Urmele veacurilor
Croncăne veacurile prin ziduri coşcovite,
Străzile s-au aruncat în mare
Să-şi spele călcâiele încărcate de glod
Crăpate de atâta mers prin uitare.
Pescăruşii aduc în cioc un spic de soare
Şi marea urcă până sub aripile lor.
Eu îmi caut aleasa rătăcind prin oraş
când iubirea pe catarg se face dor.
Femeia în alb a trecut nevăzută
Şi marea o urmăreşte în fiecare clipă,
Mă doare amintirea ce-mi suflă în velă
Navigând pe cer c-o singură aripă.
Croncăne veacurile în burgul uitat
Pe marginea mării odihnită sub chilă,
Gândul se face crin pe pulpe de femei
În corabia legănată de veacuri şi umilă
În faţa orizontului albastru de cuvinte…
Catargul se leagănă aducându-şi aminte
C-a fost arbore tăiat fără milă.
Mileniul îşi scrie istoria pe oglinda mării
O însingurată cuprindere de valuri
Îngenunchind în faţa aceluiaşi uscat,
Mileniul adăstat desculţ pe maluri
Îşi scrie istoria pe-un val de vânt curbat.
Şi stânci de cuvinte în spuma căruntă
Sunt scrise pe apă de la sud la nord
Istorii cu crime într-o existenţă cruntă
Ce-a însângerat şi ultimul fiord…
Abia acum nevăzute albastre mâini
Scriu adevărul pe pagini de apă
O enciclopedie la care latră nişte câini
Din care mileniul se mai adapă.
Plouă pe mare
Marea s-a înecat de-atâtea ploi,
Adâncul ei a sufocat cărarea,
Plouă cerul peste el şi peste noi
Şi arde-n valuri scântei de peşti ca sarea.
Dimineaţa a plouat cu bărci de canotaj
Albind orizontul de Terra Nova,
E ziua ameţită de-un miraj,
Noi ne salvăm iubindu-ne în prova.
Dar marea nu ştia că mai plouă,
Simţea doar valul puţin mai dulce
Iar lumea apei ne-mpărţea în două
Şi n-au un colac de care să se-apuce…
ibraţia de lumină a lunii
Alunecând ca un fulg luceafărul pe mare
Văd cum vibrează lumină luna
Trasând pe luciul apei o cărare
Să nu se rătăcească cumva furtuna.
Cum îmi încinge speranţa fruntea
Învinuindu-mă c-am trădat câmpia,
Eu cu-n petec de lumină mai frec puntea
În timp ce-mi încolţeşte la tâmplă Poezia.
Privind prin ochelarii imaginaţiei
Se plictisea pe vaporul încărcat de vise
Nu mai gândea,
îşi bronza sânii la strălucirea din valuri,
Priveam cu coada imaginaţiei când ochii
îşi ţineau pleoapele închise
de ruşinea nisipului gol de pe maluri.
Măduva spinării mă furnica de atâta sare
sau mai degrabă de meduzele cu ochelari de soare
ce mă încolăciseră sufocând respiraţia poemului
scris pe plaja goală într-o dimineaţă
alungând cu frigul ei gospodinele la piaţă.
Iubitele mele se bronzează de-atunci
la aragazul ce coace plăcinta cu nuci
pentru întoarcerea mea venind de departe.
Eu am rămas de mult înveşnicit în carte.
Litografie
Mă fascinau litografiile cu oceanul în furtună,
cenuşii imagini ce scăpărau sub frunte lumini,
copil fiind, trimiteam scrisori la lună
sperând c-o să crească o casă pentru mama
din crengi aşezate de mine şi rădăcini.
Larousse între pagini puse la ierbar
Stânjeni de păsări îşi luau zborul
iar ciorile de pe case îmi aruncau ca dar
pene cu care scriam în amiază dorul
la lumina unei feştile de iască.
Din cenuşa anilor se-ntrupează un guguştiuc
ce şi-a luat pe aripi trecutul unui nuc
o altă ogradă cu amintiri să-şi găsească…
Caietul cu poezii
Într-o noapte am uitat caietul cu poezii
pe-un colţ de val de culoarea spumei,
m-am aruncat în mare în costumul de scafandru
al lui Adam,
până în orele târzii
până în pânzele albe
când înfloreşte leandru…
şi când l-am găsit a dispărut poezia,
poate a luato vremea înapoi
sau în amiază ciocârlia
punând-o pe viers s-o asculte lanul
când bat în toba zilei nenumărate ploi.
Însă eu tot căutând printre rânduri
poemele din caiet îşi iau zborul
cârduri, cârduri…
Neîncredere
Străzile mi-au luat picioarele la spate,
clădirile alunecă pe lângă mine,
de la fiecare fereastră îmi face cu mâna
o femeie frumoasă ce-mi spune că vine.
Nu le cred cum nu cred frunzele înverzite mai devreme
sau puştoaica ce-atrage marinarul ieşit din bar,
eu sunt mai sigur pe femeia din stradă
care nu m-aşteaptă niciodată în zadar…
Pădurea din cer
Stăteam culcat cu faţa în sus
la liziera pădurii,
până la apus,
privind cerul cum se-mpădureşte
şi iarba crescându-mi până la nas
până la buzele gurii…
În jurul meu n-au mai rămas
decât cioturi de gând şi fraze uscate
de orice idée fără de pripas.
În cer pădurea virgină îşi primea oamenii
însetaţi de păcate
care n-au citit niciodată o carte.
Până când am terminat „Martin Eden “
vacanţa trecuse-n amintire
iar micul Eden
de lângă mine, cu nuc şi iubire,
se mutase în cer.
Doar firele de iarbă încă mai pier
câte puţin, câte puţin,
pe când iubita mă urmează la fiece pas
fotografiind pentru cei care ţin
să vadă tot ce-a mai rămas.
Marea ca o căţea
Ca o căţea borţoasă, marea s-a întins
la picioarele mele obosite de gânduri
de ducă şi le-a lins.
Îi simt în adâncuri cum viaţa i-o sug
căţeii cu chip de meduze, peşti şi balene,
şi nu le-ajunge
trupul meu ce bronzează soarele
încingând nisipul cu multă lene.
Doar frumoasa mea de lângă mine
evadând din vise
şi meditaţie
se îngrijorează de atâtea gânduri încinse;
făcusem insolaţie…
Poeţii nu mor niciodată
Poeţii nu mor niciodată,ei doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul cea fost
potolind focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.
Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte
eterne vorbe încolţite-n brazdă
în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în zborul păsărilor ce torc la stână
cântece pregătite să fie gazdă
în care intrăm cu ei de mână.
Poeţii nu mor niciodată ei vin
coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi iz de pelin
ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină
şi ne pun aripi de înger,în abis
nu mor niciodată, dar niciodată
doar urcă în vis.
Poeţii nu mor niciodată,doar ies
din auz,cum ai privii
printr-un ochean întors,
sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează cu stele un şes,
ei au în vene al patruilea simţ,
metafora din sânge a unui prinţ.
Poeţii nu mor niciodată,şi doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul amar
potolind focul din case şi luna
cu dorul ,arzând întotdeauna
cu rost.
Poetul, doar…
Poetul nu visează niciodată la zilele trecute
El se întoarce, doar, la aceași carte.
Poetul trăiește istoria clipelor mute
Și mâine generos poeme împarte.
Poetul nu trăiește niciodată ziua de mâine
El doar o visează sorbind zorii din pahar
Când ziua îl mângâie pe față ca un câine
Și toarnă în metafore speranță și har.
Poetul
S-a întors poetul în satul natal
Cu toate păsările lui zburătoare
Acelaşi râu îi aduce la mal
Amintiri din clipe arzătoare.
S-a întors poetul pe strada copilăriei
Şi e o altă adresă pe casa lui
Bronzul toamnei sună în frunza viei
Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.
…Ceaţa timpului,val după val,
peste nuci încet se lasă,
prin inimile oamenilor din satul natal
trece poetul,amintire,spre casă…
Poetul şi Călugăriţa
Din umbra cerului spre înserate
Aluneca pe-o rază cu minuni
Poetul venind din poeme şi păcate
În chilia Călugăriţei cu rugăciuni.
Tăiase Poetul cu pana fereastră în cer,
Speranţă de lumină şi rugăciune,
Călugăriţa asculta melodiile ce pier
În cuvintele heruvimului, o minune.
Seara rugăciunea ei era o speranţă
Aştepta ca Poetul să-i deschidă Cerul,
Însă el venea pe-o lumină nevăzut la faţă
Călind în versuri verbul ca oţelul.
Sângele-i ardea ca viscolul în munte
Rugăciunea pălea în tăcere la icoană
Când Poetul îşi făcea din cuvinte punte
Spre inima ei împietrită în ruga din strană.
Dimineaţa când năvăleau zorii albi
Călugăriţa aştepta heruvimul să vină,
El rătăcea prin câmpii cu boi codalbi
Adunând pentru ea în cuvinte lumină.
Seara aştepta Poetul din Cer să răsară
Spunând rugăciuni citind de pe foi
Însă roua gândului, amară,
Înlăcrima tăcerea pentru amândoi.
Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge…
Mi-e dor pe-un ștergar de turta arămie
Pusă de țărancă în țest să crească
De trilul coborât din înalt de ciocârlie
În Transilvania, Moldova și Țara Românească.
E anotimpul când satul îl colind
Și-l înveșnicesc în vers pentru mâine,
Prin centenarul acesta suferind
Mă întorc acasă pe-o punte de pâine.
Ziua scrie cu lumină în brazde poezie
Holda aurie mai trece și-n povești,
Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie
Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.
Izvoarele susură imnuri sub nuci
Iar ceasul bate secundă de popas
Pe când ascult cânt de guguștuci
Și dorul nestins în vers rămas.
Mi-e dor pe ștergar de turta arămie
Pusă de țărancă în țest să crească
De trilul coborât din înalt de ciocârlie
În Transilvania, Moldova și Țara Românească.
Prin răscrucea de veac trec cirezi,
Dinspre ogradă urlă un câine,
Sunt singur și tu mă visezi
Întorcându-mă în Țară pe-o punte de pâine.
Ziua scrie cu lumină în brazde poezie
Holda aurie mai trece și-n povești,
Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie
Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.
Caut în Biblie vibrații de iubire
Și munții memoriei în noapte dor
Când sfinții îmi toarnă argint în potire
Nopțile albe își pun la vis tricolor
Din albastru aerului scriu acum
Călare pe-o lună roșie ce curge
Deasupra galbenului holdei pe drum
Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge….
Mi-e dor pe ștergar de turta arămie
Pusă de țărancă în țest să crească
De trilul coborât din înalt de ciocârlie
În Transilvania, Moldova și Țara Românească.
Farmec
In grădina mea se adună
Zanele în nopti cu luna
Şi se prind de mâini încet
Lin săltând în menuet.
Eu cuprins de nerăbdare
Stau cu umbra în aşteptare,
Închid ochii, deschid ochii,
În vârtejul alb de rochii.
Mai apoi din ferie
Gândul ş-ar dori soţie,
Insă zanele prind veste
Şi se mută în poveste.
Flori de dragoste, mamă…
Am flori căprui în ochi, mamă,
flori de păsări cântătoare,
flori care îmi colorează cântul,
necontenit peste câmpii, peste
ape,
peste zori
mereu în ochii mei aceste flori
Ştiu că mă vezi
uneori,
seara venind dinspre stele:
mă răsucesc în fereastră,
lângă obrazul tău.
Şi stai
şi te închini unui gând,
apoi să nu te vadă ochii, pe
ascuns plângi.
Eu îţi sunt alături ca universal de
aer
şi te fac tânără şi te fac să râzi.
Şi e în casă o primăvară de
miresme
proaspete şi lungi.
Zilnic se desparte ceva din mine
care se face dimineaţă, se face
vânt,
şi devin mai bogat
şi nu înţelegem tălăngile venind
din pământ
şi rămâi în mine flori de dragoste,
mamă.
Aşteptare
Ograda cu nuc sub ceaţă plutind,
Mic voievodat la marginea Oltului,
Primăvara în roua căzută din frunze,
Case din lemn îşi spală ferestrele,
Nestatornice ochiuri în nopţile de veghe.
Când trifoiul decide vara,
Când pentru răcirea fontelor solare
De la brâul zilei
Mama aduce apă de la fântână
În cumpenele doniţelor de fag,
Doi ochi ai mei, doi umeri ai mei,
Lăsaţi–vă-n aripile primului vânt
Care merge spre casa
Unde mama, cu mâna dreaptă-a surorii mele,
Găteşte sub cumpăna zilei
Pentru întoarcerea mea abia licărind,
Un dor al ei.
II
Şi seminţele trec în neştire peste artătură
Şi–n neştire brazdele rămân grele,
Iar pâinea a crescut peste mejdină,
Mirosind a ploaie măruntă.
Aici sub snopul de raze, în mierea soarelui,
Se-ntoarce amurgul în verdele dintr-o tulpină.
Aşteptând, trec nodurile nopţii peste zări
Şi cocoşii îşi pregătesc cântecele melancolicelor deşteptări.
III
Tata despică inima nucului,
Tata despică inima mielului
Şi focul umple ograda de umbre,
Focul mielului se varsă–n pământ.
Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,
Împărţindu-ne din feliile inimii
Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,
Şi sevele nucului se preling în brazdă,
Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.
În micul voievodat de la marginea râului
Seninul are la rădăcină fântâna,
Frunzele legănându–se mă cheamă
Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.
Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei
Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci
Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,
Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei
Copil
Ca mine în rugăciunile mamei.
IV
Coloane de dealuri cu ferestre,
Satul ca o licărire suie,
Norii în pâlcuri aleargă din casă în casă
Sub soare via îşi fierbe mustul
Şi Oltul macină în turbine lumina,
Mama tot mai aduce răcoarea fântânii,
Sora mea tot coase batiste şi faţă de masă,
Tata ciopleşte carul
Pentru întoarcerea mea acasă.
