(Povestire inspirată dintr-un dialog cu un tânăr)
Sunt undeva departe de țară, undeva dincolo peste întinderea oceanului. Nu o să vorbesc despre cât de greu îmi este sau despre dorul de țară care, uneori, te doboară, ci vă voi povesti despre tăcerea universală, tăcerea dincolo de noi.
Viața, în tăcere, m-a trimis la granița dintre dorurile mele și ale unor oameni necunoscuți, din toate colțurile lumii.
Nu o să vă spun că am reușit să-mi ating idealurile după sacrificii întregi. În țara mea, cu frumoase plaiuri mioritice, nu am avut nicio șansă, șansă pe care mi-a oferit-o o altă țară, unde oamenii apreciază doar valorile. Nu că aș fi eu vreo valoare deosebită, ci pentru că am muncit, iar țara nouă, ca o a doua mamă, nu vitregă, m-a observat, mi-a întins mâna și mi-a arătat treptele pe care să urc, respectând valorile morale: adevărul, binele, dreptatea, libertatea, iubirea, respectul, onestitatea, curajul, generozitatea, responsabilitatea și altele. În tăcere m-a ghidat, mi-a arătat calea și am urcat fiecare treaptă. Țara de adopție mi-a arătat calea spre lumină, pentru că valorile morale sunt universale și toate conduc la o viață autentică, împlinită, la un anumit echilibru care te înalță.
În timp, am reușit să urcă pe fiecare treaptă; pe ultima era tăcerea, acea tăcere ce doar Omul–Om o poate auzi. Ajuns aici, având o funcție ce-mi permitea să cunosc oameni de toate naționalitățile, am încercat să-i înțeleg, să le ascult tăcerea, să aud ceea ce ei nu pot spune. Dar drumul înțelepciunii e lung, cu suișuri și coborâșuri, căderi și înălțări, lumină și întuneric.
Pe subalterni îi tratam cu respect, îngăduință, severitate și înțelegere. Vorbele aspre, adresate cu motiv sau fără, nu erau acceptate și, bineînțeles, majoritatea ripostau. Și totuși unul dintre ei, în tăcere, mă privea trecând dincolo de ființa mea. Niciodată nu spunea nimic, doar privea și atât, încât aveam impresia că murmură în gând o rugăciune de pace și liniște. Tăcerea îl apăra de un comportament neadecvat, îl oprea să rostească cuvinte care ar fi putut răni și tulbura liniștea celorlalți.
Era mai mare ca vârstă decât mine și mă uluia atitudinea lui, atât de blândă și binevoitoare, în timp ce eu aveam uneori izbucniri mai puțin controlate. Îl numeam Aleluia, un nume românizat, cu un anume înțeles. Gândul m-a dus astfel la conceptul de tăcere. Unii vorbesc mult fără să transmită nimic, alții tac și, pare-se, ascultă mai mult.
Într-o zi m-a invitat să merg la biserica unde mergea el, să văd tradițiile și ritualul slujbei. Biserica nu era ortodoxă. Am intrat cu smerenie, mi-am făcut cruce după credința mea și, pentru o clipă, am avut impresia că aud un glas cunoscut. Ridic privirea și observ, cu uimire: subalternul meu, cu nume predestinat, îmbrăcat în veșminte albe, slujea în acest lăcaș.
Am ascultat cu pioșenie despre „Cuvântul lui Dumnezeu ca hrană”. Nu se vorbea în limba mea, dar emoția transmisă era autentică. Slujba era un amestec de universalism creștin și tradiție locală, trăită cu sfințenie și respect pentru sfinți. Surprinderea mea a fost deplină: nu mi-a trecut prin gând că acest om, angajat în firma în care lucram eu și cu care adeseori avusesem uneori discuții pe un ton mai puțin cald, era slujitor al lui Dumnezeu.
Într-un moment de pauză, a venit la mine și mi-a spus că pot să-mi fac cruce, așa cum cere credința mea, dar trebuie să respect tradițiile locale. Am înțeles ce fel de om este: un om de caracter deosebit. Tăcerea îi aducea atâta liniște și nu considera nicio muncă sub demnitatea sa. Aveam în fața mea un om puternic, un om care știa să tacă la timp, lăsându-L pe Dumnezeu să vorbească în locul lui.
De la acest om minunat am aflat că, uneori, eu eram robul propriilor cuvinte. Deseori, tăcerea aduce pacea și liniștea inimii, a lui și a tuturor.
A doua zi ne-am întâlnit la serviciu, dar eu eram alt om. Numai eram șeful, eram omul de lângă cel a cărui tăcere m-a învățat să gândesc mai profund la relațiile dintre oameni, indiferent de naționalitate. Am povestit întregii echipe despre acest OM care mi-a dat o lecție de viață prin tăcere.
Din clipa respectivă, cu toții am înțeles că, indiferent de circumstanțe: „Nu haina face pe om”, mai devreme sau mai târziu, vine vremea adevărului.
Silvia Hodaș
UZPR, Filiala Iași & AJRP, Montreal, Canada
