Câți mai sunt, Mărite Domn,
Să-ți răsfoiască slova cărții?
În nopți adânci, fără de somn
Să cugete la rostul vieții?
Și-n ostoire de cuvinte,
Să-mbrace vorba românească
Cu i-ia rugăciunii sfinte,
Credința-n inimi să renască
Te-au sfârtecat ca pe o foaie,
Luată-n zbor și-n vânt purtată,
Iar pași-ți grei prin colb, noroaie,
Înspre lumină mi-te-ndreaptă
Neamului i-ai fost sumanul
Și talpa roasă la-ncălțări,
Ți-ai ostoit setos aleanul,
A mii și mii de întrebări,
La care, le-ai aflat răspunsul,
Prin galaxii neconcepute,
În răsăriri, și-adânci apusuri,
De tine în har, poet știute
Ai străbătut ani de lumină,
Cu mintea ta iscoditoare.
În nopți de vis cu lună plină,
Ți-ai fost tărâm de-nfiorare.
Din mii de astre, nimeni altul,
Născut, zidit, pe-acest pământ,
Te-ai ridicat înspre înalturi
Prin nemuritul din cuvânt
Ne ești balsam de mângâiere,
Iubirea ta de negrăit.
Vei dăinui spre alte ere,
Cu-același dor nețărmurit.
Clepsidra-și cerne infinitul,
Pe drumul mărginitei vieți,
Mărite Domn, ne ești plinitul
Al doinei vers de Eminesc.
Vasile Luca
