Aurelia Oancă, un om, un munte de talent, un reper… În memoria poetei Aurelia Oancă(13 decembrie 1948 – 17 aprilie 2016)

Există o tăcere care nu are preludiu si nu are umbră înaintea ei. Viața nu anunță niciodată momentul în care se retrage. Curge liniștit, cu firescul ei înșelător, cu gesturi obișnuite, cu respirații pe care le credem nesfârșite, iar apoi, într-o clipă fără ecou, neașteptat, firul se rupe fără zgomot. Nu există avertisment, nu există nicio pregătire solemnă pentru clipa aceea: ești aici, în plinul unei secunde vii, și apoi…deodată nu mai ești.
Ni se pare nedrept, iar despărțirile acestea neașteptate ne fac să ne răzvrătim. De ce nu ne-ai lăsat Doamne nemuritori?! Sau măcar sa ne fi predat viața aceasta pământeană cu un termen fix de expirare! Oare dacă am ști exact data plecării noastre din această lume am accepta mai ușor fiecare plecare?!

Mulți dintre cei dragi nouă, au dispărut fulgerător. Moartea nu vine întotdeauna ca o poveste spusă dinainte, ci ca o ruptură de ritm, ca o sincopă în inima realului fiind doar o trecere bruscă, aproape absurdă, de la prezență la absență. Suntem aici, în miezul unei gândiri, al unui cuvânt neterminat, al unei bătăi de inimă care pare sigură, … și, fără să știm, ne aflăm deja la marginea dintre timp și eternitate, iar moartea pășește în tăcere, ca o umbră perfidă care nu tulbură nimic până în ultima clipă.
Dispariția fulgerătoare a Aureliei Oancă a produs un şoc enorm creând o fisură adâncă în țesătura sensibilă a literaturii române contemporane, o absență resimțită nu doar de confrații de condei, ci și de vastul public care i-a însoțit creația de-a lungul anilor.

Șocul nu este doar al celor rămași, ci și al ideii că existența noastră se sprijină pe o fragilitate invizibilă, suntem suspendați între două necunoscute: începutul pe care nu ni-l amintim și sfârșitul pe care nu îl putem anticipa. Între ele, viața, atât de sigură în aparență, este un pod peste o clipă căci între „acum” și „niciodată” nu este decât o respirație. O singură clipă desparte totul de nimic, viața de necuprins, zgomotul de liniștea absolută.
Și poate tocmai această nesiguranță dă sens si greutate fiecărei secunde pe care o sorbim, iar faptul că nu știm când se va închide cercul ne obligă, în tăcere, să trăim. Pentru că veșnicia nu începe departe, nu începe mâine, ci se deschide, tăcut, chiar din inima prezentului. Într-o fracțiune de timp, fără vreun semn și fără explicație, trecem dintr-o stare în alta, din rostire în tăcere, din prezență în amintire…

A trăi și a respira, a fi viu… este, poate, cea mai fragilă certitudine. Iar moartea este cea mai sigură surpriză.
Vocea Aureliei Oancă s-a oprit brusc, nu s-a stins treptat… Nimic nu avea să prevestească grabnica ei plecare din această lume. Ca în fiecare dimineață și-n dimineața zilei de 17 martie 2026, care avea să fie ultima dimineață a vieții sale pământene, poeta și-a trimis cele mai noi creații literare colegilor săi de la revista ’’Poezii pentru sufletul meu’’, revista la care a colaborat încă din primele luni de la înființare și pe care a păstorit-o cu o grijă părintească. Domnia sa a fost numită director onorific, după ce vreme de cinci ani la rând a fost redactor senior și șef de departament, conducând cu multă responsabilitate departamentul de ’’Noutăți editoriale’’, continuând să lucreze și să contribuie cu materiale zi de zi precum un ceas elvețian. Munca la revista pe care o iubea atât de mult și care i-a adus atât de multe satisfacții, îi făcea bine, o împlinea sufletește.
Ȋn după amiaza aceleiași zile, inima plină de iubire a scriitoarei Aurelia Oancă a încetat să mai bată, iar ceasul sufletului său a refuzat să mai măsoare clipele muritoare pământene. La auzul gongului final celest, cortina vieții a fost trasă elegant, iar artista a ieșit din scenă, la fel de demn cum a trăit.

Glasul Aureliei Oancă s-a distins printr-o autenticitate nealterată, printr-o fidelitate rară față de esențele naturii și ale sufletului omenesc. Supranumită, pe bună dreptate, „doamna pastelului românesc”, Aurelia Oancă a reușit să reconfigureze acest gen într-o manieră personală, conferindu-i o vibrație interioară aparte, greu de egalat. În versurile sale, natura nu a fost doar contemplată, ci trăită în profunzimea ei simbolică, fiind spațiu de reflecție, de regăsire și de transfigurare. Fiecare imagine poetică pe care o regăsim in versurile sale, poartă amprenta unui fin observator, a unei sensibilități rarisime, a unei melodicități unice, în care culorile, sunetele și tăcerile se contopesc discret, într-o armonie memorabilă.

Patriotismul, demnitatea și atașamentul său față de valorile naționale, față de pământul și tradițiile românești, nu a fost doar ceva declarativ, ci a fost un sentiment trăit cu o intensitate autentică, reflectată în întreaga ei creație. A fost un scriitor asumat, o poetă integră care nu a rămas tăcută nici în privința nedreptăților prin care trece poporul român și întreaga umanitate manifestându-și ferm și clar, prin versuri, nemulțumirea față de situația actuală, de nenumărate ori.

Opera sa nu se limitează însă la lirică. Proza scurtă, romanele, literatura pentru copii, precum și activitatea sa artistică în domeniul artelor plastice dezvăluie o personalitate creatoare complexă, animată de o energie interioară constantă, un izvor nesecat de inspirație adăpostit în interiorul unui munte de talent. În paginile romanelor sale putem descifra, dincolo de firul narativ, veritabile meditații asupra condiției umane, asupra valorilor morale și asupra rostului existenței. Scrisul său fiind nu doar un act estetic, ci un demers formator, adresat atât prezentului, cât mai ales viitorului.

În spațiul vieții literare, Aurelia Oancă a fost mai mult decât o simplă prezență, domnia sa a fost un adevărat reper. Implicarea sa constantă în cadrul revistei Poezii pentru sufletul meu, dar şi în cadrul altor reviste unde a colaborat constant, reflectă nu doar competența profesională, ci și devotamentul față de comunitatea literară. A știut să ajute, sa îndrume, să încurajeze și să susțină, devenind pentru mulți dintre noi un model de echilibru, integritate, verticalitate și generozitate spirituală.

A fost membră a Ligii Scriitorilor din România, filiala Baia Mare, Maramureș, membră a Asociației Scriitorilor, Baia Mare, membră de onoare a Clubului Gold a revistei tiparite Poezii pentru sufletul meu, membră a Cenaclului epigramiṣtilor”Spinul” din Baia Mare şi redactor al revistei ”Freamǎt” din Baia Mare.
Aurelia Oancă lasă în urma sa o vastă operă literară, compusă din 10 cărți de literatură pentru copii (în care ea a realizat și ilustrațiile, fiind foarte talentată la pictură și desen), 7 volume de poezii (și altele 12 nepublicate încă), 5 romane și peste 40 de antologii. Creațiile sale au fost publicate în nenumărate reviste, participând la diverse concursuri literar artistice unde a câștigat numeroase premii, trofee, diplome și medalii.
Dar dincolo de operă, rămâne amintirea unui om de excepție, a unui artist care s-a dăruit pe sine cu o intensă pasiune pentru artă, arzând ca o lumânare, până la ultima picătură de ceară, pe altarul creației, a unui caracter puternic, definit prin demnitate, căldură sufletească, corectitudine și o profundă umanitate.
Prin plecarea rapidă și neașteptată spre veșnicie, a poetei Aurelia Oancă, literatura română contemporană și cultura română, au fost văduvite de o piatră rară, o nestemată cu un imens talent autentic, rămânând mai sărace.

Am spus cu diverse ocazii că există un loc în care, poeții și scriitorii, reușesc să atingă nemurirea și anume în bibliotecă, iar Aurelia Oancă a reușit acest lucru! O găsim în rafturile mai multor biblioteci din țară, dar mai ales în rafturile bibliotecii Petre Dulfu din Baia Mare.

Aurelia Oancă lasă moștenire generațiilor viitoare un tezaur literar de o valoare inestimabilă, creații literare care vor continua să trăiască, să respire, să emoționeze și să lumineze de-a lungul timpului. În imaginarul celor care au cunoscut-o și au citit-o, Aurelia Oancă nu se stinge, ci se mută doar într-un alt registru al existenței, acolo unde cuvântul devine etern și nemuritor.
Gândurile mele se îndreaptă cu compasiune către familia îndurerată și către toți cei care i-au fost aproape și cărora le va lipsi mult. Pentru mine și soțul meu, doamna Aurelia Oancă a fost un prieten de suflet, un om cu o coloană vertebrală dreaptă pe care furtunile vieții nu au îndoit-o, un mentor și un glas cald, părintesc, o persoană dragă pentru care o vizitam la Baia Mare ori de câte ori mergeam în România. Am pierdut un mare Om si un suflet nobil!
Fie ca memoria Aureliei Oancă să rămână vie, iar creația ei să continue să înflorească în conștiința cititorilor.
Dumnezeu să o odihnească în pace!

Mihaela CD

LSR, TWUC, WPAC