AdrianaTelescu: Scriitorul, istoricul, criticul și prozatorul Gheorghe Jurma a împlinit în 5 februarie 2025, 80 de ani. La mulți ani cu sănătate și multe împliniri spirituale!
Gheorghe Jurma: Mulțumesc!
AdrianaTelescu: Aristotel spunea că sufletul unei ființe este reprezentat de activitatea sa. Înainte însă de-a ne spune despre activitatea omului de cultură Gheorghe Jurma, aș vrea să vorbiți despre vârsta lăuntrică a sufletului lui Gheorghe Jurma.
Gheorghe Jurma: Da, o provocare interesantă, nu m-am gândit vreodată la un asemenea aspect, dar într-un fel sau într-altul, colateral, am înţeles cumva ideea că în viața omului vârsta care o are în buletin nu este întotdeauna cu aceea pe care o are în suflet. Pe care o are în ceea ce el face, în ceea ce el vrea să se definească. 80 de ani poate să fie de două ori câte 40 sau poate să fie de 4 ori câte 20. Depinde de unde și cum ne aflăm. Chiar am încercat să văd și eu dacă este vreo diferență între 80, 79 sau 75. Nu văd, nu simt, pentru că eu cred că vârsta și perspectivele vârstei (că de acum mergem spre 81 și cât o mai fi) depind de viața noastră, de proiectele noastre, depind de ce vrem să înfăptuim, pentru că dacă avem un ideal, dacă avem niște obiective clare de realizat, parcă și viața devine mai îngăduitoare cu noi și ne lasă să le îndeplinim. Dacă nu avem niciun plan și ne lăsăm copleșiți de problemele vieții, „vai cât e de scump, vai cât e de greu!”, dacă doar ne văităm, s-ar putea să ne scurtăm viața, pe când dacă privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, care înseamnă bucuria noastră interioară, capacitatea noastră de-a interveni în această viață ca s-o facem mai bună și mai frumoasă, ne lungim viața, ne exprimăm altfel. Eu cred că avem această datorie (cred că am spus la fel și în urmă cu 10, 20 de ani), să privim lucrurile în felul acesta, că mai avem câte ceva de făcut în această viață. Fiecare om are până la urmă ceva de făcut în viață, nu trece prin apă ca gâsca, în niciun caz!
Adriana Telescu: Ce mai are de făcut scriitorul Gheorghe Jurma?
Gheorghe Jurma: Acum chiar la vârsta asta, așteptând-o cumva, mi-am zis că cel mai frumos cadou, cel mai frumos dar, pe care un scriitor, un om al scrisului îl poate face, este să publice o carte. Dincolo de ideea că niște prieteni au gândit să facă o carte omagială – In Honorem -, eu am dorit să-mi fac o carte proprie, chiar dacă am plecat de la niște proiecte mai vechi. Unul dintre ele se intitulează „Scriitorii româniși Banatul”. Am lăsat-o un pic acum, pentru că între timp a apărut o carte care onorează ziua și vârsta, dar nu renunț la acest proiect. Este o carte despre relația acestui spațiu, al Banatului istoric sau geografic, cum vrem să-l considerăm, și scriitorii români. Este o temă foarte interesantă. De la Dimitrie Cantemir care a trecut prin Timișoara în timpul stăpânirii turcești și până la scriitorii secolului XIX sau XX (de la Alecsandri, Eminescu la Nicolae Iorga sau Octavian Goga) ori din ultimele generații, chiar optzeciștii care au trecu pe aici și au lăsat niște semne, mărturii, opere (de la Mircea Nedelciu la Mircea Cărtărescu). Chiar în zilele acestea, frunzărind o carte despre istoria teatrului din Reșița, am găsit două fotografii, tipărite acolo. Este vorba de prezența academicianului Tudor Vianu la Reșița la un spectacol în anul 1956 și a scriitorului Victor Eftimiu, care a venit aici la premiera unui spectacol cu piesa lui „Înșir-te mărgărite” (tot 1956). Sunt două fotografii care reprezintă momente de istorie literară. Prin astfel de preocupări, cred că și ziua și luna și anul trec și mai repede și mai frumos.
A.T.:Pentru că am ajuns aici și pentru că mă interesează foarte mult scriitorii români și legătura lor cu Banatul, aș vrea în mod special să ne oprim acum la Mihail Sadoveanu. Știu că sunteți interesat de marele prozator, după Eminescu desigur, fiindcă Gheorghe Jurma este cunoscut și recunoscut ca eminescolog.
Gheorghe Jurma: Da, recunosc că sunt interesat de opera lui Sadoveanu, pe care îl consider cel mai mare prozator român. Este profund, deși unii spun că are multe descrieri și este mai plictisitor şi oricum mai greu de descifrat. Sadoveanu a călătorit prin toate ținuturile României, din Moldova până în Deltă, în Ardeal și a fost și în Banat, în primul rând la Herculane. Sigur, la Băile Herculane, unde îți poți rezolva și niște probleme de sănătate. Era prin anii 40. Am văzut într-o carte o fotografie a lui Sadoveanu în gara Herculane, în 1942, dar ulterior a mai revenit aici. Un bibliotecar de la biblioteca stațiunii a publicat cândva niște amintiri cu Sadoveanu, prin anii 1950, când Sadoveanu cunoștea deja stațiunea. Era mare pasionat de pescuit și de șah. L-a rugat pe bibliotecar să-i găsească niște șahiști cu care să joace. I-a găsit niște jucători, dar nici unul de talia lui Sadoveanu, care să-l bată la șah. Pe de altă parte, este vorba și de niște întâmplări personale, de o mare dragoste pe care o descoperă acum și pe care o cântă într-un volum de poezii numit „Daim”, apărut postum. Cartea este dedicată Valeriei Mitru, viitoarea lui soție. Fosta nevastă a scriitorului murise și ecourile se simt în nuvela sau putem să-i spunem microromanul „Ochi de urs”. Este oricum interesantă legătura marelui scriitor cu acest spațiu al Băilor Herculane, al Mehadiei și al Cernei despre care scrie nişte pagini lirice care impresionează. Desigur, prin această stațiune au trecut mulți scriitori români și străini. Au scris și ei despre locurile acestea și trebuie să-i amintim pe Alecsandri sau Nicolae Iorga, George Coșbuc sau Ion Minulescu şi mulţi alţii.
A.T.: O întrebare care mă frământă, cartea dedicată lui Sadoveanu, „Lupta cu balaurul” , reprezintă de fapt, lupta cu timpul?
Gheorghe Jurma: Lupta cu balaurul are multiple semnificații. În viziunea mea, aceasta este o construcție mitologic-simbolică în care balaurulreprezintă de fapt răul, negativul. Și atunci lupta cu răul are multiple înţelesuri. Poate să fie dușmănia între oameni, chiar frați dușmani, poate să fie războiul, dar poate fi oricare aspect negativ al pasiunilor. Dragostea, spre exemplu, este adeseori văzută astfel. Sau raportul dintre lumină şi întuneric, dintre cunoaştere şi neştiinţă. De aceea această luptă cu balaurul devine un mit personal, care poate caracteriza opera lui Sadoveanu. Aşa descoperim lucruri interesante, inclusiv în scrierile care ne plictisesc. La un moment dat apare Râul Alb, apoi apare Râul Negru. Simple denumiri de locuri, dar cititorii trebuie să înțeleagă că albul și negru sunt în conflict, iar negru este un simbol al morții, al distrugerii. În „Frații Jderi”, sunt multe aspecte în legătură cu Albul – Izvorul Alb, calul alb etc. – cu sensuri pozitive, mai ales în ce îi privește pe tineri, dar tot acolo e războiul sau alte ameninţări asupra vieții. În „Neamul Şoimăreştilor” personajul este sfătuit să renunțe la dragoste fiindcă la un moment dat aceasta îl poate duce la moarte. În Sadoveanu însuşi pare să fi existat un asemenea balaur care vroia să-l deturneze de la obiectivul lui, acela de a scrie. Este o luptă pe care o duci (cu timpul, cu provocările vieţii) atunci când trebuie să scrii ceva ce va putea servi mai apoi omenirii și umanității.
A.T.:Mă întorc la viața scriitorului Gheorghe Jurma. Nu sunteți un om ușor de descifrat. Știm foarte puține lucruridespre copilăria dumneavoastră. Localitatea Bobda este piatra de hotar în biografia omului de cultură Gheorghe Jurma.
Gheorghe Jurma: Este un loc care poate nu spune nimic, dar dacă te duci la istorie, vezi că este un sat citat în documente încă din secolul al treisprezecelea, 1221 și ulterior în multe alte documente. Un sat care a trăit multe evenimente, care a și dispărut la un moment dat ca urmare a unor inundații pe la sfârșitul secolului al șaptesprezecelea, și pe urmă a fost rearanjat de stăpânirea austriacă, după reguli impuse de imperiu după cucerirea Banatului. Eu am copilărit acolo după al Doilea Război Mondial. Într-o discuție pe care am avut-o nu demult cu un grup de tineri, am afirmat că am trăit toate evenimentele postbelice. Primul eveniment de care îmi aduc aminte a fost deportarea în Bărăgan. Eram în ziua aceea la unchiul meu, ne jucam acolo câţiva copii; era chiar ziua în care chiaburii, cum li se spunea oamenilor bogați, care trebuiau deportați în Bărăgan, își încărcau bagajele în căruțe și plecau apoi spre gara Cenei, de unde urma deportarea. Acest lucru m-a marcat. Apoi în toate casele alea s-au instalat sediile brigăzilor de la Gospodăria Agricolă Colectivă, care s-a înființat în 1952 și a primit numele de „Ion Luca Caragiale” (fiindcă atunci era centenarul naşterii scriitorului). În această gospodărie au intrat și bunicii mei. Bunicul meu avea un cal și cinci lanțe de pământ primite de la reforma agrară, el fiind invalid de război din Primul Război Mondial. Și așa de drag i-a fost calul că nu a vrut să-l dea la colectiv și s-a dus și cu mare greutate l-a vândut la Timișoara la târg, ca să nu-l dea la colectiv. Multe întâmplări în legătură cu asta aș putea să evoc. Satul copilăriei mele era un sat mitologic și eu eram la vârsta aceea mitică, în care orice dimensiune mi se părea uriașă şi fantastică, iar drumul de la un capăt la altul al satului era ceva cu totul special, de altfel nici nu plecam prea departe, pentru că mi se părea că este altă lume, era dificil să treci prin anumite zone, mai era și câte un câine , mai era și câte un om supărat că te uiți peste gardul lui, etc., dar oricum era şi este frumos fiindcă mi-a rămas în memorie până azi. Trăiesc totuși cu regretul că acolo, în centru, se ruinează un monument deosebit: o biserică catolică, iniţial mausoleul baronului Csavossy. Era un mausoleu ridicat după modelul unei catedrale din Ungaria, dar care avea o dimensiune impresionantă. De-a lungul timpului a fost avariat, au fost niște vânturi puternice prin anii 70 care au distrus o parte din acoperiș, iar în ultimele decenii s-a degradat rău de tot și nu știu dacă până acum s-a găsit vreo rezolvare, ca această biserică monument , cu arhitectură frumoasă, să poată fi salvată, pentru că e frumoasă și se vede de la zece kilometri distanță.
A.T.: Când s-a născut această dragoste infinită pentru cărți? Când ați dat valoare lecturii?
Gheorghe Jurma: Cărțile au apărut, fireşte, tot în copilărie, chit că în casa bunicilor mei erau doar vreo două-trei cărți. Bunica mea citea „Visul Maicii Domnului” şi alte câteva broşuri, deşi îi plăcea să citească. Aveam în vecini niște copii mai mari de la care am mai împrumutat, dar tot așa niște manuale mai vechi. În schimb, preotul satului avea o bibliotecă secretă într-o cameră specială, o mulțime de cărți frumos legate, pe care ni le împrumuta. Preotul făcea cu noi în fiecare duminică ore de religie, deși credința și religia erau deja interzise în anii 50. Cerința era să nu te duci la biserică, dar nu se respecta în sat şi toți copiii mergeau la biserică. Preotul Iosif Petrovici făcea cu noi religie, povestindu-ne întâmplări din Biblie sau câte ceva din alte cărţi de literatură sau de istorie. Cu unii făcea pictură, avea o pasiune pentru pictură, cu unii făcea muzică, avea acordeon și îi punea să cânte. Eu așa am ajuns să citesc în primele clase primare cărți din vechea colecție „Biblioteca pentru toți” sau colecții de opere din perioada 1900-1930, pe care le citeam repede, le returnam, mă chestiona să vadă dacă am citit, dacă am înțeles, îmi dădea alte cărți și așa am progresat în lectură și am rămas prieten al cărții pentru toată viaţa. Apoi, la școala gimnazială din Timișoara, în capitala Banatului, școala era la o stradă mai departe decât blocul unde stăteam, și la mijloc între cele două destinații era o librărie. Și în fiecare zi când mă întorceam de la școală, mă opream la librărie. Nu aveam bani să cumpăr, uneori mai cumpăram, dar de cele mai multe ori stăteam în librărie și citeam. Și doamna Lucreția, care purta numele mamei mele, de aia o țin minte și acum, mă lăsa, mergeam după pult și stăteam și citeam cu orele. Sigur, la momentul acela nu-mi dădeam seama care sunt adevăratele valori, de aceea am profitat de toate stadiile acestea de cultivare, ca să-mi dezvolt interesul pentru carte și să înteleg mai bine ce este în ele. Poate de aceea probabil că am ajuns și editor de cărți și mare iubitor de carte.
A.T.: Ați început cariera ca ziarist, deși sunteți absolvent de filologie. Ați optat pentru istoria vie, curentă, în detrimentul literaturii, pe care ați declarat de nenumărate ori că o iubiți și așteptați concediile să mergeți la Biblioteca Academiei, nu pentru a pleca la mare.
Gheorghe Jurma: Aşa este, eu am făcut la Timișoara Liceul de Muzică și Arte Plastice, secția de arte plastice. Am fost coleg cu mulți dintre muzicienii, compozitorii și artiștii plastici importanți ai țării. Am fost coleg cu Marius Țeicu, care este din Reșița sau pictori precum Ștefan Câlția și alţii care încă trăiesc. Dar am optat pentru filologie pentru că îmi plăcea cartea și pentru că mi-a fost și teamă cumva de marea concurență. Și aveam un exemplu din anii anteriori, când cel mai bun absolvent al liceului nu a reușit la institut. Și atunci am optat ca orice bănățean, care nu prea vrea să plece de acasă, pentru Universitatea din Timișoara și Facultatea de Filologie, unde m-am bucurat și de o bibliotecă foarte bună, m-am bucurat și de atmosfera care era plăcută și de dascălii noștri care ne-au insuflat dragostea pentru marile valori ale culturii: Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Blaga sau Ion Budai Deleanu, să citez doar câteva nume. Sigur ar fi trebuit să urmez drumul literaturii, doar că, până la urmă am ajuns ziarist pentru că în 1970, la Reșița s-a înființat un cotidian. Adică fostul ziar care apărea o dată pe săptămână a devenit cotidian. Și cotidianul pe format mare presupunea să fie mulți ziariști și să acopere cât mai multe teme din județ. Și așa m-am hotărât să vin. Așa am devenit ziarist. Sigur pasiunea pentru carte, pentru liteatură, n-am abandonat-o niciodată, imediat în toamna aceluiași an am descoperit cenaclul literar de la Casa de Cultură și peste un an am devenit șeful cenaclului, pe care l-am coordonat până astăzi, cu un moment de întrerupere după revoluție, că nu mai aveam timp de așa ceva. Sigur literatură și jurnalism nu-i același lucru, dar pe măsură ce am înaintat în experiența jurnalistică și pe măsură ce am înaintat și în partea de cercetare literară, am ajuns să văd că există și puncte comune și puncte de diferență netă. Între alte multe observații pe care mi le-am însușit și încerc să le ofer și altora, este aceea că presa peste vreme devine document istoric. Foarte multe dintre ziarele de astăzi nu țin cont de acest lucru, fie neglijează niște evenimente care se întamplă în realitatea înconjurătoare, fie le deformează de așa natură, încât mai târziu peste 50 de ani cel care va cerceta presa, nu va găsi informațiile corespunzătoare. Eu am făcut și niște cărți de istorie a presei și niște cărți de istorie literară, când m-am bazat foarte mult pe presă, fiindcă am trăit momentele în care se făcea presă bună și am verificat în realitatea realității dacă lucrurile care apar în invitaţii sau pe un afiș au acoperire şi în presă, dacă ele s-au realizat sau nu. Am găsit afișe care anunță că la evenimentul cutare vine o personalitate, dar acel om nu a venit fiindcă era în alt oraș, la o altă conferință. Și atunci mă confrunt cu ziarul, care spune ceea ce s-a întâmplat. Realitatea realității e una, realitatea presei e alta, ele ar trebui să coincidă, ceea ce azi nu se prea întâmplă.
A.T.– Criticul Cornel Ungureanu vorbește despre omul bibliotecă, Gheorghe Jurma. Eu aș căuta aici, în această bibliotecă pe eminescologul Gheorghe Jurma, care a urmat cu succes calea profesorilor săi. Dacă ați fost lăudat și premiat pentru colecția Eminescu, pentru Sadoveanu ați fost criticat. Am vorbit deja despre această latură a activității dumneavoastră.
Gheorghe Jurma: Fac o rectificarea, pentru Sadoveanu, nu am fost criticat. În „Istoria Literaturii Române” a lui Nicolae Manolescu, la bibliografie este trecută și cartea mea. Pentru mine este o onoare. Pe de altă parte alți comentatori – un Ion Simuţ, de pildă – afirmă că după revoluție Sadoveanu este criticat foarte tare și sunt puține cazuri în care acest mare prozator este citit corect azi, citându-mi cartea mea ca exemplu. În ce-l priveşte pe Eminescu, el rămâne vârful literaturii române. Pasiunea mea începe tot din copilărie, unde am citit poeziile de factură populară a lui Eminescu, “Ce te legeni, codrule” etc. După aceea la școala gimnazială și la liceu am avut niște revelații. Și cred că în liceu am citit o carte din interbelic a doctorului Vlad, „Eminescu din punct de vedere psihanalitic”. Studiu cu totul special la momentul respectiv. EI se ocupa de simbolurile din poezia eminesciană și încerca să le dezvăluie. Acum Eminescu nu mai era unul foarte simplu din poezia populară, ci unul mult mai complicat, ceea ce mi s-a confirmat la facultate, cînd am văzut câtă adâncime există în opera lui. Mergând pe urmele dascălilor mei, pasiunea asta s-a amplificat, am scris și eu câteva cărți despre Eminescu. Am lansat o colecție Eminescu în 1998, după ce am fost la niște târguri și saloane de carte. La Cluj l-am întalnit pe Constantin Cubleșan, care actualmente este unul dintre comentatorii cărților dedicate lui Eminescu. Dar la vremea aceea era și el la începuturile pasiunii pentru Eminescu. Mi-a dat o carte despre Eminescu și așa am început această colecție în care deocamdată nu au apărut decât 20 de cărți pentru că fiind un oraș undeva la marginea ţării, nu pot să conving oamenii să publice cărți despre Eminescu aici. Dar au apărut şi câteva cărți în afara colecției. Am avut şi alte iniţiative, în primul rând pentru spațiul școlar. Am făcut mai multe expoziții cu cărți din biblioteca mea. Am vreo 1000 de cărți, reviste, documente cu şi despre Eminescu. Am făcut multe expoziții în ultimii 20 de ani în instituțiile din Reșița, Caransebeș etc. Am avut şi multe întâlniri cu cititorii. Nichita Stănescu zice că „Eminescu este cel mai dificil poet român”. Aşa e şi asta trebuie să reţină şi elevii şi să încerce să descopere cu mintea lor profunzimile şi subtilităţile operei eminesciene şi actualitatea ei. Un exemplu: merg la o școală și îi întreb pe elevi ce poezie știu despre Eminescu. Ei îmi citează „Ce te legeni codrule fără ploaie fără vânt, cu crengile la pământ.” Iar eu îi opresc şi le citez din altă poezie a lui Eminescu: „Tu să știi, iubite frate,/ Că nu-s codru, ci cetate,/ Dar vrăjit eu sunt demult,/ Până când o să ascult/
Răsunând din deal în deal/ Cornul mândru triumfal/
Al craiului Decebal./ Atunci trunchii-mi s-or desface/ Și-n palate s-or preface”(„Mușatin și codrul”). Și iată cum codrul este un element geografic, care conține în sine istoria dacică. Este spaţio-timp. Mitul dacic este la Eminescu fundamental și atunci aici prin spațiu intri în această nouă compoziție care nu este codru, este cetatea dacilor, dai de Dochia care este Dacia, care spune: „când bărbatul mi-a murit teiu-acesta am sădit, și în umbră-i cum trăiesc, eu nu mai îmbătrânesc.” Teiul are această semnificație mitologică, de permanență. Și de aceea vrea sub teiul sfânt și Eminescu însuși să moară, fiindcă teiul fiind deasupra, foșnindu-i ramurile, el nu va îmbătrâni, nu va muri niciodată. Și de aceea poezia lui are, prin aceste semniificații, simboluri, profunzimi, pe care aparent nu le sesizezi. Eminescu va rămâne etern și de fiecare dată există câte ceva nou de descoperit de către fiecare nouă generație. Și în felul acesta se vede cât este de mare și de important Eminescu. Și atunci, cum să nu îl studiezi? Când apare câte o carte o cumpăr, o citesc imediat ori după un an sau doi, dar simt nevoia să fiu în miezul problemei, să fiu înconjurat de Eminescu și eminescologi, în sensul celor care scriu.
A.T.: Am participat și eu la câteva întâlniri ale scriitorului Gheorghe Jurma cu elevii și am spus și eu asemenea elevilor „mai povestiți-ne, domnule Jurma!” Aș vrea să mai poposim puțin aici, la întrebarea legată de marele Eminescu, și să amintim albumul despre monumentele dedicate lui Eminescu, album pe care l-ați realizat în colaborare cu Erwin Josef Țigla. Cum ați reușit să realizați acest album minunat?
Gheorghe Jurma: A apărut ca idee datorită domnului Țigla care este un pasionat al culturii și el fiind german, sigur al culturii germane, dar şi al culturii române fiindcă s-a născut și trăiește aici și face pentru comunitatea română şi germană lucruri extrordinare. El este un pasionat fotograf și a umblat prin țara asta și prin lume și a realizat foarte multe fotografii. Prima dată am realizat împreună o carte mai puțin ilustrată în colecția Eminescu. După aceea ne-am dat seama că acolo este vorba mai ales de monumente , e vorba de artă și de imagine și că trebuie realizată un alt tip de carte. Între timp s-a îmbogățit toată arhiva, am mai gândit structura textelor, dar am realizat un album unic dedicat exclusiv monumentelor lui Eminescu. Cartea a apărut în 2018 și ne-am plimbat, tot la ideea domnului Țigla, eu nu sunt așa de pasionat călător, dar el este, ne-am plimbat cu cartea în multe centre din România, București, Cluj, Iași, Chișinău. Pe urmă el a fost și în Ucraina și în Germania. Peste tot s-a văzut un interes pentru carte, peste tot s-a înțeles și apreciat inițiativa noastră, doar că, am constatat după ce ne-am plimbat prin țară că numai în județul Vaslui sunt opt monumente dedicate lui Eminescu şi nici unul nu este în carte. Nu mai vorbim de Basarabia, care are multe monumente, care nu sunt în carte. Aşa după ce am mai umblat prin lume, a venit ideea să mai scoatem un volum sau o ediție nouă, îmbogățită, în care să fie puse toate monumentele. După aceea am realizat că există monumente Eminescu în Cuba, la Paris, în Elveția.
A.T.: Era vorba de România.
Gheorghe Jurma: Nu, era vorba de monumentele Mihai Eminescu. Și atunci domnul Țigla, care este un mare călător și un pasionat fotograf, a zis că trebuie să le facem pe toate. A fost și la Paris și a fost și la Havana, în Cuba. Toate detaliile despre monumente le aflați la apariția ediției noi a albumului numit „Monumentele Eminescu”, fiindcă Mihai Eminescu merită, fiindcă până la urmă, arta și cultura românească merită și fiindcă noi, toți, merităm să aflăm și să știm ce i-a fost închinat lui Eminescu, pentru că ne este închinat nouă și culturii române.
A.T.: Știu că din dragoste pentru Banat și pentru cultură a luat naștere Editura „Timpul”, devenită în anul 2004, editura „TIM”. Vorbiți-ne despre editură, vă rugăm.
Gheorghe Jurma: Eu sunt director și slujbaș, așa că îmi dau ordine mie. Editura „Timpul” a apărut în 1994, dar primul titlu a apărut în 1993, în cadrul Societății Comerciale „Timpul”, care îngloba multe alte activități profesionale ziaristice. 10 ani de zile am reușit sub această denumire, dar după 10 ani s-a trezit editura „Timpul” de la Iași să-și revendice întâietatea șiun domn scriitor important al locurilor respective ne-a somat să ne schimbăm numele. Și atunci am încercat să schimbăm în Editura „T”, dar am aflat că la Iași exista deja o editură cu denumirea aceasta, așa că am schimbat în Editura „TIM”, care poate să fie de la Timiș, de ce să nu fie, dacă tot m-am născut în județul Timiș. Oricum important este că are continuitate și în acest răstimp de 20 de ani am scos vreo 700 de titluri, adică vreo 25 de cărți pe an. Normal ca să putem exista ca instituție care trebuie să trăiască din propriile venituri ar trebui cel puţin să dublăm numărul de cărți, ceea ce este imposibil și atunci eu ca un tânăr pensioanar al României mai dau din buzunarul pensionarului în cel al editurii, ca să poată să existe, fiindcă nu cred că aș putea eu să exist, dacă m-aș lăsa de cărți, de pasiunea asta pentru cărți, chit că adesea consum timp foarte mult pentru oricare carte, să o paginez, s-o corectez, să discut cu autorul că poate acolo ar fi mai bine așa, spre beneficiul cărții. Dar, în continuare editura există, în continuare eu sunt cel mai bun editor din județul ăsta și chiar nu o spun cu multă ironie la adresa mea, deoarece mulți se declară editori, dar nu sunt decât tipografi sau niște modeşti prestatori de servicii, la care te duci cu o carte, și la care ei nu fac nimic, nici măcar să se uite dacă este o virgulă greșită, între subiect şi predicat, de exemplu, darmite să aibă o viziune asupra cărții. Dar asta este o părere care nu trebuie luată în seamă, eu imi fac datoria cât pot, din respect față de carte. Acest lucru este foarte important, fiindcă în jurul nostru sunt oameni deosebiți, sunt valori pe care trebuie să le prețuim și să le punem în valoare, dincolo de efortul propriu al lor, trebuie și noi toți prin efortul nostru, să-i punem în valoare. Cred că ăsta este rostul unei edituri. Sigur uneori mai scoți și cărți care fac bucurie doar autorului. Dar cele care sunt valoroase trebuie să ni le asumăm, căci unele pot asigura eternitatea nu doar a autorului ci și a editorului. Pentru că și noi putem trăi nu numai prin cărţile noastre ci şi prin cei pe care i-am ajutat să iasă în lumina lumii.
A.T.: Știu că editura „TIM” are ca obiective promovarea culturii Banatului și a unei literaturi de calitate, de valoare. Ce politică ar trebuie abordată ca să devină rentabilă o editură?
Gheorghe Jurma: Nu pot da sfaturi aici pentru că ar trebui să mi le dau mie. Există două lucruri, cumva deosebite: până la urmă o editură este o societate comercială; ea face niște venituri și niște cheltuieli, ea trebuie să trăiască. Pe de altă parte, ea este o societate culturală, care promovează o valoare culturală și uneori trebuie să sacrifice partea materială, ca să rămână partea spirituală. Altfel o editură nu poate face mare lucru, dacă anumite instituții nu gândesc la fel și nu ajută. Și aici pot să mai spun niște lucruri pe care le-am mai spus în niște împrejurări, dar fără ecou. Cum se poate ca Reșița să fie considerată „oraș cu poeți” și nici un primar din cei care au fost de când a apărut sintagma asta, să nu gândească să ajute acest oraș cu poeți să se ridice? Pentru că fiind cunoscut în felul acesta în țară, noi toți putem beneficia de acest nume, transformat în renume. Pe de altă parte la Consiliul Județean, de ce nu există o viziune care să oblige, adică să devină proiect, ca fiecare localitate să își facă monografia locului. Pe urmă sunt personalități care trebuie adunate cumva, prin întâlnirea fiilor localității sau ai judeţului și să-i ajuți și pe aceștia, pentru că bugetul nu trebuie să se axeze doar pe asfaltarea unei străzi, ci și pe promovarea județului sau a unui oraş, pe dezvoltarea lui în plan spiritual, în plan cultural. Și atunci de ce să nu promovezi o monografie despre o personalitate? De ce să nu promovezi artiștii, prin expoziții în țară și în străinătate sau prin albume de artă? Sunt multe astfel de modalități la care instituțiile noastre culturale sau administrative nu le au a ca viziune. Atunci, o editură modestă face și ea ce poate, mai nou apelăm cu toții la banii autorilor, adică autorii își tipăresc cărțile pe banii lor şi le împrăştie pe la reviste sau instituţii culturale, la prieteni sau colegi de breaslă. Desigur, sunt excepţii, la unele edituri mari şi nu pentru mulţi autori, dar în ansamblu dimensiunea culturală nu e văzută la nivelul la care ar trebui. Până la urmă cultura este cea care asigură legătura dintre trecut și viitor. Ea ne solidarizează, ea face ca între oameni să existe solidaritate și nu dușmănie și creează legături perene peste timpul în care noi, muritorii de rând, trăim.
A.T.: Nu pot să închei acest interviu fără să spun că ar trebui acordată domnului Gheorghe Jurma o diplomă de fidelitate în ceea ce privește cenaclul „Semenicul”. Ce reprezintă Cenaclul „Semenicul” pentru dumneavoastră și mai apoi revista acestuicenaclu numită „Semenicul”?
Gheorghe Jurma: În primul rând cenaclul „Semenicul” este o parte din biografia mea încă din 1970. Din anul 1971, am devenit secretarul cenaclului, așa se numea cel care conducea cenaclul. Cred că atunci a început o etapă nouă, acum vorbesc cu toată modestia, o recunosc toți cei care mai trăiesc de atunci. Etapă nouă fiindcă trebuiau ridicați oamenii din punct de vedere cultural, și trebuiau ajutați să progreseze și să se afirme. Erau la cenaclu mulți oameni care scriau , însă la un nivel mai de jos, mai puțin relevant. Dar au apărut mulți tineri, ei trebuiau în primul rând ajutați și au și devenit mai târziu autori de cărți și chiar importanți, cel puțin pentru regiunea noastră, dacă nu la nivel național. Pentru mine a fost așa un fel de-a scăpa de ziaristica agasantă, aia care să te oblige să te duci în tot felul de locuri și să scrii despre tot felul de lucruri care nu erau plăcute. Cenaclul mi-a creat și un program, în fiecare joi, la ora 18, eram acolo. Dacă se întâmpla să întârzii de pe teren, era cineva înlocuitor și când veneam eu îmi ceda locul. Ce era important, era această ridicare a nivelului. În 1974, abia atunci, a apărut prima carte de versuri a unui poet reșițean, care trăia atunci în Reșița. Vorbesc despre Olga Neagu. După aceea au început să apară și alte volume, ale lui Gheorghe Zincescu, Octavian Doclin și până la cei care de la o vreme au devenit lumini importante: de la Nicolae Irimia la Ion Chichere, Constantin Mărăscu sau Costel Stancu, Dinu Olăraşu sau Constantin Rupa. Cenaclul nu este creația mea, dar este parte importantă din viața mea, căreia i-am dedicat timp și toată priceperea mea, pentru a face o școală literară. Așa a apărut și revista. În 1971, când era anul 200 al Reșiței, am început ca experiment literar și jurnalistic, revista „Semenicul” sub forma unui caiet. Era multiplicat în uzină, în 100 de exemplare, se tipăreau foile, le aduceam la cenaclu și le adunam într-o revistă. A apărut un an de zile. Era nevoie de acest experiment, pentru ca să îi obligăm pe toți cenacliștii să scrie, să aibă unde să publice și să știe și ce anume să scrie, dacă îi spui să scrie un interviu, să scrie un reportaj, adică nu doar poezie. Așa am dus-o un an de zile, până în decembrie 1972. Atunci a apărut primul număr tipărit, al acestei reviste. Apoi a ieșit scandalul, fiindcă a apărut fără aprobarea Comitetului Ceresc, și a fost interzisă revista până în anul 1975, când am încercat alte experimente. După 1975 a început să apară în funcție de posibilități, adică dacă era cineva care s-o plătească. Am dus-o așa până la numărul 10, când a venit revoluția. Și după revoluție am încercat în cadrul societății „Timpul” să scoatem formatul de revistă, am scos câteva numere. Am constat că lumea nu are nicun interes pentru cultură. Am renunțat, iar apoi am revenit, la cererea tinerilor din cenaclu, în 1995, 1996, și am tipărit 4 numere pe an. Pe urmă, am schimbat formatul, am făcut formatul de carte, fiindcă se pune mai ușor în bibliotecă alături de alte cărți. Uneori am reușit patru numere pe an, alterori numai două, în funcție și de preocupările mele și ale colaboratorilor. Revista trebuie să rămână cumva și să arate că în acest spațiu se petrec evenimente, că sunt autori, scriitori, oameni de valoare, care trăiesc aici cu noi. Eu cred că este nevoie de această revistă, chiar dacă mai apar și alte reviste, fiindcă fiecare își are specificul și orientarea sa. Și e bine să existe cât mai multe. Câtă vreme putem să arătăm lumii valorile culturale din mai multe puncte de vedere. Mi-aș dori să nu mi se termine pofta de revistă! Cenaclul însă va rămâne una din preocupările mele importante. Toți știm că joia de la ora 18, ne putem întâlni. E important de spus că mulți dintre foștii cenacliști au plecat în lume, ca Ion Știubea, el trăiește în Israel, dar când vine acasă știe că la cenaclu îşi găseşte prietenii şi amintirile şi prezentul desigur! Astea sunt lucrurile frumoase, că de-a lungul anilor s-au format niște oameni, s-au consolidat prietenii, și altfel privești lumea după ce ai fost într-o grupare literară, decât să scrii în singurătatea ta. La cenaclu adunăm singurătățile și facem o singurătate mai mare, ori o comunitate care știe că acolo sunt niște oameni singuri care așteaptă să fie primiți de alți oameni singuri.
A.T.- Vă mulțumesc maestre!
Adriana Telescu
