De la paradoxismul lui Vasile / Vasko Popa din poemul scris în 16 decembrie 1947, „La masă cu tristeţea“, până la cutia-univers, matrioşcizat[ă], din „Grădina de fier“

Ion Pachia-Tatomirescu

De la paradoxismul lui Vasile / Vasko Popa din poemul scris în 16 decembrie 1947, „La masă cu tristeţea“, până la cutia-univers, matrioşcizat[ă], din „Grădina de fier“

„Întâistătătorul“ paradoxismului, poetul Vasile Popa – cunoscut euro-istoriilor literare drept Vasko Popa –, s-a născut în zodia Racului, la 29 iunie 1922, în Dacia de Vest – localitatea Grebenaţ-Vârşeţ, azi în Serbia –, în familia valahilor Emilia şi Vasile Popa (după cum se vede, potrivit tradiţiei din Pelasgime > Valahime, fiind prim-născutul, moştenit-a prin botez prenumele tatălui, Vasile). Înainte de-a împlini 69 de ani, marele poet / întemeietor al paradoxismului, Vasile / Vasko Popa, s-a stins din viaţă, la 5 ianuarie 1991, în Belgrad. 

După absolvirea claselor primare, gimnaziale şi liceale la Vârşeţ (cu Bacalaureatul luat în anul 1940), Vasile Popa îşi desăvârşeşte studiile universitare în câteva etape şi în câteva capitale (din cauza izbucnirii, la 1 septembrie 1939, a  celui de-al doilea război mondial, şi a desfăşurării acestei conflagraţii până la 2 septembrie 1945).

Biserica Ortodoxă Valahă din Grebenaţ-Serbia, unde a fost botezat Vasile Popa

(două fotografii din unghiuri diferite – apud JuiVas, 10 / http://ro.wikipedia.org).

În anul universitar 1940 – 1941, în lunile octombrie şi noiembrie (1940), îl aflăm student la Facultatea de Filosofie şi Litere din Belgrad.

De pe la sfârşitul lui noiembrie 1940 şi până în iunie 1941, este student la Facultatea Tehnică, tot din Belgrad.

În anul universitar 1941 – 1942, devine student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, evident, pe fondul secundei conflagraţii mondiale (care îşi „fixase“ frontul dintre Armatele German-Aliate şi Armata Roşie / Sovietică pe Volga) şi dând curs îndemnului părinţilor săi valahi de a trece graniţa în România („pentru o mai mare siguranţă“); este perioada în care cunoaşte toată floarea cea vestită a liricii din România interbelică, de la Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu şi George Bacovia, la Ion Vinea (autorul primului manifest al dadaismului, din octombrie 1915, secundat fiind de Tristan Tzara în aplicarea „principiului“ combinatoriei lexicale prin forfecarea textelor mediatice), Gellu Naum (cel mai strălucit euro-reprezentant al suprarealismului „stărilor efialtice“ – cf. PTGrp, 134– 137), Virgil Teodorescu ş. a.

Ştirile despre războiul Hitler – Stalin, de pe Volga (de pe „frontul Moscova – Cotul Donului – Marea Caspică“), apoi declanşarea ofensivei antihitleriste, spre România, a Armatei Roşii a dictatorului Stalin, imediat după câştigarea bătăliei de la Volgograd (Stalingrad), îl determină pe tânărul poet valah să emigreze, pentru anul universitar 1942 – 1943, la Viena, unde-i student la Facultatea de Filologie Germană şi Franceză. Din luna mai şi până în august 1943, Vasile Popa („pe drumu-i către casa-i părintească“, Viena – Becicherecul Mare / Zrenianin – Vârşeţ – Grebenaţ) a fost arestat de regimul fascist de ocupaţie din Serbia şi internat în lagărul din oraşul Becicherecul Mare, rebotezat după război de Administraţia Sârbă cu toponimul Zrenianin, aşa cum este astăzi pe hărţi (informăm Distinsul Receptor că Becicherecul Mare – Zrenianin-ul, din Serbia de azi –, până în orizontul anului 1950, făcea sacră pereche toponimic-zalmoxiană cu Becicherecul Mic din Banat-România / Dacia Nord-Dunăreană, ceea ce, în absenţa elementarelor lecţii de istorie / geografie din învăţământul Valahimii din ultima jumătate de veac socialist-comunist-democratic-junglier, duce la confuzii, surprinzător, chiar şi la semnatari de articole din academicul DGLR, P/R, 332). La ieşirea din lagărul „magnobecicherecian“ / „zrenianian“, se reîntoarce la Viena şi frecventează cursurile de germană şi de franceză până în decembrie 1943.

Vasile Popa într-o fotografie de prin ianuarie 1942, de pe când era student la Facultatea de Medicină

din Bucureşti-Dacia şi de pe când încă nu semna cu prenumele-i Vasko (frecvent la portughezi şi sârbi).

Condiţiile vitrege ale secundului război mondial îl determină să abandoneze cursurile universitare vieneze, dar continuă să rămână în capitala Austriei (lucrând ici-colo, prin Viena, inclusiv ca vatman, spre a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele), până la eliberarea Vârşeţului de sub armatele hitleriste, unde se reîntoarce în octombrie 1944, activând în diferite organizaţii – Uniunea Tineretului Comunist Iugoslav, Liga Comuniştilor din Iugoslavia etc. – până prin septembrie 1946.

Din octombrie 1946, Vasile Popa îşi reia – în Belgrad – studiile universitare abandonate (de fiecare dată din cauza vitregiilor celui de-al doilea război mondial, din anii 1939 – 1945).

Redevine student la Facultatea de Filosofie şi Litere din Belgrad, până în iunie 1949, când obţine Diploma de licenţă în limbi romanice.

Între altele, Vasile Popa, cel din aceşti ultimi ani de studenţie ai lui, mai precis, cel din penultima-i vacanţă studenţească de iarnă, reuşeşte – la 17 ianuarie 1947 – „să toarne“ fundaţia indestructibilă a unicului, a celui mai strălucitor monument al său de limbă / literatură valahă, revista Lumina (cu apariţie neîntreruptă din 1947 şi până în anotimpurile prezent-viitoare). Este Lumina lui Vasile Popa din Vârşeţ-Serbia prima victorie incontestabilă de pe frontul intelectual antiproletcultist-stalinist-paukerist-titoist din Europa de Centru / Răsărit, secundată, din decembrie 1949, de Almanahul literar, fondat în Cluj-Napoca, de Miron Radu Paraschivescu, almanah care, din martie 1954, îşi schimbă numele în Steaua, „revistă-buzdugan-resurecţional-modernist“ (sub conducerea lui A. E. Baconsky, 1925 – 1977).

Din adolescenţă şi până pe la 28 / 30 de ani, Vasile Popa scrie poeme în limba-i maternă, cu speranţa de-a intra în istoria literaturii valahe, alături de Eminescu, Arghezi, Bacovia ş. a.

Cum România era ocupată de Armata Roşie a lui Stalin, cum în cultura / literatura acestei ţări se instalaseră teroarea stalinist-paukeristă, obsedantul deceniu, proletcultismul, cenzura, gulagul paukerist-stalinist-bărăgănist (care a pustiit / decimat toată intelectualitatea, toate valorile ştiinţifice / culturale ale României interbelice) etc., speranţa / visul poetului Vasile Popa se destramă şi acesta se decide pentru totdeauna – între anii 1950 şi 1952, când îşi scrie / traduce poemele spre a le publica în limba sârbă, la reviste din Iugoslavia (unde proletcultismul sârbesc se exercita într-o „mică măsură“ faţă de cel monstruos, din România) – să-şi semneze revoluţionara-i poezie înrăzăritoare de paradoxism, toate cărţile-i de poeme, cu numele Vasko Popa (considerând că prenumele-i, Vasko, ar fi, după cum s-a şi văzut în veac, „mai pe placul Sârbimii“). Şi Vasile Popa, tânărul poet prim-fondator al paradoxismului de limbă valahă dintre anii 1947 şi 1950 / 1952, devine, în urma debutului său editorial din anul 1953, cu volumul în limba sârbă, Kore („Scoarţă“), volum pe care şi-a pecetluit în aur liric numele Vasko Popa, şi prim-fondator al paradoxismului din istoria literaturii sârbeşti. Între anii 1953 şi 1966, prin cele trei volume publicate – Kore („Scoarţa“, 1953, volum în a cărui macrostructură intră ciclurile: «Seninătate asediată / împresurată», «Peisaje / Privelişti», «Inventar»), Nepočin-polje („Câmpia neodihnei“, 1956, volum în a cărui macrostructură sunt ciclurile: «Jocurile», «Os cu os» / «Os către os», «Dă-mi peticele înapoi», «Piatra») şi Pesme („Poeme“, 1965, o antologie de autor din cele publicate până în acel an) – Vasko Popa se impune între cei mai mari poeţi din Iugoslavia, fiind bine cunoscut şi peste hotare, graţie traducerii poemelor sale şi publicării lor în reviste, în antologii dintr-o serie de ţări de pe trei continente: Bulgaria, Franţa, Italia, Peru, Turcia, Venezuela etc. La Primul Congres al Scriitorilor din R. P. R., ale cărui lucrări s-au derulat în Bucureşti, între 18 şi 23 iunie 1956, Vasile / Vasko Popa ia cuvântul în calitate de reprezentant al delegaţiei scriitorilor din Iugoslavia. Atât cuvântul redactorului-şef al revistei Lumina, Vasile / Vasko Popa, cât şi al redactorului-şef al revistei Steaua, A. E. Baconsky, au impresionat, au şocat „congresmenii“ din perioada de apogeu a proletcultismului, prin spiritul lor resurecţional-modernist şi revoluţionar-paradoxist; ambii condamnă (de parcă s-ar fi vorbit mai înainte de congres): teza despre „realism în poezie“, „versificarea pedestră a faptului cotidian“, „comentariul simplist şi şablonard“ etc. Vasile / Vasko Popa, în alocuţiunea sa ia atitudine fermă împotriva stalinist-paukeriştilor din cultura / literatura României, împotriva detractorilor – hiene proletcultiste – gata de a-l sfâşia pe cel mai important poet al naţiunii valahe din acele anotimpuri, Tudor Arghezi (detractori-hiene ce-l aveau în frunte pe Sorin Toma, sinistrul redactor-şef al ziarului bucureştean, Scânteia, „specialist în lupta de clasă“, fiu al poetastrului proletcultist, Al. Toma). În acest sens, marele critic / istoric literar contemporan, prof. univ. dr. Marian Popa notează în primul volum al monumentalei sale lucrări, Istoria literaturii române de azi pe mâine : «Vasko Popa, invitat cu drept de cuvânt [la Primul Congres al Scriitorilor din R. P. R., Bucureşti, 18 şi 23 iunie 1956], vede în Arghezi cel mai mare poet în viaţă al planetei: aprecierea aceasta nu se putea baza pe poeziile abia publicate.» (PIlram, I, 1007; s. n.).

Literatura din România, ieşind din conul de umbră al proletkultismului / stalinism-paukerismului, între orizontul anului 1958 / 1960 şi orizontul marii explozii lirice din 1965, îl determină pe Vasile / Vasko Popa de Belgrad să reînnoade legăturile cu colegii de aleasă liră din Bucureşti, îndeosebi, cu cei ce au realizat resurecţia modernismului şi au impus noua estetică, estetica paradoxismului: A. E. Baconsky, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş. a.

În afară de volumele publicate între anii 1953 şi 1966 – Kore („Scoarţa“, 1953), Nepočin-polje („Câmpia neodihnei“, 1956), Pesme („Poeme“, 1965; antologie – din „Scoarţă“ şi „Câmpia neodihnei“ – apărută în Belgrad; această antologie a lui Vasko Popa este publicată în 1966, în capitala României, la Editura Tineretului, sub titlul Versuri, prin grija lui Nichita Stănescu şi – după cum se precizează într-o notă de la pagina 10 – în excelenta „versiune Popa – Stănescu“ : «Traducătorul [Nichita Stănescu] mulţumeşte autorului [Vasile / Vasko Popa] care i-a lămurit înţelesurile unor versuri mai dificile») –, impresionanta operă poetică a lui Vasile / Vasko Popa, din temeliile paradoxismului, şi-a mai încorolat: Sporedno nebo („Cerul lăturalnic“ / „Cer secund“, 1968), Uspravna zemlja („Ţara verticală“, 1972), Vučja so („Sare de lup“ / „Sarea lupilor“, 1975), Kuća nasred druma („Casa din mijlocul drumului“, 1975), Živo meso („Carne vie“, 1975), Rez („Incizie“, 1981); volume din opera poetică a lui Vasile / Vasko Popa, apărute postum: Gvozdeni sad („Grădina de fier“), Rumunske i druge pesme („Poeme valahe şi alte cântece“, ediţie îngrijită şi traduceri de Petru Cârdu, Vârşeţ, 2002), Pesnik („Poeme“) etc.

În droaia de articole, recenzii, cronici, profiluri literare etc. despre volumele lui Vasile / Vasko Popa, nefiresc de puţine sunt cele revelatoare de elemente estetic-fundamentale ale paradoxismului (fără a mai aminti „încăpătoarea metaforă“ – ca „veridică“ oglindire de stare a receptării – dăruită nouă încă din orizontul anului 1970, de Adrian Marino : „colonia de pelicani a criticii literare“ din România, Serbia, Moldova etc. ; trebuie inclusă aici şi „opera“ scursorilor de prin imperii în cultura valahă, sârbă etc., ori „lipsa de pregătire în domeniu“, ca să nu mai vorbim de „enciclopedism“ / „interdisciplinaritate“, de „absenţa“ echipamentului, a sensorilor etc., întru cunoaşterea „everesturilor“ Poeziei din a doua jumătate a secolului al XX-lea, ceea ce a dus – ca în cazul lui Vasile / Vasko Popa – şi la „comentarii“ de nivelul bacalaureaţilor, ca, de pildă : «Ineditele lui P. [Vasile / Vasko Popa], descoperite de Petru Cârdu, demonstrează că avea intenţia de a se exprima şi în româneşte. Versurile arată nu doar faţa unui iubitor de divertismente literare, ci par a fi rezultatul unei meditaţii asupra poeziei. Compuse în anii 1947– 1948, textele sunt ironice, autoironice, joviale, construind un şir de punţi […] Nu e de neglijat nici sugestia folclorică, dialogul rapid, insertul antipoetic, comedia amoroasă : „Mărie, merliţa mea, / Creanga s-a frânt, lumea-i grea […]“. Alintul e neobişnuit, apelativul „merliţa“ aparţinând unei iniţiative aparte […]. Mierla evocă o confluenţă şi o sugestie – regimul sentimental îl prefaţează pe cel imnic.» – DGLR, P/R, 332 ; „universitar-academicul critic“ parcă mai trebuia să precizeze : că poetul Vasile / Vasko Popa nu numai că „avea intenţia de a se exprima româneşte“, ci şi că ştia să [se] comunice, evident, în limba-i maternă, încă din pântecul mumei lui valahe – după exemplul lui Făt-Frumos, cel din basmele transmise de Şcolile Oralităţii Culte ale Zalmoxianismului ; oricum, această ecuaţie profund-analitic-literară „păleşte“ alarmant, mai ales dacă mierla / „merla-merliţa“ se iveşte sărind de pe Palia de la Orăştie, în „evocare de confluenţă, sugestie“ etc.) :

Nichita Stănescu :«Depăşind simbolul, prin unicitatea şi singularizarea sentimentelor, ne aflăm în faţa unui fenomen similar cu o geneză de mituri. De altfel, structura poemelor lui Vasko Popa tinde în permanenţă să se constituie într-o cosmogonie originală, să găsească echivalenţa în sentimente a marilor categorii filosofice. Descriptivismul este exclus, iar fabulaţia redusă la acel minim suficient ca să dea dimensiunea desfăşurării în timp a unui sentiment. Circuitele acestei opere sunt deschise…» (PVer, 9) ;

Marin Sorescu : «Eul încearcă o obiectivitate şi o vărsare în marea masă anonimă. Prin paradox, tocmai această depersonalizare aparentă creează şi cele mai dramatice şi cele mai pătimaşe strigăte ale subiectivităţii. Un anumit fel de subiectivitate, aşa cum depun mărturie volumele Carne vie şi Sare de lup.» (PSar, 7) ; «Zdravăn şi haiduc la înfăţişare, c-o sănătate de fier, nezdruncinată nici de salăţile cele pline de bacterii din Mexic, ascuţit la minte, hâtru, e un superintelectual. Are la degetul mic toate şcolile poetice europene.» (PSar, 9 sq.) ; «Trebuie să subliniem că, deşi universal, Vasko [Popa] ţine să fie perfect localizat în timp şi spaţiu.» (PSar, 12) ;

Prof. univ. dr. Marian Popa : «Sub raport regional, este remarcabilă soarta scriitorilor de limbă română din Banatul iugoslav, Relaţiile dintre cele două state au oscilat între fraternizare şi războaie administrative şi ideologice. Regiunea Timocului inclusă în Serbia de nord-est şi în Bulgaria de nord-vest, care coincide relativ cu paşalâcul de Vidin, supusă un timp Imperiului austriac, revine Serbiei în 1833, înainte de acest an Dunărea nefiind limitrofă ; conform unei înţelegeri cu sârbii, românii timoceni contribuie la eliberarea zonei de sub turci, urmarea fiind însă doar trecerea lor într-o nouă subordonare, printre măsuri fiind obligaţia slavizării numelor, interzicerea uzului limbii române în şcoli şi biserici şi, finalmente, reetnizarea oficială. […] După alte calcule, în Serbia ar trăi între 400000 şi 1000000 de români, ca majoritari sau amestecaţi în judeţele Bor, Branicevo, Pomoravlje, Zajecar şi în Voivodina. […] Relaţiile interstatale determină puternic existenţa etnică. […] Localităţi ca Novisad şi Vârşeţ sunt definitorii pentru existenţa culturală şi literară locală. Conflictul ideologic româno-iugoslav ordonat de Uniunea Sovietică are consecinţe negative asupra românilor din regiune, cărora li se limitează drastic sau li se interzice dreptul la reprezentare în limba proprie. […] Unele urmări ale regimului minoritar sunt evaluate ambiguu şi oportun unilateral : se poate vedea în bilingvism manifestarea echilibrului local sau, dimpotrivă, o formă a asupririi, dacă nu una de certificare a superiorităţii limbii oficiale. Un mare poet de origine şi limbă română ca Vasko Popa renunţă la limba română şi devine sârb de notorietate mondială ; interesant este că în limba adoptată el îşi va transporta obsesii şi motive abisale tipic româneşti, care vor trece drept sârbeşti – de la cultul lupului la vocaţia suferinţei, a lamentaţiei etnice şi sacrificiului.» (PIlram, II, 1118 sq. ; s. n.).

De la paradoxismul lui Vasile / Vasko Popa din poemul scris în 16 decembrie 1947, „La masă cu tristeţea“, până la „Ultima ştire despre cutia mică“ din livada fieroasă.Marele poet al secolului al XX-lea, Vasile / Vasko Popa (1922 – 1991), este unul dintre întemeietorii paradoxismului, operând / voltaicizând, într-un mod neasemuit de original, „direcţia“ paradoxismului limitelor tragic-existenţiale, ce ilustrează macrotema labirintului, cu lirosoficul raport : macrocosmos / „cutie-mare“ – microcosmos / „cutie-mică“, ori cu „greşirea cerului“(cf. PTDgc, 23 – 28 / 167 – 171)etc., alături de Ion Miloş (Sărcia / Sutjeska-Serbia, 16 februarie 1930 – 2015, decembrie, 5, Malmö-Suedia), cel ce „construieşte“ poemul ca „orgasm“ abisal al materiei, alături de Nichita Stănescu (Ploieşti-România, 31 martie 1933 – 13 decembrie 1983, Bucureşti), ctitorul paradoxismului ontologic al Limbii / Logosului, alături de Marin Sorescu (Bulzeşti-România, 19 februarie 1936 – 8 decembrie 1996, Bucureşti), făuritorul paradoxismului cosmologic, alături de Mircea Ivănescu, Anghel Dumbrăveanu, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Slavco Almăjan, Mihai Ursachi, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ion Pachia-Tatomirescu, Ioan Baba, Mircea Dinescu ş. a. (cf. PTGrp, 262 – 452).

După cum bine se ştie, paradoxismul – curent literar ce are în panoul central al principiilor sale estetice, într-adevăr, conjugarea la moduri lirice, epice, dramaturgice a paradoxurilor lumii (în primul rând, ale „lumii geopolitice“, „conjugare“ confundată adeseori cu crearea / culegerea de paradoxuri) de după cel de-al doilea război mondial – se relevă ca reacţie antifascistă / antihitleristă şi antistalinistă, ca expresie estetică irepresibilă împotriva dictaturilor comuniste de orice tip, ca expresie estetică angajând reacţia de cel mai înalt rafinament stilistic / semantic la cenzuri (stalinist-comuniste, ceauşiste, neostaliniste etc. – cf. PTGrp, 9 – 61 ; 229 – 261).

Încă din anul 1947, se poate afirma cu certitudine că valahul poet-întemeietor al unui foarte original teritoriu liric, Vasile / Vasko Popa – fireşte, în limba-i maternă, pelasga > valaha (dacoromâna), mai întâi, şi, apoi, în limba sârbă (limbă în care s-a afirmat pe deplin, prin majoritatea volumelor sale de poeme, scrise „direct“ în această limbă pe care-o duce la apogeul Întregii lirici de după al doilea război mondial din Iugoslavia > Serbia / Europa) –, cultivă o nouă estetică, admirabila estetică a paradoxismului, după cum certifică, între altele, şi poemul La masă cu tristeţea, ce datează din 16 decembrie 1947 (infra – în manuscris, lipseşte punctuaţia) :

Dacă vinul plânge,

dacă vinul râde,

tu taci

şi florile mint.

Pleacă cu vioara,

cu ochii închişi :

nu te mai ’napoia,

pleacă !

Afară ninge,

visul lasă urme :

nu visa !

Şi cerul din pahar –

şi el are stele…!

Dacă vinul cântă,

tu taci…

Cu cine dansează

zâmbetul meu ?

Te rog să le spui

să uite că sunt cântec.

Zici că are grâu verde

între gene…

Afară nu mai ninge –

cine-i vinovat

dacă vinul se duce :

tu, nu-l chema…!(Lum-2002, 11).

În vârstă de numai 25 de ani la data caligrafierii poemului, Vasile / Vasko Popa, din orizontul hibernal al anului 1947 – aşadar, imediat după cea de-a doua conflagraţie mondială şi către sfârşitul unor cumpliţi ani de secetă de la Dunărea de Jos / Mijloc – paradoxizează cu vibrant rafinament, gradat-polidirecţional: de la „oximoronizarea“ vinului ce plânge (dinspre o realitate dură ce scoate lacrimi pentru „cel drag“, mort pe frontul secundului război mondial“ – părinte, frate, soţ, prieten) / râde (la reîntoarcerea „celui drag, viu şi teafăr din tranşee“), de la „plânsu-râsul“ din versul prim şi din cel secund, „oximoronzare“ a „adevărului din vin“ (din arhicunoscutul dicton latin, In vino veritas !), liricul erou trece la săgetarea partenerului / partenerei de pahar (din planul complementar) cu o aserţiune privind „comunicarea prin tăcere“ în vreme ce „şi florile mint“.

Tensiunea „neputinţei / incapacităţii de a comunica / exprima“ din prima strofă, angajează paradoxist a doua strofă, cea a „ieşirii“, a „alungării bifurcate“ a cântăreţului / violonistului (artistului), fără întoarcere („nu te mai ’napoia…“) :

(1) de a părăsi – el / eroul liric spaţiul vinului / cântecului – cu instrumentul producător de cântare (vioara, ori lira / harpa) ;

(2) de a ieşi „cu ochii închişi“ într-un spaţiu purificator, ori în curs de purificare, graţie ninsorii.

Pentru cel ce pleacă / iese din „cutie“ / „labirint“ se aude ca ecou, desigur, cea de-a treia strofă – de fapt, un sfat ca pentru călătoria fără întoarcere a Dalbului-de-Pribeag –, sau strofa ninsorii şi a visului ce lasă urme, strofa-îndemn : Afară ninge, / visul lasă urme : / nu visa ! Odată ieşit din spaţiul vinului de râde / plânge, în purificatoarea ninsoare, eroul liric – ca un Iona postbelic-secund – „se lăuntrizează“ (dacă un astfel de verb poate fi îngăduit de Distinsul Receptor) prin „oglindire“ / „simetrizare“ : Şi cerul din pahar – / şi el are stele… !

Se face firească o „sacră treime“ ipostaziată – după „vinul [ce] plânge“ şi după „vinul [ce] râde“ – în vinul ce cântă (fie cuprinzător de adevăr artistic, fie de non-adevăr) : Dacă vinul cântă, / tu taci… De data asta eroul liric, identificându-se în Poetul din faţa „vinului“ cântător / cântăreţ, dedublându-se – ca sorescianul Iona de mai târziu –, „închide“ cercul de secţiune-labirintică, prin interogaţia căutătoare a arhimedicului punct de sprijin : Cu cine dansează / zâmbetul meu ?

Pentru ca imediat să plonjeze în „baia de miteme“ – ce-şi află cristalizare în valah-fundamentalul mit al armonizării omului pur, drept, viteaz, ca „parte“ divină, în sacrul Întreg cosmic – şi să se releve testamentar-mioritic, după legea Gurii de Rai.

Şi eroul-poet de la masa de brad a tristeţii lui Vasile / Vasko Popa – aidoma unui epopt-nemuritor al Zalmoxianismului, îndeplinindu-şi misiunea de mesager celest, aceea de a împăca Pământul-Mumă / Dacia şi Cerul-Tată / „Soare-Moş“ – se rosteşte în antepenultima şi în penultima secţiune / strofă :

Te rog să le spui / să uite că sunt cântec. // Zici că are grâu verde / între gene…

„Ieşirea prin cer“ a Poetului / Eroului liric (metamorfozat în cântec / operă) din terestrul labirint nu trebuie să fie „adevăr cunoscut“ celor ce nu înţeleg Geniul ; lor, „muritorilor“, să li se spună – pe înţeles, verosimil – „că are grâu verde între gene“, evident, la distanţă apreciabilă de nunta cosmică a protagonistului mioritic, spre a nu fi iritate / stârnite stihiile Mumei-Pământ. Mişcarea eroului din poemul de tinereţe al lui Vasile / Vasko Popa trebuie să se facă în direcţia din care vine lovitura, mai ales când «afară nu mai ninge» şi când, ca adevărul, «vinul se duce» în reliefuri infinit-paradoxizate.

Poemul «La masă cu tristeţea», în Lumina, anul al LV-lea, seria nouă, nr. 4–5 (35–36), 2002, p. 11.

În „închiderea“ studiului / „eseului“ de faţă, apelând la imagologia centrală a paradoxismului, îngăduie-ni-se a fixa şi celălalt capăt al curcubeului liric „vaskopopian“, din volumul postum, Grădina de fier, pus sub un motto revelator-paradoxist de spaţiu-capcană, cutia mică, un soi de labirint paralelipipedic, sugerat de „cutiile“ cu ecrane de televizoare, calculatoare etc., „cutie locuită“ de niscai „gălbenuş-univers-cotidian“ sacralizat :

Acum cutia mică adăposteşte

Întreaga lume mică mică de tot

Pe care-o puteţi pune uşor în buzunar

pe care-o puteţi fura şi pierde uşor

Păstraţi cutia mică (POp, II, 166).

Reamintim Distinsului Nostru Receptor că „setea de cunoaştere“ ca „ieşire prin cer“ a ens-ului uman, mai ales a Poetului / Eroului liric (metamorfozat în cântec / operă), din terestrul labirint, „nu este absolut necesară“, de vreme ce, mai târziu, desigur, Vasile / Vasko Popa, abordând dintr-alt unghi al paradoxismului macrotema labirintului,însă cel  „matrioşcizat“ (< sl. Matrioşka, păpuşă-simbol slav al fertilităţii), dinspre lirosoficul raport : macrocosmos / „cutie-mare“ – microcosmos / „cutie-mică“, ori cu „greşirea cerului“, ne încredinţează că „în mica noastră cutie cosmică“ se află sacrul Întreg al unui univers în infinită „renaştere“ / „autoreeditare“ :

Cutia mică în care e lumea întreagă

S-a îndrăgostit de sine

Şi a născut

Încă o cutie mică

Matrioşka şi spirala „matrioşcizată“.

Cutia mică a micii cutii

S-a îndrăgostit şi ea de sine

Şi a născut

Încă o cutie mică

Şi astfel la nesfârşit

Lumea întreagă din cutia mică

Ar trebui să fie

În ultima cutie a cutiei mici

Nici una dintre cutiile mici

Aflate în cutia mică îndrăgostită de sine

Nu este şi ultima

Căutaţi acuma lumea (Ultima ştire despre cutia mică, poem tradus din limba sârbă în limba valahă de Ioan Flora ; Lum-2002, 35 / POp, II, 176)*.

Vasile / Vasko Popa în faţa propriului „autograf“ revelator de „univers“ printr-un „A cu vârfu-n jos“, parcă în simetrie cu stănescian-desenatul „A“ (infra).

Bibliografia „siglată“ (cifra de după siglă indică pagina de referinţă) şi nota pentru asterisc :

• DGLR, P/R = Dicţionarul general al literaturii române, P / R, sub egida Academiei Române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic [ISBN 973-637-070-4 / 973-637-138-7 / 978-973-637-138-7], 2006 (pagini 20 × 26 cm : 724).
• JuiVas = Dr. Brânduşa Juică, Vasile-Vasko Popa în istoria literaturii române din Voivodina (I), în „revista de cultură şi istorie bănăţeană“, Glasul cerbiciei (supliment al Cuvântului românesc) – Serbia, 26335-Srediştea Mică, redactor fondator: Dorinel Stan –, anul al III-lea, nr. 4, 2009,  p. 10 sq.
• Lum-2002 = Lumina („revistă de literatură, artă şi cultură“, fondată la 12 ianuarie 1947, la Vârşeţ-Serbia, de cercul literar condus de Vasile / Vasco Popa), anul LV, seria nouă, nr. 4 – 5 (35 – 36), 2002.
• PIlram, I, II, = Marian Popa, Istoria literaturii romane de azi pe maine, «23 august 1944 – 22 decembrie 1989, versiune revizuită şi augmentată», vol. I (pagini A-4: 1112), II (pagini A-4: 1196), Bucureşti, Editura Semne [ISBN 978-973-624-713-2 / 978-973-624-715-6], 2009.
• POp, I, II = Vasko Popa, Opera poetică, I, II, „traducere de Ioan Flora“, Chişinău / Bucureşti, Editurile Cartier / Codex [ISBN 9975-79-190-5 / 9975-79-191-3], 2003 (pagini 12 × 17 cm, I: 160 + II : 184).
• PTDgc = Ion Pachia-Tatomirescu, De la „greşirea cerului“ la paradoxism ontologic (în poezia lui V. Popa şi a lui N. Stănescu), în Anuarul de martie (Timişoara), anul III, nr. 3, martie, 2008, pp. 23 – 28; şi în revista Familia (Oradea), nr. 11 – 12 / noiembrie – decembrie, 2008, pp. 167 – 171.
• PSar = Vasko Popa, Sare de lup, cuvânt înainte şi traducere de Nichita Stănescu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966 (pagini: 220).
• PTGrp = Ion Pachia-Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice, Timişoara, Editura Augusta [973-695-198-7], 2005 (pagini: 496).
• PTPag-I = Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine / Pages d’histoire littéraire valaque à l’avenir / Pages of Tomorrow’s Wallachian Literary History, vol I, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-114-7), 2014, pp. 15 – 28
• PVer = Vasko Popa, Versuri, cuvânt înainte şi traducere de Nichita Stănescu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966 (pagini: 220).

* Variante ale studiului «De la paradoxismul lui Vasile / Vasko Popa din poemul scris în 16 decembrie 1947, „La masă cu tristeţea“, până la cutia-univers, matrioşcizat[ă], din „Grădina de fier“», de I. P.-T., au fost publicate în revista «Lumina» (Novi Sad / Panciova-Serbia, ISSN 0350-4147, director : Nicu Ciobanu, redactor-şef : Ioan Baba), anul al LXV-lea, nr. 3 / 2012, pp. 39 – 43, şi în ampla lucrare a lui Ion Pachia-Tatomirescu, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol I, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-114-7), 2014, pp. 15 – 28.