Pe clapele toamnei, printre faguri de brumă,
Mi-am așezat, iubite, a gândului umbră.
Și-am început să cânt, în șoaptă, ușor,
Balada tăcerii, și-a clipelor pline de dor.
Noiembrie-mi numără anii trecuți,
pătrunși de un palid castaniu, scos din uz.
Amintiri ca un tablou însorit,
în ritmul pulsului dospesc cu dor nesfârșit.
Cer verii iertare, nu i-am spus să mai stea.
Să sorb toată vraja, toată lumina din ea,
Că n-am strâns în palme destule raze de soare,
transformând clipele în lumini trecătoare.
Iertare, îți cer vară, cu chip auriu,
Iubirea o caut, în vise, noaptea târziu,
Când norii cern lacrimi de plumb
Și-mi lasă pe pernă un oftat prelung.
Doar toamnei îi spun să nu plece curând,
Să-mi lase un zâmbet, prin parc tremurând.
Să-și lepede molcom coloratul veșmânt,
Mângâiere, pentru sufletul însetat de cuvânt.
Sub degetele toamnei cu plete de bronz
Un sunet de pian se unduia ca un râu luminos.
Amintiri croite din tușe vechi și dulci
Îți încropeau, iubite, privirea, dintr-un timp ascuns.
Acum, când anii pleacă încet, lăsând orfană clipa de ieri
Păstrează pe ramul bătrân, dragă toamnă, o frunză măcar.
Felinar de nădejde să-mi fie, când iarna va trece, pustie,
pe clapele vieții cu pasul ei rece.
Liliana Moldovan
(imaginea reprezentativă creată cu ajutorul AI)
