Cazul unei bune prietene de-ale mele, Viorica Robina, scoate la lumină o realitate dureroasă despre modul în care, uneori, pacienții sunt tratați atunci când au cea mai mare nevoie de ajutor.
După o perioadă în care s-a confruntat cu dureri intense, starea ei s-a agravat atât de mult încât a fost nevoită să apeleze la ambulanță. Durerea devenise insuportabilă – nu mai era loc de „mergem înainte”.
Echipajul de ambulanță a fost prietenos, însă condițiile au fost dificile: aproximativ 5 grade afară, iar pe targă doar o folie de plastic. La rugămintea ei, i s-a oferit o pătură subțire, până când soțul ei a reușit să aducă una groasă de acasă.
Ajunsă la urgență, experiența a devenit și mai apăsătoare. A fost informată că nu este asigurată în România și că cardul european de sănătate nu este acceptat, deși acesta ar trebui să fie valabil în cazuri de urgență în Uniunea Europeană.
Medicul nu a consultat-o direct. Prin intermediul asistentei i s-a administrat o perfuzie pentru durere. După două ore, durerea era la fel de puternică. A urmat o a doua perfuzie – algocalmin și paracetamol – fără rezultat. Înainte de prânz, a fost trimisă acasă cu o rețetă și cu un răspuns greu de acceptat: „Nu avem ce să vă facem.”
În tot acest timp, alți pacienți erau consultați, iar ea nu a fost nici măcar examinată.
Singurul moment de umanitate a venit din partea unei asistente, Nico, care a ascultat-o și i-a oferit îndrumare.
Drumul a continuat la o clinică privată, însă fără trimitere de la medicul de familie nu a putut fi ajutată. În acel moment, realitatea a devenit clară și dureroasă: poți avea bani în buzunar și tot să nu primești ajutor.
Copleșită de durere, a căzut la recepția unei clinici. S-a târât până la niște scări și s-a așezat acolo, plângând. Așa a găsit-o soțul ei.
Tot ce își dorea era un lucru simplu: un RMN care să arate ce se întâmplă.
În cele din urmă, a reușit să obțină o programare, plătită privat, în valoare de aproximativ 650 de lei. Seara, ajunsă acasă, s-a rugat să treacă peste noapte.
Această poveste nu este doar despre durere fizică. Este despre demnitate, umanitate și nevoia de a fi văzut ca om.
Apelul pacientei:
„Apel către medici, asistente și infirmieri de pretutindeni…
Fiți oameni.
În fața voastră nu sunt dosare, nu sunt acte, nu sunt sisteme.
Sunt oameni în durere.
Oameni care plâng.
Oameni care nu mai pot.
Oameni care au nevoie de ajutor.
Durerea nu ține cont de asigurare.
Durerea nu întreabă de unde vii.
Durerea este la fel pentru toți.
Și în acel moment nu mai contează cine ești, de unde vii, ce ai făcut în viață.
Nu uitați de ce ați ales această meserie. „Dumnezei în alb”.
Nu pentru hârtii.
Nu pentru proceduri.
Nu pentru „nu se poate”.
Ci pentru oameni.
Pentru cel care stă în fața voastră și speră…
că va fi văzut, auzit și ajutat.
Nu vă cer minuni.
Vă cer doar atât:
Să aveți milă.
Să aveți suflet.
Să nu uitați că, înainte de toate…
suntem oameni.
Și noi, și voi.
Cine cere respect, trebuie să respecte la rândul lui.”
Această mărturie este un semnal de alarmă.
Pentru că, dincolo de sisteme și proceduri, umanitatea nu ar trebui să lipsească niciodată din actul medical.
Sănătatea nu ar trebui să fie un privilegiu.
Iar respectul și empatia nu ar trebui să fie opționale.
Concluzie
Este absolut revoltător și inacceptabil ca, în plin secol XXI, într-o țară membră a Uniunii Europene, un cetățean să fie tratat cu o asemenea indiferență și lipsă de umanitate. Nu este normal ca drepturile garantate la nivel european, precum validitatea cardului de sănătate în caz de urgență, să fie anulate de birocrația locală sau de neglijența unor cadre medicale.
Povestea Vioricăi nu este doar un incident izolat, ci o oglindă dureroasă a unui sistem care pare să fi uitat că, înainte de proceduri, coduri de asigurare și bugete, obiectivul principal este salvarea vieții și alinarea suferinței. Să trimiți acasă un om care se prăbușește de durere, spunându-i că „nu avem ce să vă facem”, nu este doar o eroare profesională, ci o capitulare morală.
Într-o comunitate europeană care pretinde că prețuiește demnitatea umană, accesul la sănătate nu ar trebui să fie condiționat de norocul de a întâlni un asistent empatic sau de grosimea portofelului. Această experiență este un semnal de alarmă: avem nevoie de medici, nu doar de funcționari în halate albe. Avem nevoie de un sistem care să ne protejeze, nu să ne umilească exact atunci când suntem cei mai vulnerabili.
Ionela van Rees- Zota
