Motto: ,,Am ascuns un paradis
Într-o lacrimă de vis
Și l-am pus ca leac de taină
Peste-a vieții veche rană,,
Mircea Dorin Istrate
MĂ-NTORC MEREU CU GÂNDUL
De-o vreme al meu suflet cernit şi-n lăcrimare
Se cere-n satu-n care mi-e neamul în nevoi
Şi-atunci, tot căt cu gândul în dulcea mea visare
Cea urmă veşnicită a carului cu boi.
Acolo, drumul ţării cu însfinţita-i tină
Şi Coasta cu pomiştea şi via ruginită
Şi Bercul de poveste cu vraja lui divină
Mi-au fost averi lăsate, la vremea sorocită.
În Tonorog şi-n Bedea aveam grădini în floare
Iar gâze jucăuşe şi fluturi argintaţi,
Puteam s-adun în roiuri doar scuturând cărarea
Ce-mi îngâna Târnava cu plopii tremuraţi.
Cea stână adormită pe-un braţ de colilie,
Frăgarii de pe uliţi şi cornii de pe deal,
Izvorul de sub dâlmă şi nucii toţi din vie
Şi stele câte-or ninge din ceruri pe Ardeal,
A mele fost-au toate, avere nemuncită
Lăsată de Măritul să-mi ţie loc de rai,
Eu, ca neştiutorul, uşor am risipit-o
În cele patru vânturi, ca jarul pe vătrai.
Din tot ce-a fost rămas-am acuma doar cu dorul
Păcatelor făcute cu mintea-mi de copil,
Şi zbaterea din suflet, când mă-mboldea fiorul
În faţa unei fete ca floarea de april.
Atunci şi doar atuncea au fost curate timpuri
Şi simţătoare clipe din inimă pornite,
Iubiri neîntinate ce-or veşnici de-apururi
În tainiţe de gânduri ascunse-n a mea minte.
***
Acum, în toamna vieţii, când brumele se-adună
Pe sufletele noastre în tremur picurate,
Ne-ntoarcem iar în visul clipitei de pe urmă
Să ne-ndulcim amarul cu vremi neîntinate.
BOGATUL LUMII
Motto :
’’Am ars în jarul vieţii mărunţii noştri ani
Şi-n caldul spuzei încă mai licăre-o speranţă,
Că nu grămezi de aur, averi, putere, bani
Făcut-au bucuria la trecătoarea viaţă’’
Când nu-mi păzeam averea, iar gândul de mărire
Nici nu-ncolţea în mintea-mi cea jună şi curată,
Când strângerea de mână la-ntâia întâlnire
Mi-a-nfierbântat simţirea mai mult ca niciodată,
Atunci eram bogatul averilor în toate
Că eu măruntul lumii în strânse-mbrăţişări,
Furam din rai clipite, iar stelele din noapte
Le împărţeam cu-o fată pe calde sărutări.
Atunci eram ca nimeni, măritul, împăratul,
Mai liber cum nu-i încă nici pasărea în zbor,
Mai sus pe-a lumii creste, şi-acolo în înaltul
Trăirilor divine eu mă topeam în dor.
Aveam ce n-avea nimeni, nimicul şi speranţa
Că mâine fi-va ziua aceea norocoasă,
Când măsluite zaruri ce le aruncă viaţa
Vor înmii clipite, ce-au fost atunci frumoase.
EU FOST-AM
Eu fost-am visătorul speranţelor rănite,
Himere lucitoare din minţile uşoare,
Adesea înşelate, puţine împlinite
În scurtă bucurie, făcute-apoi uitare.
Pe rând, în astă lume tot pierdem în durere
Puţina fericire din cât ne este dată,
Norocul cel zburdalnic şi bruma de avere
Şi sănătatea încă cu-ncetul, pân’ se gată.
Acum, în toamna vieţii, când cel sfârşit e-aproape
Speranţa ne mai ţine şi ruga la Hristos,
Ajuns-am zarul sorţii, un pai plutind pe ape,
Nimicul ce tot cere iertări de păcătos
LENEVIND PE MALURI DE TÂRNAVĂ
Strâmbe sălcii plângătoare
Tot umbrind de-o vreme malul,
Timp adună răbdătoare
Îngânându-se cu valul.
Printre ierburi, rugi de mure
Negre, dulci şi-mbietoare,
Ar dori ca să le fure
Guri de fete, visătoare.
Sus, pe-un puf de păpădie
O furnică mititică,
Într-o dulce reverie
Toarce visuri, adormită.
Un bondar cam larg în pântec
Legănându-se pe-o floare,
Fermecat de-al mierlei cântec
Bea nectar, dintr-o cicoare.
***
Eu, în caldul celei zile
Stau întins cu faţa-n soare,
Lenevind aşa-n neştire
În cea vară, arzătoare.
Sub a sălcilor aripă
Sunt un suflet în visare,
Tot lungind vecii de-o clipă
Din cea viaţă, trecătoare.
ÎN CĂLDURA UNUI GÂND
Cu pas uşor, cu mers mlădiu
Tot treci prin gând lăsându-mi vamă
Cărări bătute, ca să viu
Şi eu cu tine-n nopţi de taină.
Veni-voi să mai gust odată
Fiorul strâns în amintire,
Ce-o ţine vie şi curată
Nepieritoarea mea iubire.
Ţi-oi spune şoapte îndulcite,
Pe suflet picura-ţi-oi miere,
Şi-n fuga clipelor grăbite
Vom arde-n timpul care piere.
Sub vălul argintiu al lunii
Vom fi divinul mângâierii,
Rubinul din coroana lumii,
Un val murind, pe-ntinsul mării.
Purtaţi ca frunzele în vânt
Vecii ne-or trece într-o clipă,
Ca-n scânteierea unui gând
Sub a norocului aripă.
Iar mâine-n zori când geana zilei
Va risipi himera vieţii,
Plăcerea tainicei idile
Va îndulci tristeţea sorţii.
CÂNDVA
Când sărutări de miere ne dam îmbietor
Înfiorând iubirea curată şi divină,
Juratu-ne-am credinţă în şoapte de amor
Sub patrafir de stele, în nopţi cu lună plină.
Atunci, acea clipită crezut-am că-i vecie
Şi ’nălţătoare urcă spre marele ceresc,
Iar Tu, Mărite Doamne, ni-i da cea apă vie
S-o bem, ca să rămânem doar tineri, în lumesc.
Tot înnoind iubirea să nu se isprăvească
Furam din timp clipite de-apururi ’nălţătoare,
Şi-n gând cu noi atuncea le-am pus să se-nvechească
Ca-n zilele din urmă, adânc să ne-nfioare.
***
Iubiri mereu s-or naşte ca stele călătoare
Şi încă pe atâtea s-or stinge-n neştiut,
Rămân pe cerul vieţii puţine lucitoare
De ard, cum ars-au încă, atunci, la început.
&&&
Mircea Dorin Istrate
