de Ottilia Ardeleanu
Iosefina Schirger scrie de timpuriu poezii. Începe cu Pânze de păianjen, în 1997. Un volum care-mi amintește de lectura plăcută a romanului „Pânza de păianjen” a scriitoarei Cella Serghi. Între timp, ajungem la Vorbiri la limită, ca și când poeta s-ar afla undeva la o limită a cuvântului scris, la maturitate, la absolvirea tuturor examenelor lirice, la diploma de excelență pentru vorbirea impecabilă. Și asta mă îndreaptă cumva spre „Arta conversației” de Ileana Vulpescu. Cu adevărat, Vorbiri la limită este un serial de confesiuni, de abordări psihologice ale existenței și ale iubirii, este o analiză profundă și un șir de meditații asupra ființei și sentimentelor sale cele mai sincere și înălțătoare. Volumul de față apare în anul 2022 la editura ePublishers, București.
Cu o prefață scrisă de Ionel Muscalu, Iosefina Schirger își începe maratonul confesiunilor cu acea Colecție de zmeie, în care cuvintele se întrec în pariuri și povești despre cum se poate ajunge cel mai sus. Ea însăși e un zmeu purtat de muză prin tot felul de timpuri. Poate în Olimp sau pe Calea Lactee, la marginile acestor lumi imaginare într-un fel în care numai sufletul avid de cunoaștere poate umbla, de capul lui, și poate transforma un univers al tuturor într-un univers al său care pare să înghită orice dorește, orice poftește, orice necunoscut care pare intens de trăit. Zmeii din fantezia autoarei pot fi dinozauri ori gânduri gigantice, orice îi satisface dorința de a se lupta cu propriile himere și de a învinge nălucile pe oriunde s-ar afla. Autoarea este absorbită de tot ce o înconjoară, iar atunci scrie despre detaliile aproprierii, depărtării, și totodată se înscrie filosofic pe o pistă a realului care se continuă cu irealul, se abandonează adesea în visuri care o desprind de realitate exact cum se risipește o păpădie suflată de vânt. Din când în când, mai amestecă prin fericire ca și cum ar trebui să o ridice în grad, să o aducă la temperatura de fierbere, cu alte cuvinte: „Cu lingura amestec prin a ta fericire. Am pe degete vânare de vânt, amăgire!”/ pag. 12.
Autoarea este convinsă că dincolo de orice vis e viața, aceea care trebuie, care merită trăită. Sigur că până la conștientizare există acel Făt-Frumos, invincibil. Sau Zmeul-zmeilor, atotputernic. Și mai ales, ideea de zbor, de a fi zburător! Ceea ce mă trimite chiar la Ion Heliade Rădulescu, la „balaurul de lumină cu coada-nflăcărată”, la sensul vieții: iubirea! Reproduc aici ultimele versuri din „Zburătorul”: „Să fugă fata mare de focul de iubit!// Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură/ Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,/ Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,/ Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”. Toată vorbirea aceasta este de fapt despre dor. Un sentiment greu de mărturisit, de descris, de omologat în alte limbi ale pământului! Zmeul cu șapte capete poate fi considerat săptămâna de creație: „E adevărat: oricare dintre cele șapte capete îți poate fi retezat! Ai să rămâi de jucărie, o caldă-rece amintire, vie, vibrantă o poezie!”/ p. 15.
O „meteahnă” poetică (spun eu) a Iosefinei este revenirea cu aceleași idei, transpuse altfel în cadrul poemelor sale monobloc. Repetiția, spre a rămâne întipărite un vers, o imagine, o metaforă, un crez, o întreagă poveste, este elementul de bază al scriiturii sale. Ai impresia că o iei din nou de la capăt, dar de fapt este o nouă planșă într-un joc al existenței ireale, aceea mai mult visate decât trăite. Este o revenire, o răsucire hiperbolică, o reinventare. Poate fi privirea prin mai multe oglinzi plasate aleatoriu într-un spațiu generos! Din lumea poveștilor, Iosefina coboară ca o cenușăreasă, uimește, apoi dispare subit, urmându-și propriile reguli, propriile (in)certitudini.
Este curios cum magia dispare ca o ceață peste munți și suntem introduși în lumea tehnologică. Aiuristic traseu între cuceritorul din vis, zmeul paraleu ori Făt-Frumos, și „folderul” în care găsim o întreagă emoție în cuvinte împachetate modern cu zero și unu!
Sfârleaza e cu siguranță iubirea însăși, deducem din al doilea rând de vorbiri, Sfârleze: „Ce lucruri mari îmi izbutesc: să pot iubi-n fiece zi, să scriu şi să trăiesc! Înfloresc pomi din hârtie, cerneală, migală… Eu, o nimica, o pieire, de am atâta măiestrie să mai ridic un zid zidire, e că am pus la temelie, desăvârșită, o iubire!”/ pag. 19. Scrisul e totul. Ca un aparat care este supraîncărcat, sufletul poetei se descarcă în gânduri, amintiri, visări, viziuni și iubiri: „Dacă iubire nu ar fi, versificația cui ar folosi?”/ p. 20.
Universurile sale poetice se împletesc folositor cuvântului cu tot ce poate fi văzut și explicat științific, rezultând, de exemplu, un tablou din natură aproximat matematic: „Am obosit de la fluturi, de la lumină. Toate au fost praf de stele respirat! Spre cine de acum îmi voi întinde mâinile? Ca liniile ferate, apropiindu-se în nori, sunt cuvintele – cu o singură destinație: noi. Linia mea frântă, absentă, discretă, profundă, fără măsură de albă, de surdă!”/ p. 22. Stilul confesiv atrage la lectură, deși parcursurile sunt labirintice și dau impresia rătăcirii printre cuvinte întortocheate, metafore alambicate și imagini stranii.
Vorbirile Iosefinei Schirger sunt monologuri în lumina reflectoarelor propriului suflet. Există în acestea un dramatism ponderat, o accentuată tendință de a întreba și de a se întreba despre sine, despre sentimente și fapte ca și când nimeni și nimic nu o poate convinge de adevăr. Pare pe undeva un Toma necredinciosul. Desigur, întrebările sale duc și la concluzii pe care poeta le extrage. „Viaţa constă în a arde-n întrebări”, spunea Antonin Artaud, poet, dramaturg, eseist, actor și regizor francez, adept al suprarealismului. De această factură par să fie și vorbirile Iosefinei! Un fragment reprezentativ, din poemul eponim Vorbiri la limită, este următorul: „Ți se pare că nu poți fi mișcat de la locul tău! Dintr-o privire te pot decripta, pune la pământ, reduce la absurd sau mai rău! Nu e ca și cum te-aș integra? În ce constă libertatea ta? Dezbracă- mă de frunze, de cuvinte, de șoapte! Convinge- mă de trecerea ta! Stai cu mine sau trimite-mi într-o noapte o stea! Tu știi cum e când nu poți adormi. Unde vrei să pleci? Simți primejdia? Respiră prin frunze, ne întâmpină, e la mine pe buze.”/ p. 23-24.
Ritmul interior al monoblocurilor poetice este emis și întreținut de emoții și trăiri spontane, venite din infinite direcții și arzând în vâlvătăi care sunt capabile să aprindă întreg universul, la propriu și figurat. Uneori, monologurile Iosefinei devin călătorii prin timp și gând. Ea se îmbarcă împreună cu ideile, imaginația, muzele pe o arcă, asemenea lui Noe, sperând să salveze o parte din sine: „Poate corăbiile nici n-au ajuns! Nu s-a întors niciuna dinspre mare! Pământul, eu privim mereu în zare. Ce vor ochii tăi de lună să-mi mai ia? Credeam că pot iubi absolut, instantaneu, la întâmplare. Pluteam într-un fel de plutire, studiam a ta desăvârșită rotire, așteptam o mare, iminentă ciocnire. Vrei să știi ce a rămas din visul din vis? Mai nimic!”/ p. 26-27. Dar, nu întâmplător autoarea pornește la drum, destinația este mereu iubirea, astfel, toate întrebările existențiale își capătă rostul. Toate imperfecțiunile, indeciziile, lamentările se ordonează conform acestui scop devenit himeră, iubirea: „Ce noapte! Obsesia, la poartă bate. De dincolo de cuvinte şi munți, să nu îndrăznești să mă pierzi, să uiți! Puteam să nu înțeleg nimic deplin, să te iubesc risipită sublim! Voi da peste un iubit mai cald, într-o vară!”/ Exerciții împotriva căderii, p. 32. Și ce simțitor vede poeta potopul, potopul de iubire: „Potopul însuși care ne desparte miroase a iarbă, a liliac de departe!”/ Gălăgie-n cap, p. 64.
Volumul este fluviul cu mai mulți afluenți. Citești și te arunci în vâltori de cuvinte, de senzații, de idei surprinzătoare care trimit la meditație, la descifrarea neînțelesurilor. Înoți, dar simți cum lectura te trage în adânc și pericolul afundării devine real. După goluri, umbre, pete de întuneric, tăceri, închisori ale gândului, ploi amare, furtuni disperate etc., apare mereu curcubeul, laitmotiv al poemelor, semnificând raza de soare, pacea, curățarea de toate negurile, speranța ca ultimă frontieră vitală. Cuvintele fac lumină în toate acele obstacole: „Cuvintele umplu spații uriașe, goale, nu le pasă de consecințe, anotimpuri, ploaie. E greu să le ai în inimă și să nu le poți pronunța! Caii mei verzi erau ceva mai mult: un șir de întâmplări din altă viață, din alt scris, suma a numeroase vise de neoprit, de neimaginat, neobservate, nedelimitate precis. Caut fericirea în mișcare, seva, parfumul, distanța potrivită Pământ – Soare.”/ Cai verzi, p. 33.
Între himeră, poveste și realitate persistă curajul de a o spune, felul simplu, sincer, dar îndrăzneț, prin cuvinte care tot revin, își lasă parfumul lor uneori șovăitor, alteori șăgalnic, răzleț copilăros: „Cuvintele ajung la limită poeme, bărcuțe de hârtie, mesaje în sticle lansate în lume, o vreme. Ochii nu îmi ajung să-ți vorbesc, să te opresc. Poezia e pentru când vei fi obosit. Ţi-am scris-o pe zid, pe întuneric așteptând să fii fericit, să treci alergând himeric. De a fost scris să-ţi scriu anume atâtea versuri fără nume, e ca să știi că nu ești singură, cicoare, în astă lume!”/ Grădina din eprubetă, p. 40.
Da, poemele Iosefinei par „file de poveste”, încrustate cu metafore eminesciene („De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.”): „Prin codri de aramă, spre marea cea mare, vei trece singur rătăcit.”/ Grădina din eprubetă, p. 42; „De am ajuns şi eu să am un singur dor, nu e din teama c-am să mor, e că n-ajung la tine, nor! Am traversat mări și pustiu, iubite, numai ca să știu: munții ţi-s verzi, focul e viu?”/ Fără sfârșit, p. 98.
De-a lungul monologurilor sale, în perpetuă transcendență, ornamentele poetice apar sub diverse forme și culori, adevărate tablouri construite vizual. Există și raportări aforistice ale autoarei, la poezie: „Nu există singurătate acolo unde o apă oglindește o stea, unde noaptea mea albă o așteaptă pe a ta! Poeziile concentrice au nevoie de soare, pământ și iubire.”/ Grădina din eprubetă, p. 46. Sau, raportate la pasiune: „Prețul sărutului era un ocol, o spirală, un demon de învins și mult spațiu gol.”/ Simulând concentrarea, p. 71.
Poezia se confundă cu mediul înconjurător, este spațiul cel mai primitor cu putință și reprezintă beneficiul de a visa, de a te desprinde, ușor, dar vizibil, de a ignora gravitația și de a zbura, așa cum în oniricele sale gânduri, Iosefina Schirger are plăcerea să o facă, degajat. Astfel, aceasta atribuie poeziei o serie de conotații: „Și poezia asta, un liliac aprins de prins la pălărie, un vis, o copilărie!”/ Fericire de primăvară, p. 49; „Poeziile se strâng în urma ta ca nisipul.” Fericire de primăvară, p. 57. Chiar și pe sine însăși se consideră drum în poezie: „Eu – o cărare din altă poezie…”!/ Simulând concentrarea, p. 68.
Iosefina Schirger scrie antagonic. Ea se găsește când în clar, când în obscur. Elementele opuse sunt cele cunoscute, dar încă netratate până la epuizare în literatură: bine-rău, frumos-urât, prezență-absență, bucurie-tristețe, iubire-ură, apropiere-distanțare, foc-apă etc.: „Nu mai știu dacă aprinzi sau distrugi, dacă trăiești sau doar fugi, dacă-mi dai aripi sau mă subjugi, mă chemi sau m-alungi.”/ Simulând concentrarea, p. 68.; „Se luptă în noi contrarii, tentații. Ritmul nu e potrivit?”/ Integrala de retorică, p. 90.
Pânzele de păianjen revin și ele în țesătura poetică a Iosefinei. Ele simbolizează creativitatea, conexiunile de tot felul, interacțiunea cu ceilalți, disponibilitatea de care dai dovadă, răbdarea, perseverența. E drept, pânza fină poate fi doar o țesere, o înșelătorie, o iluzie. Și totuși, în mitologie, pânza de păianjen este asociată destinului. Mitul păianjenului stăpânește azi și cinematograful, prin prezența lui Spider Man. Autoarea își duce virtuțile de păianjen în versuri țesute cu patima iubirii: „M-am rostogolit cu pânze de păianjen în gură. Apoi, într-o primăvară, ai apărut tu ca o sculptură, ca o furnicătură nesigură. Peste arțari și sălcii stăpânești. Semeni cu sufletul meu verde, îndrăgostit, când iubești!”/ Sertarul cu poezii, p. 82.
Autoarea e parte din scrisorile sale monobloc, fiindcă, uneori își pune semnătura: „Eu, o frunză”/ Fericire de primăvară, p. 57; „Luna”/ Sertarul cu poezii, p. 88, „Adierea”/ Zbor în gând, p. 128. Deseori, Iosefina Schirger folosește strategia ștergerii și reîmprospătării, exact cum apele mării distrug urmele pașilor pe nisip și alte urme le iau locul spre a fi anulate, la rândul lor: „Pe rând valurile tale, țărmurile mele se îndepărtează, se întorc în mare, se formează mângâiate, arse de soare.”/ În loc de memorie, p. 115. Lumea poetică a Iosefinei Schirger este o construcție stabilă, rezistentă, din blocuri imense și durabile pe care cititorul le vede compuse din materialul de construcție adecvat propriilor unghiuri de vedere. Autoarea reușește să clădească din cele paisprezece monolite lirice, un paradis personal, la limita oricărei trăiri autentice.
Închei cu versurile autoarei care divulgă esența scrierii sale: „Ţi-am lăsat ca semn cartea asta care mie nu mai îmi poate schimba viața.”/ Sertarul cu poezii, p. 87. Așa că, „Ține minte! Am fost pom şi pasăre, corabie și ocean, liniștea absolută, foaia de caiet albă, mută. Te desfac din brațe, din gând. Zbori!”/ Zbor în gând, p. 128!
Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 27 iunie 2026
