LUCIAN DUMBRAVĂ : POEZII, OPERE COMPLETE, VOL. II (2019)

Cu bucuria de a fi stat cândva de vorbă, poate și într-o altă viață, am pășit în universul poetic al autorului, cu bucuria cunoașterii acestui poet, a cărui voce divină o descoperisem cu puțin timp înainte. Nu știu de ce, în subconștient, aceste opere „complete” reveneau în mintea mea cu titulatura „alese”, lucru care s-a și adeverit.
Un frumos început din partea poetului: MAI CAUT „Sunt nebun, ah, sunt nebun! / Prin nesfârșite și pustii alei / mai caut Dumnezei…”. Se vede „izgonitul celor patru zări”… „scriitorul fără cuvinte…”. Se dezice de visele și ideile care l-au lipsit de libertate, colindă prin nopți, caută „urma celor morți”… sufletul să-i „cânte la flaut”, și un mesaj ferm: MAI E „Atâta timp cât credem că e bine / Să fii Om, și din Christos o parte” cu dor de vremurile curate, „Mai e cuvânt, mai e ceva de spus”.
Deja deschiderea este făcută pentru a descoperi ce are de spus poetul și are, în această lume în care sunt multe de vindecat și e omenesc „s-avem opțiuni umane”. Ne asigură că în acest context actual, al realității, avem datorii de tot felul, inclusiv morale, în această mare de conștiință, sunt lucruri de dus până la capăt, „încă mai e nevoie de noi, / mai trebuie să fim, / să ne fim / din când în când,/ din când în când tu / și, atât cât se mai poate, / amândoi” (MAI E, DIN VREME). Își vede misiunea personală, de a transmite, de a dărui, de a se dărui prin creația sa, semenilor.
Poetul caută un MAL PENTRU GÂND, calea în care pasul său să aibă preț, într-o existență în care ne învârtim într-un cerc vicios, în care suntem „prea suferinzi…” unde doar Dumnezeu mai poate vindeca nebunia lumii, „Poeții cată rima ideală” (MALIGN).
În MANIFEST ÎMPOTRIVA ERUDIȚILOR, el strigă pe „altarele vieții”, vorbindu-ne despre „poeții noștri”: „Suntem simpli muritori, / suntem simpli, ca pământul. / Suntem talpa omenirii, / Suntem simplu și cuvântul”, pe care îi vede oameni de rând: „Suntem firul ierbii crude, / Suntem rădăcina vieții, / Suntem starea ființei lude!”
Ecouri marine sosesc la țărm, în „Strigătul prelung al femeilor singure!”, dar „Cine, cine să-nțeleagă?!… / Marea își continuă ritmul” (MAREA). Un ritm existențial, pe care el însuși poetul îl trăiește în această mare ființare.
Poetul vede în MAREA SPIRALĂ, existențe și gânduri, suișuri și coborâșuri, în care „Căderea e un fapt iminent”.
Umbre de gânduri, trăiri marinărești, drama surorii sale: „Aud, prin vreme, toaca de la sate / Și-n noapte, de priveghi, îmi stau părinții” (MATERNALĂ). Ei, părinții, au plămădit iubind, „umilul trist care mai sunt”… (p. 217), povestea lor dorind „s-o ia de la-nceputuri” (POVESTE DE-ATUNCI), ce o vrea retrăită, „Să stăm amândoi, să ne-aducem aminte” (p. 222).
Gândește matur, discerne adevărul, credința, în lumea plină de iluzii și trufie, în care „Copiii se mai roagă doar lui Moș Crăciun” (MATUR INSTINCT DE CONSERVARE).
ÎN POVESTE DE SFÂRȘIT DE AN, ne spune nostalgic: „Este vremea-n care mai avem speranță, / Când copilăria vine, iarăși, înapoi”.
Într-o căutare de sine, vorbește cu „un scaun răsturnat”, (p. 20) cu norii, spre lumi de netrecut sau intră în propriul vers, eliberat de el însuși, alături de o emoționantă MĂRTURISIRE: „fiule, dragul meu fiu, / eu, eu sunt Moș Crăciun”, făcută într-o iarnă consistentă, pentru când el „fiind departe” sau în poezia PENTRU MAI TÂRZIU, adresată tot fiului său: „în iubirea mea / se ascunde un mulțumesc, / dintr-o conștiință bogată, / pentru că-ntr-o iarnă / mi-ai redat speranța / în ce nu va mai fi niciodată”.
Mărturisirile continuă către Iuda, redându-i cum azi oamenii „sunt răstigniți pe orgolii” sau într-o profundă confesiune „mă destăinui azi Părinte / Nu cu gând meschin, ci din dureri / Caut ochii Tăi, să-ți spun, Prea-Sfinte, / Că ni-e greu în azi, precum în ieri” (p. 26). Un zbucium lăuntric, al omului căutător de sensuri, pentru care credința i-a fost reper.
O frumoasă atmosferă de basm, în poezia MĂRUL, acolo unde, ca pe noi toți, ne așteaptă pe fiecare bunica: „Și eu mai creșteam, câteodată” … „odată cu el” … „Am prins rădăcini prin grădină”, rădăcini de dor, de păsări devenite poveste, unde „Dă maicii un semn ca să vină!”
Face măsurători într-o toamnă versificată, când se publică mult, „Când se publică orice, / Orișicum și oricine!” (p. 30) sau iernează în el însuși.
Amintiri profunde, care ne pătrund și nouă sufletul: „Plouă, mamă, astăzi… / Stau de veghe îngeri, tot nebuni ca mine…” (p. 33) cu dor de „frunzele rebele… / De cei pustii, când pomii mor” … „De gustul vinului turbat, / De gustul primului păcat” (MI-E DOR), un dor de mamă și de tată, pe care-i păstrează în cuvânt, pentru care ar trece porți: „Vă aștept aici… / așteptați-mă acolo… / Vom fi în curând, / ceea ce am fost / cât mai eram / pe pământ” (p. 177), un dor de armonia pașilor în doi, în care și-ar dori „Când miros a cer și a pământ / Minte-mă că mă iubești frumos” (MINTE-MĂ).
De asemenea, cere iertare pădurii, pentru distrugerile masive făcute de oameni: „De la Suceava-n Rădăuți, / Se face foc cu lemn de Dac / Strămoșilor ce le-au crescut, / Prin piepturi, trunchiuri de copac!” … „Iar, Doamne, când o fi să fie / Să merg spre margine de lume, / Să-mi dai din cer copilărie / Și-odihnă tristă de pădure” (MIRIȘTI DE PĂDURE). Rezonanțe adânci și profunde în trăirile poetului, într-o comuniune cu pământul și cerul, cu propria ființă și cu Dumnezeu.
O atmosferă hibernală care își trimite ramurile aproape în tot volumul, semn că rădăcinile acestui anotimp sunt adânci în sufletul poetului: „E iarnă-n noi, deși e vară” (p. 40), în care destinul îl vede „atârnat de falsa amintire-a unui ieri…”, iar noaptea devine și ea o nestatornică și tăcută amintire, sufletul își declamă dreptul său la răstignire, în cuvântul „sângerând”.
Ne vorbește despre moarte, pe care o vede precum o umbră, dar și ca o șansă „Să mai renaști o dată, spre apus, / Când sângerează crucea lui Christos” (p. 45). Oamenii pentru el sunt pustii, unii metamorfozând energiile poetice în antipoetice. Ne prezintă nemurirea nopții în doi, când „Luna așează pe trupul din umbre / palma ei pală, ca umbră să-mi fii” (NAIADĂ). într-un dans sacru, în care se simte răstignit și totodată aprins.
Ne copleșește cu uimitoarea inocență a copilului care a fost și pe care îl poartă lăuntric: „Nu știam de efemerul noi / Și credeam că toți cei care pleacă / Se întorc în stoluri, înc-o dată, / La copiii singuri înapoi” … „Dar nu-nțeleg de ce, / tot fugărindu-mi visele prin lan, / Uitam adesea, tată, să te am, / Ca mâine să-ntreb lanul: Unde e?!” (NAIV)… sau în REVENIRE LA O NOAPTE CU CERBI: „să sorb cu sete / Din roua adunată-n căușul palmei tale”.
Foarte rar mi se întâmplă să citesc niște versuri și să simt nevoia de a nu mai spune ceva… doar să tac… pentru că ele și-au găsit liniștea în liniștea mea, într-o uniune a sufletelor, pe care doar Dumnezeu o înțelege și ne-o dăruiește.
Reverberații NATALE vin din orașul în care a învățat poetul „să moară”, un oraș pierdut în mister, în care „cât ține noaptea nimeni nu știe”.
Lumea o vede precum un bâlci de comercianți, „în jocul de-a piața, / la târgul de oameni, / la târgul cu viața” (NĂSCUȚI ÎN TÂRG). Pentru el, „Din munți coboară ultimele vise” (p. 68), își simte vibrația sufletului, constată că „Ne căutăm, când dinspre noi pe noi / Când fiecare capăt de poveste” … „Transfigurați în oameni de zăpadă” (p. 75). Ninge „ca-ntr-un suflet gol!” și „Noi murim ca-ntr-un Dumnezeu” (p. 76), care se lasă purtat „pe valea de săniuș a marelui nimic”, scriind „o poezie pierdută, / un suflet / înlănțuit de o săniuță” (NIMIC). Un hibernal existențial ne învăluie cu cât pătrundem mai adânc în volum, NINGÂND ÎN MINE, în versul lui ce urlă „și-n sălbăticie”. O iarnă atât de stranie, în care visează „zăpezi și-o tainică iubire…” (NINSORI), o iarnă în care-i îngheață firea, în care se vede „renăscut într-un trist acord de vioară”. La el ninge pustiu, cu aripi de înger, cu frig și ninge „în noi, ca-n niște frângeri” (p. 107), o iarnă în care „mai înghețăm într-un gând / al unui derdeluș / din copilărie, / în gândul vreunei voci / care ne încălzea” (p. 120).
Multe din poezii sunt scrise în Portugalia, unde merge până la capăt de gând, unde „Să cauți doar golul, din spațiul gol / Și calea de-a ști să nu știi”, unde caută nesingurătate: „Dar suntem decât noi, / un eu și ceva din ce ești, / fragmente din ce suntem, / un noi – construit strâmb / un noi improvizat cu grabă” (NIȘTE NOI).
Noaptea o consideră ca pe o soră, NOAPTE CU PLOAIE, NOAPTE DE GRAȚIE, nopți în care „poeții mor subtil” sau e necuprinsă noaptea „Ca la sfârșitul Lumii de Apoi / Ca la sfârșitul Lumii cu bunici”, în care pe zăpadă sunt „pași de Dumnezei”, în care un vis singuratic, rătăcește într-o noapte prelungă, polară. Oamenii sunt pătrunși de noapte, cuminți, pun „cruci în cimitire” pentru părinți, o noapte care doare, în care un emigrant trăiește cu rugăciunea celor care „Mai cred în reîntoarcerea acasă” (p. 101) sau se ascunde în NOPȚI DE CEARĂ, precum în „sânul parental al unui neam”, în care se regăsește „în cei ce-au fost”, iar nopțile sunt trase peste ochii lumii sau când pariază pe sine.
O lume proprie, în care „ninsorile se-nchină, / În așteptarea calmă a nopții ce-o să vină” (O LUME A MEA). Poezii pe care le-aș citi iarna, la gura sobei, în singurătatea mea de zăpadă, numai că eu le-am citit în august, dar și acum au gustul fulgilor de zăpadă care se topesc pe obrajii de copil. Dar „Poezia-i simfonie, / Simfonia e un vers” (p. 102) și pică bine în orice anotimp al sufletului. Ne redă o lume contorsionată, cu „ideologii sucite” (p. 109), în care „Suntem niște adulți jucând șotron / Și-ncepe să ne fie dor / De-aceea iubire veche, de-a fi om” (NOSTALGII PRAGMATICE). Pentru el cuvântul bate intens, cardiac, prin „timpul trecut din poveste-n poveste” (p. 110).
O frumoasă poezie sparge zidurile nevăzutului, în care poetul se adresează Mântuitorului: „Iisuse Hristoase, poet răstignit, / Tată al celor care încă mai cred, / Devreme-ai plecat și târziu ai venit / Purtând cruci pe brațe și-n piept, văzându-l pe acesta om al ideii de Om pe Pământ, / Artist ponegrit de oameni și zei… / Simt crucea ta peste umerii mei” (NU AM UITAT).
Nostalgic, poetul ne spune că „Am mai rămas puțini aceia”… OAMENI DE SACRIFICIU „bătrâni de libertate, de-acei părinți bătrâni… / Mai suntem dintre-aceia care, / mai simt sub tălpi podeaua de pământ, / mirosul cald de fân, de ploaie și de vânt”! și din când în când mai răzbate un zvon de speranță: Mai sunt și OAMENI SIMPLI, pentru „care aici ni-e satul, aici ni-e țara, / Aici ni-e iarna și ni-e vara / Aici ne e pământul sfânt / Și strămoșii din pământ!” sau „Noi suntem în hora noastră / De opinci și stea albastră”. UNEORI și zările obosesc, la fel ca și norii și pământul, „poemele-n risipă nu mai au loc în nici o carte”, iar tăcerea cu ochi negri e urmărită de amintirea unui vechi sărut.
În poezia OPERE COMPLETE, reprezentativă prin chiar titlul volumului, poetul ni se prezintă: „Eu sunt ce-ați fost, / eu sunteți voi, / eu sunteți noi, / eu sunt finalul unui cost, o viață care a trăit-o din când-în-când”. O viață cu două repere: „Semănat și seceriș”, între care „Ne orânduim ființa / când spre vale, când pieptiș” (p. 139), în care „Tragem brazde pe pământ / peste riduri și genunchi / semănăm strămoși și unchi / peste limba de pământ”, iar … „când suntem doar cuvânt – / fi-vom doar copilărie” (ORIȘICUM AR FI).
Și o superbă poezie adresată femeii: „Femeie, eu nu ți-am cântat niciodată frumusețea, / nu am știut să te privesc ca pe o formă / sau ca pe ceva – din altceva, / nu te-am încadrat în nici o dogmă, / în nici un reper pe care să-l pot explica, / dar, când vedeam în lume vreun bine, / știam că îngerii se nasc / întrupându-se-n tine” (OPINIE). Minunată poezie, cu trimitere la frumusețile primare, atât de mult ignorate astăzi la scară globală.
Pași, unul sau mai mulți, unul bătut în cuie, alteori scârțâit, de câine sau de umbre, căutându-se sau PAȘI SINGURI.
Emoționantă PĂRERE CU FINAL NEAȘTEPTAT: „Cineva credea / despre altcineva că, / într-o zi, va ajunge un mare / poet / dar el nu a / reușit să fie decât / un om cu / suflet mare / pe care / l-au sfârșit prădătorii”. Impresionantă prezentare a sufletului de poet, dar ce mă surprinde plăcut, este că citesc versurile și în liniștea mea lăuntrică, îl aud pe LUCIAN DUMBRAVĂ cum îl recită…
Un alt grupaj de poezii e dedicat părinților, pe care îi vede „speriați și hăituiți de vremi” … „în ochii lor vezi veacurile toate” … „Îi doare simplitatea pân′ la os”, … „sunt simpli ca natura, ca pământul”… pe care ar trebui să îi urmăm „ca pe un dor” (PĂRINȚI).
Peisaje marine, păsări călătoare, maluri, rădăcini și pescăruși, gânduri visătoare și aripi de cer, „Mereu cu aripi întinse, / mereu cu orizonturi în piept” (PĂSĂRI). El, poetul, este un pescar plecat sub fiecare răsărit, „Sunt eu cel care a pus năvoade / de-a lungul mării, înspre cer! / Sunt cel ce a vâslit / prin timpuri pline de mister!” (PESCARUL).
Remarc o frumoasă imagine poetică „poemul acesta târziu / pierdut printre linii de fronturi”, „În șoapte așteaptă pădurea, / Oamenii care rămas-au cuvânt” (PEISAGIU). O realitate, venim prin cuvânt și în cele din urmă devenim cuvinte…
Mi-a atras atenția poezia PETIȚIE, prin care un pensionar cere un amendament: „Cartela comunistă pentru pâine”, o cerere pe care n-o pot înțelege decât cei care au trăit acele vremuri…, în timp ce azi, cum spune poetul „de libertate mi-e multă teamă… și rușine”.
Un alt simbol, PIAȚA, fie Teixeira, unde oamenii găsesc „rațiunea pură de a fi” sau de duminică, în care se vinde „Ce mai avem în minus, pe acas′”, loc în care se adună bătrânii, „ca niște îngeri vechi, fără stăpâni”.
Un alt grupaj de poezii e dedicat celor care au fost nevoiți să plece din țară. Pentru ei „Drumul lung e în osândă, / Purtăm țările în raniți”. PLECAȚII sunt mereu la răscruci de gânduri și de timpuri, abandonând ultima gară, cu bilet numai pentru dus. PLECĂRI DE SUFLET, „Și-ți dai, din viață, viață în aval, și ,,unde oamenii singuri nu mor ci apun” (p. 196).
Uneori plouă cu aripi, alteori e PLOAIE DE TOT, „în viața asta, fără leac” … „până a devenit potop” … „A rămas doar apă peste tot / Și ființe – oameni de zăpadă”. Dar ploile „Se prăval peste poeții / Ce-și dau viața prin poeme” (PLOAIE ÎN VERSURI). O ploaie împământenită, „de umbră și umbrele / cu simpli trecători / negânditori, / ploaie fără constatări, / fără substanța / zilei de ieri” (p. 200).
În volum, singurătatea nu are ceas, iar POETUL visează „Să fii și apă, și părere, și cuvânt… / Să fii mereu acela care / zace răstignit peste Pământ”, asigurându-ne „Că-n fiecare vis zace un înger / în fiecare vers un suflet greu / în orișice tristețe de poet e-un Dumnezeu” și el „nu-și găsește nici pace și nici loc”. Aduce un PRINOS PENTRU POEȚI: ,Să dăm poeților câte ceva, / cât sunt în viață, / cât mai trebăluiesc / la versurile lor, rupând din sufletele lor…” Așa este, un adevăr trist, pe care l-am remarcat și eu…
Poetul ne oferă și 9 distihuri, din esențe tari, din care aleg doar unul: „Am iubit-o ca pe-un înger, / știindu-mă – ateu convins” (POEZIE V).
Calea spre Dumnezeu o abordează în felurite moduri. Fie PREA SUS: „M-am înălțat împreună cu vântul / înspre Dumnezeul binelui suprem, / fără să mă tem / și aproape că i-am atins picioarele / și o bucată din haina Lui lungă” sau când Dumnezeu s-a mutat în biserici, „ – Iartă-ne, Doamne, / și du-ne Acasă…” (p. 129). Generozitatea poetului mare în PRODIG, neînțeleasă și neprețuită, îl obligă să-și retragă partea sa din tot, dreptul la rodul merilor lui, la cuvintele și gândurile sale și „cu o cazma de purpură, / i-am îngropat în mine”.
PUNCTE DE SUSPENSIE, „Nici un ecou, / nici un răspuns / Singurătății de sine / Ne-am cedat / În ascuns”, când poetul invocă iarna, un anotimp al așteptărilor ascunse, în care „Zăpezile în piept se sfarmă”, „Albul sinelui din noi / Ne-a lăsat spre amândoi…” sau „Se apropie iarna, și nicio poezie” … „Am venit, / venetic, / într-un sat dobrogean…”, dar RĂMÂNE ESENȚA: „Am copilărit prin lume” … „M-am cunoscut pe mine însumi”… „Din tot ce-a fost, ce a rămas / e eul meu de mic copil”.
Face RECURS „în amintirea unui mâine care a fost” sau la „iarna care-a fost”, pentru recuperarea viselor albite sau un RECURS POETIC, pentru „Prutul cu punte între oameni”. Regăsire, Reîntoarcere în Dumnezeu, Reîntoarcere Acasă sau „la mine însumi / ca la o casă / părintească – ruină” (p. 267), pentru o reîntregire a sufletului.
Când totul devine relativ și „Relativitatea-i semnul / Vieții noastre peste moarte”, reminiscențe ale copilăriei revin, renașteri, rescrieri sau resemnări. Un REST superb: „Dacă aș fi Dumnezeu, / ai crede / în mine / dar nu m-ai iubi; / dacă aș fi un / înger, / m-ai iubi fără să / crezi; / un om de rând, / m-ai respecta, / fără să iubești, / fără să crezi. / Eu, ca o amintire, / un poem / desuet, / ce-aș putea / să-ți cer, / ca poet?”… și un REST DE POEM … „Doar rânduri, / umili fulgi de zăpadă… / rupți din / patima unei ierni / plină de gânduri… / Doar gânduri, / unele imanente, / altele fugare, / puține pregătite / să fie răstignite, / prin ideația / visurilor sparte, / de iarna care / le-a născut / și de reci file / de carte…” și conchide: „Poetul nu-mi aparține / și nu vă aparține … El aparține omenirii / și-i vorbește lui Dumnezeu / despre oameni” (p. 282).
O viață CU ROLURI DE SCENĂ, în care ROATA destinului e de esență pământeană, prin care devenim noi înșine, în care înalță RUGĂ, spre Părintele Stăpân: RUGĂ ÎNSPRE TATĂL TUTUROR, pentru „hrana împăcării cu sinele” sau la un pahar de vin: „prefă-ne-n lanuri de porumb” (p. 299).
SĂ FII „și noapte și zi / și viață și moarte / și filă de suflet / și filă de carte… / Să poți fi cer, dar și pământ, SĂ POȚI, SĂ ȘTII „iubi” … sau „de-ar fi vreodat‵ să mă nasc, / aș vrea să fiu un vers, o poezie” (p. 309). Atât de surprinzător și de frumos!
SCRIERI și SCRISORI, „Câte cineva mai scrie”… către Dumnezeu, către acasă. Constatări, semne, iertări, sensuri și sentimente. Reflecții prin care poetul se vede un pescăruș „pierdut pe val de vânt” … „Să ne promitem, deci, că vom fi triști / Și că, din când în când, ne vom iubi” (SENTIMENTE BĂTRÂNE). Sentimentele de iarnă dau buzna: „Cum mai zvâcnesc copacii de Crăciun! / Cum le adâncește vântul singurătatea!”, când „Cad ultimele zăpezi ale veacului, / cad ultimii fulgi” la SFÂRȘIT DE IANUARIE, când singurătățile devin bătrâne și prind aripi, iar uneori sunt chiar cumsecade.
Calcule din doi în doi, fără valori esențiale, destine și vieți, în SOLIDARI ÎN ABSURD, „suntem mai singuri astăzi și poate vom putea / Să fim, de mâine-ncolo, cuvântul dintr-un vers” SPOVEDANIE și STARE DE ÎNDUMNEZEIRE: „Când ajung copacii goi – / nu mai credem nici în noi. / Dumnezeu, poeții pe Pământ – / același motiv de pierzanie, / același mormânt. / Dați-ne pământuri frumoase / să ne face case”.
Stări existențiale, contemporane, în care pe Pământ e mai mult sânge decât ploaie, „starea de om” a devenit starea de „Om de zăpadă”, de „boală” sau de „ruină”. O chemare către străbuni: „Veniți spre noi, / ne ducem înspre voi / sau mergem împreună?” Uneori STRĂIN, își poartă pașii fără noimă, în SUBSTITUIRE sau „Aș fi vrut să scriu o poveste / dar m-am limitat / la un vers; / de la fugare trăiri, / nici o veste” (p. 365).
Poetul trăiește prezentul: SUNT AICI!, SUNT OMUL SIMPLU, veșnic sau vinovat „că rămânem singuri… / că-mbătrânind am mai pierdut ceva” (p. 372). Suntem aici, „într-o casă de țărani”, supraviețuitori ai unor vremuri „în țara-n care mai trăim – eroi!”
Vrea să dea o șansă iubirii, ȘI DACĂ… „dacă brațele vor căuta popasul unei îmbrățișări / și dacă, sărutându-mă, / vei simți pe buze gust de sânge, / înseamnă că sufletele ni s-au atins”. TĂCERI „Acum ți-e bine”… „doar Dumnezeu, poate, / scăpat de-ndoieli, / și-nfrângeri, / Se bucură, neadormit, / de-o vorbă / cu îngeri”.
Un anotimp al maturității, o Toamnă care știe, „un eu și o ea / când credeam / când știam / că fi-ne-va / iarnă” (p. 400), în care visele, de oameni se răsfrâng…, o TOAMNĂ STRĂINĂ, în care e pustiu, cu suflete „cu viața în proteze”. TRANSFORMĂRI: „Vine o zi când cauți prin viață / Motivul de viață… când pribegind departe. / Te-ai regăsit ”. Trenuri, Trepte, Tresăriri, reamintirea trecutului prin Ardeal, „murim în poveste / Simțindu-ne iară-n Ardeal…”
Un frumos și tulburător împreună: TU ȘI EU „Mireasa mea de-o clipă… / Eu – visul tău de-o noapte… / nu-i nimeni ca să știe că am învins destinul, / că am trăit o clipă și-am devenit… zăpadă” sau în ULTIMA IARNĂ, „Încă o dată, strângerea de mână… / încă-un jurământ pentru vecie! / Iarna asta, ultimul colind, / ne va ține loc de veșnicie”.
O stare de întuneric, în care omenirea „a prins ultimul tren de noapte” sau „În oameni s-a înnoptat devreme…” (p. 420).
Umbre, suntem umbre, UN ADIO DE IARNĂ, în care poetul se întreabă: „Copilăria mea, de ce să mă iubești, / Când chiar și eu, de-aseară, sunt doar un fulg de nea?!” În sufletul poetului e viscol și „încă mai ninge” (p. 428), o barcarolă fredonează impresii despre lume, „Tu și eu, dacă s-ar poate, / tu și eu, dacă ar fi / să ne adunăm în ființă, / să redevenim copii” (UN ADIO NESIGUR).
Și o veste minunată de Crăciun: „S-a născut Christos poetul, / Mamă, s-a născut Christos”, … „S-a născut Christos poetul, / Eu îți spun „Adio mamă!”/ Așteptăm să ne adune / Peste veacuri, sfânta iarnă” (UN FEL DE „ADIO”).
Și totul capătă un sens: „Nu anulați acordurile / Luminii / Mai e de parcurs drum lung / din singurătate, / în singurătate, spre singurătatea deplină” (p. 446).
Poetul ne prezintă un UNIVERS ÎN NEVROZE, un absurd debusolant, unde „Ninge peste toate ca-ntr-un basm, / Au prins formă oameni de zăpadă, / Dumnezeu din cerurile Lui / A-nceput să știe, să-nțeleagă…”
Există și o vară, cea mai lungă, cu urme și clepsidre pe nisip, în care „întoarcerea în tine însuți / e partea ta de nesingurătate”. Frumos și adevărat, adaug eu!
În acest VEAC CONTEMPORAN și redundant, sumbru, robotizat și gol, poetul e VÂNZĂTORUL DE ILUZII, peste vreme îmbătrânit, care vinde din noaptea lui „o porție de vis”. VERS ALB sau VERS NESCRIS, ne anunță poetul că „în curând ca fi noapte”. Versul poate fi ordinar, în care „Plouă ca într-o copilărie abandonată” … „Plouă, plouă și nici nu știu de ce, eu / însemn, prin cuvânt / acest potop în sufletul lor / în sufletul meu” sau VERS SIMPLIST, în care „spre voi mă-nchin, semeni ai mei”. VEȘNICII, fantome bătrâne, în care viața de zbate între naivitate și perfuzie, se joacă pe scenă, „cu suflete de actori desculți” (p. 482).
Dar în decembrie, Dumnezeu tainic coboară și „Caută, din tot ce este, partea Lui din fiecare” (p. 485). Vieți de tranzit, vieți spectrale care infiltrează trecutul în propria noastră umbră. O VINĂ îl urmărește, că a crezut „în marea liniște deplină”, vina „de a fi ce nu-i permis”, în noaptea ca un vis „Din vremea-n care oameni, treceam pe Pământ”.
Vise căzute în realitate, visul celor singuri și poeți, în care „Visasem că sunt iarbă / din iarba întâiului rod”. Filtrează lumina prin „ochii de frunză” (p. 493), dar ca orice vis „ține o secundă”. VIS DE NOAPTE, VIS DE PAȘTE, din copilărie sau în stare de trezie și un VIS-POEM „prin timp înspre timpul ce este / Și-n care-ai crezut ca-ntr-o sacră poveste” sau „Un vis de mal, de peste pragul Lumii, / Al unui țărm căzut în reverie”.
Viziuni astrale: „Sfârșit de gând… / Sfârșit de vis… / Sfârșit de drum… / Iernile mele – surorile mele! – cu voi colinda-voi / de acum”… dar „Va fi iarnă, / va fi o iarnă în care / albul zăpezii va atârna greu…” (p .513).
Poetul descrie „o Stare de a fi / cu noi înșine pustii, / o stare de noi / fără amândoi” (ZICERE FĂRĂ POETICĂ) și „O planetă supra-populată / orașe supra – aglomerate, / grupuri de interese – singurătăți în doi” (ABSTRACT) și asta pe „Pământul prea mic / Oameni prea puțini / aripile mele / larg deschise”.
Volumul se încheie cu un grupaj de micropoeme, un creuzet de stări lăuntrice, cu reflecții până dincolo de lumi. Miniaturi poetice, cu NEUITĂRI, cu un singur Dumnezeu, în acest SECOL al Luminii, în care viețile se târăsc în beznă, iar încrederea și speranța vor deveni un mare dor „pentru tot ce va mai fi” (p. 541), „Un joc de-a viața”, pentru copii și adulți, printre religiile lumii, „în jocul de umbră și lumină” (p. 543). UN CERC, în care poetul îl căuta pe Dumnezeu și: „El mă căuta / pe mine. / Când ne-am dat seama / de gândul reciproc / era târziu… / Obosiserăm amândoi”. Curiozități, contradicții, dincolo de aparențe, contrarii, sincronicități și un REPER PENTRU POEZIA VIITORULUI viitorului: „Rămân Om”.
Un frumos periplu spiritual, care m-a purtat în sferele înalte ale acestui suflet de poet. Mă consider norocoasă că l-am descoperit!
Un volum presărat cu construcții estetice, profunde și emoționante: „oameni de paie, oameni de-o stație, oameni spirală” (p. 14), „În iarna de sfârșit stau leagăne de mame” (p. 17), „noaptea pădurii” (p. 19), „văile crucii” (p. 21), „visul răstignit în vise” (p. 33), „tăcerea născută din vioară” (p. 58), „Se aud vaietele vechilor ninsori” (p. 76), „nori de viață” (p. 106), „Cu pereții numai riduri” (p. 115), „ochii negri ai tăcerii” (p. 128), „voința de fier a ucigașilor de nopți” (p. 143), „aripi pereche… asemenea gândurilor” (p. 197), „Acolo unde cerbii sorbeau din lumină” (p. 281), „pe ochi ne-atârnă țurțuri albăstrii” (p. 417).
Prezentarea poemelor este făcută alfabetică, în volumul II începând cu litera M până la Z, (în volumul I, de la A la M), la fel și grupajul de micropoeme, de la A la Z.
Pe coperta patru ne este prezentat un poem reprezentativ, MANIFEST ÎMPOTRIVA ERUDIȚILOR: „Poeții scriu cu sârg poeme, / Poeții lasă dâra clară / Încredințând viitorimii / Realități pe din-afară” … „Suntem noi, suntem tradiții! / Ne păstrăm identități! / Ce ne tot poetizați, / Să ne luați din libertăți?!…” care amintește de condiția poetului de azi, care scrie din ceea ce Dumnezeu a așezat în sufletul lui, care se zbate existențial în singurătatea lui, neînțeleasă și adâncă. Dar misiunea îi este clară, își urmează cu demnitate crezul poetic, așa cum face și LUCIAN DUMBRAVĂ, pentru care avem toată admirația și prețuirea noastră.
Ne alăturăm și noi acestui manifest poetic, făcut cu demnitatea românului, care își respectă părinții, strămoșii și țara, pentru care poetul este un model de verticalitate umană, de credință și dăruire. Prin poezia sa acesta adaugă o picătură de frumusețe și mister acestei lumi, grație celui care a văzut, ceea ce Dumnezeu l-a lăsat la să vadă.
Stări de spirit, în care te lași pătruns de realitatea dură și bizară a acestei lumi incerte și plină de umbre, în care te scalzi în emoția celui care scrie, revigorându-ți speranța și sufletul, cu frumusețea poeziei, prin care te încarci cu energia vie a cuvântului, căruia poetul i-a dat forța de a transcende lumile sale.
O căutare de sine, o zbatere a sufletului, puternic ancorată în rădăcini, care aspiră la libertate. Un periplu în care căutările se întorc în cele din urmă în noi, într-o mărturisire cu lumea, cu cerul și pământul, într-o casă primitoare și tăcută, care nu e alta decât Poezia. O poezie realistă, revigorantă și puternică prin stil și cuvânt, un volum cu un puternic spirit românesc, scris sub semnul iubirii de neam, cu sufletul, într-un stil propriu, creând un univers plin de trăiri, care îndeamnă pentru salvarea și regăsirea sufletului, în care Dumnezeu rămâne reperul de necontestat al românului.
Cartea poate fi considerată un arbore dacic, plin cu clipe de înălțare spirituală, prin care poetul LUCIAN DUMBRAVĂ, ca un bun cultivator, aruncă seminţele în pământul bun şi rodnic, din care va răsări grâul, hrănit cu dragoste, smerenie și credinţă și care-l va răsplăti cu roadele sale.
Deși scrierea poetului se încadrează într-o altă bandă de frecvență a sufletului față de mine, în sensul că eu scriu o poezie solară, pe când dumnealui una presărată cu destul de multă tristețe și realism, am constatat că noi scriitorii, știm să ne deschidem larg aripile, astfel încât umanul să devină măsură și armonie și să rezonăm împreună în Lumină.
O întâlnire stelară pentru mine, o binecuvântare, o bucurie de dat mai departe în aceste vremuri tulburi şi confuze, motiv pentru care vă recomand cu bucurie și încredere acest volum.
Mulțumindu-i poetului LUCIAN DUMBRAVĂ pentru acest dar de suflet, îl asigurăm că îi vom urmări cu interes și prețuire următoarele apariții editoriale! Dumnezeu să binecuvânteze Poezia și Românii de pretutindeni!

AURELIA RÎNJEA
Membru al USLR și al World Poetry Association, România.