fac ceva, dar ce? Ce să-i spun femeii blonde așezată acum la căpătâiul lui? Ce să fac? S-o detest că s-a măritat în locul meu cu iubirea vieții mele sau s-o idolatrizez, căci este eroina ce are grijă de iubirea vieții mele? Și respiram, și rodeam și nu-mi puteam lua ochii de la ei, nici măcar atunci când blonda, epuizată, a adormit cu capul sprijinit de marginea patului și cu mâna în mâna lui. Atunci, el, atras probabil de insistența cu care mă holbam deja de ceva timp în direcția lor, a întors ușor capul și… m-a văzut.

Contactul vizual ne-a smuls de pe paturile de spital și ne-a aruncat hăt, departe, în lumea interzisă… I-am simțit tresărirea. Nu avea cum să nu mă recunoască și, la urma urmei, poate că nu arătam deloc bine, dar nici el nu era tocmai în cea mai bună formă, i-am transmis mai mult rânjind decât râzând, iar el a schițat o ușoară grimasă, probabil mai mult amuzat de cât de caraghioasă eram, decât de dragul meu că, iată, mă vede după atâta amar de vreme. Și, odată cu ea, întreaga fizionomie i s-a schimbat și o lumină interioară, ce păruse stinsă până atunci, și-a făcut loc la suprafață, demonstrându-și că încă mai există, aprinzându-se cu forța cu care, cel mai probabil, fusese condamnată atunci, demult, la întuneric… Și aș fi putut să jur că și el a văzut exact același lucru în ochii mei.

Ne-am privit îndelung, zâmbind tot mai necontrolat și mușcându-ne buzele, ridicând din umeri și oftând tot mai des, tot mai lung.

Aș fi vrut să-i vorbesc, dar mi-era teamă să nu o trezesc pe femeia blondă. Mi-a făcut însă semn că pot să mă apropii, așa că m-am dat jos din pat – am scuipat și furtunul perfuziei pe care încă îl molfăiam din inerție, că mai avem puțin și-l sfârtecam cu dinții, și-n loc de venă aveam să primesc restul lichidului direct în stomac – m-am prins bine de stativ, speriată că poate nu-mi evaluasem corect forțele și dornică să nu atrag sub nicio formă atenția asupra mea, și am început să fac pași mici, deși în capul meu zburam către el cu viteza luminii. Am ajuns lângă pat, am mimat un „Bună” pe care nu cred că a avut cum să-l audă și, tremurând ca o gelatină prost închegată, m-am apropiat și mai mult. Din instinct, l-am sărutat matern pe frunte, abia atingând cu buzele pielea-i pergamentoasă. Apoi, extenuată de emoție și de efort, m-am așezat pe un scaun rămas liber și am oftat iar, silențios, dar cu toată durerea ce avusese timp berechet să mi se înghesuie între coaste.

Cristina Lincu

Blogger (în 2014 a câștigat SuperBlog, cel mai longeviv concurs de blogging creativ), Editorial Manager la Catchy.ro, co-fondatoare a platformei Chic-elite.ro si designer de conținut la mai multe proiecte online (marketingfocus.ro), precum și autoare a site-ului cristinalincu.ro (http://cristinalincu.ro/) Între 2001 și 2009, în perioada șederii la Madrid, Cristina Lincu a fondat și condus un proiect dedicat românilor din diaspora, alcătuit din ziar de limba română, emisiuni radio bilingve, portal web și evenimente românești (sub denumirea „Român în Lume”). Tot în cadrul acestui proiect, a coordonat publicarea unei antologii bilingve de poezie – „Român în Lume – Poezia diasporei române după 1990, Spania” (la Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, în 2004), precum și înființarea primei secții de carte în limba română în cadrul unei biblioteci publice spaniole (Biblioteca „Antonio Mingote” din Madrid).

În mai 2017, debutează la editura Bookzone cu volumul „Mamă de 3, femeie de 10! sau… invers?”, reeditat în octombrie 2018 cu titlul „Eu, o mamă (im)perfectă?” (bkz.ro/mama-imperfecta). În noiembrie 2018, apare romanul psihologic „Amn3zia” (https://bookzone.ro/carte/amn3zia) la editura Univers, iar, la începutul anului 2020, thrillerul psihologic „Liberă!” (https://bookzone.ro/carte/libera), la editura Bookzone. Publică, de-a lungul anilor, sub pseudonim, alte patru volume.

Absolventă a Universității București, secția Comunicare și Relații Publice, Cristina este consultant în comunicare și creator de conținut. În viața de zi cu zi, mamă de trei băieți.

Îi place că spună despre sine că „Mă fascinează cuvintele, jocul și joaca lor și, mai ales, puterea lor de a (re)crea realitatea”.