28.4 C
Nürnberg, DE
July 19, 2024
Exclusiv

Constantin Oprișan în Casimca Fortului 13 Jilava – o moarte din pateric

Cuvântul ”casimca” nu există în limba română, dar este prezent în memorialistica privind fenomenul concentraționar românesc. Cuvântul a apărut în memoria deținuților politici anticomuniști închiși de bolșevici în închisoarea Jilava. ”Casimca” este considerată o închisoare mai mică, lugubră, săpată în pământ. De fapt este o temniță mai mică într-o închisoare mai mare. ”Casimca” Jilavei era o hrubă săpată în zidul Fortului 13, mai precis într-o etuvă cu aburi pentru deparazitarea hainelor celor închiși. În anul 1958 conducerea comunistă a MAI ia decizia ca 16 deținuți politici, care nu puteau fi reeducați, să fie închiși în această mini-temniță îngropată sub zidurile fortului. Cei 16 anticomuniști închiși erau considerați cei mai periculoși, iar șapte dintre cei închiși acolo nu au mai văzut niciodată soarele murind în urma torturilor și a condițiilor îngrozitoare. Cei care au fost închiși în ”casimca” erau acei drepți despre care Hristos vorbește în Fericiri – „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Instaurarea comunismului nu a fost doar un fenomen economic cum încearcă să ne prezinte istoriografia, ci un autentic război duhovnicesc de apărare a credinței neamului creștinesc și românesc. Gheorghe Calciu -Dumitreasa a numit ”Casimca” o adevărată ”corabie a morții”. Apărătorul Bisericii Enei de furia demolatoare ceaușistă a scris despre această temniță întunecoasă din închisoare. ”În 1958 eram într-o corabie a morții; șaiseprezece oameni puși în patru celule oarbe, la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare (Casimca – n. red.), de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinație era moartea”, scrie Gheorghe Calciu-Dumitreasa, în prefață la ”Pitești, Centru de reeducare studențească”, cartea lui Dumitru Bacu. Securiștii au amenajat cinci celule lungi de circa 2,30 cm lungime în care au fost aruncați cei 16 dușmani ai poporului. Cei mai periculoși. Vina lor era una singură: credeau în Dumnezeu și nu doreau să se lepede de Hristos. În acest spațiu carcerial umed, insalubru și fetid, datorită WC-ului turcesc de la capătul coridorului, s-au cristalizat adevărate mărgăritare ale credinței absolute în Dumnezeu, în ciuda corpului gardienilor din Casimcă, niște bestii cu figuri desfigurate de ură. Această mică închisoare zidită era înconjurată cu un gard de sârmă ghimpată de circa trei metri. Era o curte minusculă în jurul acestei închisori din mijlocul marii temnițe care era Fortul 13 Jilava. Cei închiși aici primeau rații de mâncare mizere sub caloriile celorlalți deținuți. Acest loc se va sfnți cu sânge de martir și rugăciune intensă. Victimele vor deveni în mijlocul torturilor și a terorii psihice adevărați mucenici ai poporului român.

Tânărul Constantin Oprişan, născut în 1921, a fost unul dintre liderii studenților anticomuniști din anii `40 și a suferit iadul în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Jilava, pentru “vinovăţia” de a fi fost român creștin. Poate a fost cel mai schingiuit dintre toţi deţinuţii, aşa cum afirmă martorii la cumplitele suplicii la care a fost supus. Celulele prin care a trecut au fost scăldate cu sângele său la propriu. După ce a trecut cu demnitate prin reeducarea de la Piteşti, a rezistat torturilor, gândindu-se doar la chinurile Mântuitorului. În ”Casimca” Jilavei, tânărul studios Constantin Oprișan a scris poezii creștine în maniera lui Radu Gyr și Nichifor Crainic, folosind metafore ce personifică suferința la torturi și rezistența prin modelul hristic. Suferințele sale l-au dus într-o stare hristică. Devenise translucid, un om care emana sfințenie și pace celor din jur în ciuda iadului înconjurător.În întunericul temnițelor comuniste Costache Oprișan, așa cum îl alintau camarazii, a compus poemul ”Strigăt”, care după 2000 este cântat de cantautorul Cedry2k. E o poezie testamentară, despre sensul și focul metanoic al luptei dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric, dintre democrație și dicatură. Vă redau un fragment ca să înțelegeți:
Din moarte-ndrept spre tine, mulțime sodomită,
Apocaliptic strigăt pământul să-l inunde.
De nu percepi misterul cu mintea-ți adormită,
Săgeata vorbii mele în carne-ți va pătrunde.
La rădăcina vieții sobolul se ascunde,
Și seva cu otravă și bale i-o-nvenină,
Iar noaptea sapă-n taina cotloanele afunde,
Să prăbușească totul în groază și-n ruină.
S-aveți armura gata când ceasul greu va bate,
Dușmanului să-i prindeți intenția și jocul:
Vă va lovi în suflet cu vicii și păcate,
Apoi vă va ucide cu fierul și cu focul.
A început în spirit o cruntă încleștare,
Armate nevăzute stau aspre față-n față.
Curând va-ncepe lupta și-n voi, în fiecare,
Și-o veți simți cumplită, în cugete și-n viață. (Strigăt).

Constantin Oprișan a fost înscris la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj în anul 1946, i-a avut printre profesori pe Lucian Blaga și Dumitru Roșca devenind asistent al ultimului, în anul III de studii. După arestare, Constantin Oprișan și-a dus cu bună știință crucea pentru mântuirea neamului omenesc, creștinesc și românesc. „Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, ca şi cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” (Eugen Măgirescu, în „Moara dracilor”). Costantin Oprișan după ce trecuse prin torturile inimaginabile ale Piteștiului se îmbolnăvise fizic, dar nu psihic. Își scuipa plămânii atinși de tuberculoză, dar spiritul era viu și răspândea lumină celor din jur. Cei închiși la ”Casimca” Jilavei au trăit o autentică catavasie, o formă a subteranei dostoievskiene, ca apoi să se înalțe spre cer ca niște sfinți. Gheorghe Calciu Dumitreasa și Marcel Petrișor au trăit utremurător și transfigurator un adevrat episod demn de catacombele romane în ”Casimca” Jilavei alături de Constantin Oprișan, unul dintre cei mai inteligenți tineri ai generației sale, așa cum era recunscut de către prieteni. Despre trecerea la cele veșnice a lui Costache Oprișan avem două mărturii zguduitoare ale celor doi camarazi de celular, Marcel Petrișor și Gheorge Calciu. De la Marcel Petrișor, ardeleanul din Ocișor, devenit mai târziu un apreciat scriitor de romane autobiografice și memorialistice, ne-a rămas o mărturisire puternică a ultimilor zile ale lui Constantin Oprișan, care era iubit de către toți deținuții de la ”Casimca” Jilavei. ”Zilele se scurgeau mohorâte și cenușii, una ca și cealaltă, în lumea celulelor din Casimcă. Programul impus de administrație era imperturbabil: 17 ore pe zi treaz, la marginea patului, cu ochii țintă la vizetă și la tavanul din care picura permanent apă, o foame albastră, lipsită de speranța oricărei săturări, iar noaptea sculatul de câteva ori pe noapte pentru dormit „neregulamentar”. Așa că, din cele patru celule ale tunelului subteran, fără aer și lumină, fiecare cu câte patru inși cașectici, dintre care unul neapărat bolnav de tuberculoză în ultimul hal, era puțin probabil să mai scape cineva cu viață.(…) Oprișan se liniștise; hemoptizia-i încetase, iar Ghiță Calciu înțepenise parcă lângă el în poziția de drepți. Era-ntr-adevăr ca un stei de piatră, ca un bolovan… în care însă crăpase ceva…A pierdut, săracul, aproape o jumătate de litru de sânge!, mai murmură el cu privirea ațintită la sângele spumos care-ncepuse să i se închege pe pătură și pe mâini. Cei doi, deși-l auzeau și-l vedeau, tăceau înfiorați (…). Ghiță meșterea ceva în secret.Dumnezeule!, exclamă Marcel, sărind spre Ghiță. Ce faci?Taci!, îi porunci scurt Ghiță. Storc o gamelă de sânge din braț ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi că a pierdut atâta sânge și că se stinge dacă nu intervenim cu ceva? (…) Iosif și Marcel erau ca împietriți, așteptând fie să se deschidă ușa, care nu se mai deschidea, fie să vadă ce voia să mai facă Ghiță… Se dumiriră însă repede, văzându-l cum decanta limfa, din gamela în care-și storsese sângele, în cea a lui Marcel. Bea!, îi zise el apoi lui Costache, pe un ton poruncitor. Oprișan zâmbi nemișcat. Răspundea cu un surâs nelumesc la tot ce se întâmpla în jurHai, Costache, bea asta!, încercă Ghiță să-l facă să bea limfa cu orice preț, în timp ce cu cealaltă mână voia să-i ridice capul, ca să poată sorbi mai ușor conținutul gamelei. Costache surâdea în continuare. Atunci sări și Marcel să-l ajute.Prea târziu!, exclamă Iosif. Costache e departe acum; atât de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic. Lăsați-l! Costache, Costache!, îl strigă iar Ghiță și mai speriat ca și cum ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sânge. E al meu, al meu, mai am!, murmura el. Și ei o să ți-l dea și ei pe al…Nu-și termină însă vorba când Oprișan, cu o ultimă sforțare, se ridică puțin de pe pat și privindu-l pe Marcel peste gamela cu limfă, schiță un gest de apărare. Costache! Costache!, îl strigă iar Ghiță și mai speriat și cu gamela tot mai aproape de gura lui.Costache tresări atunci ca la vederea a ceva nevăzut de cei trei și, privind încă o dată spre un „sus” zăbrelit de gratiile patului de deasupra, își dădu duhul pe brațele lui Ghiță Calciu. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el îl îmbrățișase pe Costache ca și cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece. Din ochi îi șiroiau însă niște lacrimi tulburi, care-i picau celuilalt pe obraji ca o ploaie și doi stropi mari se topiră în două mărgăritare mici, prelinse pe sub pleoapele lui Costache… Ghiță, cu capul plecat pe pieptul mortului, izbucni apoi într-un hohot de plâns atât de sfâșietor încât Iosif îi strigă: Ghiță! Ghiță! Nu-ntoarce morții din drum, că-i păcat!Cine să-l mai audă când Ghiță Calciu plecase și el pe urma lui Costache Oprișan?!…” (Mărturie publicată în Revista Atitudini Nr. 55). Este o imagine, cu o puternică semnificație translucidă și revelatoare. Pare o filă din patericul sfinților. Este fresca vie a unor unei martiri care pătimesc crunt pentru credința întru Hristos. Comunismul nu a fost un regim de a impune un sistem economic, ci o formă atroce, drăcească de a distruge sufletul omului și a rupe pe român de credința sa. Marcel Petrișor, Gheorghe Calciu și Constantin Oprișan au fost eroii unui ”război nevăzut”, un conflict dintre lumină și întuneric, dintre bine și rău. Lupta împotriva comunismului a reprezentat un război duhovnicesc și un război nevăzut din care au ieșit biruitori cei care nu au renunțat la credință și Biserică, aceia care au pus binele deasupra răului și lumina peste vălul de întuneric adus de regimul comunist. Dar să vedem și mărturia lui Gheorghe Calciu despre acea zi fatidică în care Cosntantin Oprișan a mers să se întâlnească cu Hristos: „Constantin Oprişan era cu noi în celulă. Era foarte bolnav. Avea o tuberculoză care îi măcina plămânii şi în fiecare dimineaţă trebuia să-şi facă toaleta plămânilor. În prima dimineaţă a tras cum a putut el tineta în faţa patului, că nu se putea da jos din pat şi a început să-şi facă toaleta plămânilor. Eu stăteam lângă uşă, chiar aproape de el, şi am văzut cum curgea puroiul din plămânii lui: bucăţi de carne, aproape bucăţi de plămân. (…) Apoi între mine şi el s-a creat o legătură extraordinară. Între noi toţi. Costache era un om de mare înălţime sufletească, cu o inteligenţă fenomenală, era un om care nu mergea pe lucruri mărunte, mergea pe lucruri mari. Fusese şef în Frăţiile de Cruce, dar asta nu era important atunci pentru noi! Important era că el aducea în celula noastră Duhul lui Dumnezeu. Şi intelectual ne-a ajutat foarte mult, şi prin tot ceea ce a făcut… Nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi una sau două ore, pentru că nu era în stare să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt ce ieşea din gura sa era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iubire. Îşi spunea rugăciunile, şi ce adânc impact avea aceasta asupra noastră, auzindu-l pe el spunând aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea… Puteam citi în ochii săi lumina duhovnicească şi dragostea. Era ca un efluviu de dragoste pe chipul său. Niciodată n-a spus ceva împotriva torţionarilor săi, iar nouă ne vorbea mereu despre dragostea lui Hristos. (…) Să fiu bun, să iert, să nu blestem pe torţionar, să nu consider nimic din ale lumii acesteia comoară, de la el am învăţat. În fapt, el a fost unul din cei care trăiau pe alt nivel. Noi tot timpul îl păzeam: ziua, noaptea, pentru că nu ştiam când va muri. Marcel îl păzea (îmi amintesc foarte bine scena aceasta) şi la un moment dat l-am auzit spunându-mi în şoaptă: «Ghiţă! Costache moare». M-am repezit la Costache Oprişan şi l-am văzut. Dacă aţi văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceaţă pe ochii păsării şi ochii îşi pierd strălucirea. Aşa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieţii…” (Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Mănăstirea Petru Vodă, https://www.marturisitorii.ro/2017/07/26/l-au-chinuit-ca-pe-hristos-constantin-oprisan-student-al-lui-martin-heidegger-26-iulie-l-am-lasat-pe-costache-stralucind-ca-de-aur-cu-o-floare-mica-albastra-pe-pieptul-lui-ca-un-sfa/). În ziua de 26 iulie 1958, sufletul lui Constantin Oprișan a fost slobozit din lanțurile pătimirii pământești ca să se înalțe spre cerul veșniciei la Judecata de Apoi.

Marcel Petrișor și Gheorghe Calciu zdrobiți de durere au prohodit trupul camaradului și prietenului cu lacrimi amare. De fapt l-au spălat cu lacrimile lor ca mironosița pe Hristos. Și când au venit gardienii să ridice trupul lui Constantin Oprișan martorii ne-au lăsat o nouă mărturie în lumina zilei, demnă de pictat pe frescele bisericilor creștine din România. Când ia-u scos trupul o lumină a inundat întunericul absolut, a fost percepută de deținuți ca o lumină dumnezeiască. Trupul lui Constantin Oprișan este aducător de lumină. ”Marcel plângea, Iosif (V. Iosif) plângea, toţi plângeam. Nu mai spuneam nimic. Ce puteam spune? Am luat un prosop şi i-am spălat trupul, ca să-l pregătim cum trebuie pentru a fi îngropat în pământ. Apoi am bătut la uşă şi am spus gardienilor că a murit. Au venit după trei ore. Gardianul a spus să-l dezbrăcăm, pentru că atunci când murea cineva trebuia scos în pielea goală din celulă. Hainele să fie făcute pachet şi predate la magazie. L-am pus pe Costache pe o targă, dezbrăcat complet, Marcel a rămas să-i facă pachetul şi eu cu Iosif am scos targa afară în curte. Nu mai părăsisem niciodată acea celulă – acea celulă ce nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa pătrundea prin pereţi; sub trupurile noastre, saltelele erau putrede. Aşa, pentru prima dată, gardianul ne-a ordonat mie şi prietenului meu să luăm trupul lui Constantin Oprişan şi să ieşim afară. Era atât de frumos afară! Flori şi copaci şi cerul albastru… Uitasem despre frumuseţea lumii cât stătusem în celulă. Când am ieşit afară, am văzut că lumea nu se schimbase. Era verdeaţă pretutindeni, florile erau foarte frumoase, iar gardul acela care ne separa pe noi (căci era o curte a noastră, specială) era plin de zorele. Această vegetaţie, aceste flori ne răneau. Erau ca o insultă adresată nouă, fiindcă noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi. Soarele apunea şi era o lumină aurie. Costache era numai piele şi os. Avea o culoare galbenă, absolut galbenă, cred că se vărsase toată bila în momentul morţii, şi strălucea ca şi cum ar fi fost de aur. L-am scos afară, l-am pus acolo cu targa în afara curţii, gardianul s-a întors înapoi. Iar Iosif a rupt o floare şi a pus-o pe pieptul lui Costache Oprişan. Gardianul a spus: «Am să vă învăţ eu pe voi minte, pe toţi!». Însă Iosif a răspuns: «Pe noi puteţi să ne învăţaţi, dar el a scăpat. Nu-i mai puteţi face nimic!». Aşa l-am lăsat pe Costache, strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea…” (Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, idem). Floarea albastră pe pieptul auriu în lumina crepusculară naște o imagine semantică, de pictură suprarealistă și semnul unei speranțe renăscute, că viața cu frumusețea ei va învinge moartea – iadul comunist al subteranei diabolice. Din jertfa lor creștinii învață cum se câștigă viața veșnică în vremuri de prigoană atee. Imaginea lui Constantin Oprișan cu trupul galben și floarea de albăstrea pe piept este deja zugrăvită în unele fresce din bisericile și mănăstirile ortodoxe din România, împlinid un dintre Fericiri: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, ca a lor este Împărăția Cerurilor”. Sfinții Închisorilor reprezintă victoria vieții și luminii asupra întunericului și răului. E un tablou de factură simbolică, eminesciană, ce este deja zugrăvit în noul sinaxar al românilor.

Ionuț Țene

Related posts

CRĂCIUN COMUNIST

Liliana Moldovan

Originile plagiatului la români  

Liliana Moldovan

Celula lui Dumnezeu sau conștiința de sine în contextul nașterii religiilor

Liliana Moldovan

FRUMUSEȚEA CREȘTINĂ A LIMBII ROMÂNE CARE UNEȘTE : DIN TEXTELE JURNALIȘTILOR

Liliana Moldovan

Lansarea antologiei „Stihuri autumnale” la ședința Cenaclului „Aurel Filimon” cuprinsă în programul evenimentelor organizate la ediția 2023 a „Philobiblonului Mureșean”

Liliana Moldovan

SCRISOARE DE DONAȚIE

Theodora-Raluca Paun

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy