De-am uitat cumva cărarea ce-o călcam odinioară
Când, în anii tinereții îmbiat de o chemare
Mă făceam luntre și punte să ajung la casa care,
La portița-i înflorată cu un rug de caprifoi,
M-așteptau doi ochi albaștri, și-ndulcite buze moi.
N-am uiat și nu uita-voi zile câte am sortite
Cele seri înfiorate, cele clipe fericite,
Când eram într-o visare doi copii smeriți, curați,
Ce-am trăit atunci în Raiul cu de toate, îmbuibați,
Ca să țină bine minte, câtre zile vor avea,
Că nimic n-a fost pe lume mai frumos, ca clipa cea.
*
Vântule, acum degeaba înierbata ulicioară
Tot mi-o bați cum mai făcut-ai, mai cândva, odinioară,
Încuiată e portița, s-a uscat cel caprifoi,
Nu-s mai ochii ce-i albaștri și nici buze calde, moi
Să m-aștepte-nfiorate, într-o seară, dintr-o vară,
Ce-s acum o amintire, într-o lacrimă… amară.
**
Cum aș da, de mi s-ar cere, pentr-o seară desfătată
Ce-am trăit-o-n ceea vreme, toată viața-mi adunată,
Și-aș rămâne-n ceia clipă de răsfăț și-nfiorare,
În a Raiului vecie, vieți la rând, câte el are.
MIRCEA DORIN ISTRATE
***
