Se mântuie prin gând de vers, poetul,
și sufletu-i se-agață de noaptea înstelată.
Un fir subțire-i poartă strălucirea
pe aripa de vis, adânc sculptată.
Cu tâmple argintate, ca o săgeată vie,
Scrie poetul și sfidează tăcerile bătrâne.
Sunt clipele ce curg prin vechi clepsidre,
ce poartă versuri vii, nemângâiate.
Îmbălsămată-n tainic cântec, foaia albă,
în pragul dimineții trist șoptește,
se răscolește cerneala-i născută dintr-un vis
și tainic se adapă din miez de veșnicie, necuprins.
Liliana Moldovan
