JOCUL DESTINULUI

FEMEIA CARE A UITAT SĂ MAI PLÂNGĂ, scrisă de MIHAELA CD, Ed. Globart Universum. Montreal, Canada, 2023, este un frumos roman, dedicat fiicei sale Larisa.
Iată că distinsa scriitoare canadiană de origine română, MIHAELA CD, ne oferă încă o bucurie editorială, care vine să întregească creația sa, într-un frumos corolar literar artistic.
Astăzi, Cititorule, vom păși împreună în templul sufletului unui femei, creionat cu grijă de autoare, pus în situații de viață surprinzătoare, spre a o însoți pe drumul plin de obstacole al destinului.
Cartea ne prezintă o impresionantă poveste de viață, redată frumos și delicat din punct de vedere literar, cu introspecții și confesiuni, cu dialoguri, cu acțiuni frumos concepute, cu esențe și construcții stilistice, care te ajută să fii în miezul acțiunii și să empatizezi cu personajele.
Cele 17 capitole reprezintă o invitație în universurile existențiale în care se zbate femeia, în cel exterior și în cel interior, în căutarea propriei fericiri, pe drumul sinuos sau abrupt, cu lecțiile pe care destinul i le așterne în cale.
O cunoaștem pe Ana, încă din primul capitol, în care suntem repede introduși în atmosfera romanului, prin descrierea ambianței din gara provincială, în care „Ploua mărunt și des pe caldarâm, ploua și-n sufletulul” Anei, rămasă singură cu doi copii, în urma morții soțului ei Caporalul Simion Toader, căzut pe front și îngropat într-o groapă comună.
Cu mare artă autoarea își construiește personajul: Ana, rămasă orfană de mică, într-o familie cu opt frați și pe care viața a învățat-o să înfrunte singură greutățile. Pe Toader l-a cunoscut la bal, iar după 3 luni s-au cununat la bisericuța din sat. Aveau doi copii: Lucica de 5 ani și Alexandru 2 anișori. În gară, ea încă mai aștepta o minune. (Cap. 1, Ana).
I se face rău, ajunge în spital, în urma șocului tristei vești. Aici, atmosfera de spital, cu personalul și doctorița Gabriela Simionescu, interferă cu o comunicare astrală: Va fi bine! Ana își visează propria căsătorie civilă cu Ion, în prezența părinților, un bărbat pe care nu îl cunoștea însă. O licărire de speranță, dar și de bucurie în visul ei. (Cap. 2, Visul)
Aflată în spital timp de trei săptămâni, perioadă de zbatere între realitate și imaginar, își pierde memoria, care îi revine spontan: 28 de ani, satul Vaduri, cei doi soldați care au dus-o la spital când a leșinat în gară, copii lăsați la mătușa Mărioara, sora ei mai mică. (Cap. 3, Adevărul) Este adusă acasă de șoferul Mihai Popa, impresionat de povestea ei de iubire frântă atât de brusc și de trist. Însăși întrebarea lui din finalul capitolului „o va mai întâlni oare?” – lasă deschisă perspectiva acțiunii. (Cap. 4, Întâlnirea.)
Ana rememorează amintirile trăite cu Toader, care era de meserie tâmplar, harnic și iubitor, iar ea ca să își întrețină întreaga familie, lucrează câte ceva în sat, inclusiv croitorie, visul ei fiind să devină creatoare de modă. Hotărăște să facă totuși o slujbă de înmormântare creștinească pentru acesta. Devine tot mai tristă, trezind-o doar cuvintele sorei Elena care îi amintește că e tânără, frumoasă și are doi copii. „Printre rugăciuni, întreabă: De ce Doamne?, e încurajată de Îngerul ei păzitor, iar ea își promite ei înșiși că va redeveni puternică pentru copii. (Cap. 5, Acasă).
Logodna Ancuței cu George, fiica lui Nicolae, vărul ei, o readuce la viață. Acolo îl cunoaște pe Ion. (Cap. 6. Petrecerea), Da, nimic nu e întâmplător. Coincidențe stranii, care îți mențin trează atenția și înviorează acțiunea. Pornind de la anunțul din ziar, pentru a se angaja ca vânzătoare, îl reîntâlnește de Ion, proprietarul magazinului, reîntâlnind de fapt pe bărbatul din vis. El necăsătorit și bogat, fiind vărul doctoriței Simionescu, ea văduvă cu doi copii. El îi declară dragostea. (Cap. 7, Nimic nu-i întâmplător)
Autoarea ne împărtășește atmosfera nunții lor, bucuria rudelor, a ei și a copiilor. S-au mutat la casa lui din Aluniș, apoi emoția valsului, dorința lui de a avea copii împreună și planurile de viitor, inclusiv despre numele viitorului copil, dar și o confesiune profundă: „Mi-e și frică cât sunt de fericită”. (Cap. 8 Fericirea)
Fericirea continuă cu venirea pe lume a micuței Maria, o binecuvântare pentru întreaga familie. Până și natura se bucură: „Stelele nopții se aprinseră peste Aluniș”. În spital, Ana, din nou trăiește între vis și realitate, cu mesaje stranii, pe care încearcă să le înțeleagă. Suntem martori la primii pași ai Mariei, apoi la bucuria Anei că e din nou însărcinată. (Cap. 9, Maria) Retrăim alături de Ana venirea pe lume a băiețelului și din nou atmosfera de spital de care o lega atâtea amintiri. (Cap. 10, Ionuț)
La ceremonia de comemorare a morților, doctorița Simionescu este adusă de Mihai Popa, fost căpitan de armată, pensionat de boală, același șofer care o adusese din spital acasă.
Urmează din nou secvențe de visare cu părinții ei, când un alt bărbat îi oferă un buchet de flori. Visul se adeverește. Ion, cu arsuri și traumatisme grave în urma unui incendiu, își pierde viața și e înmormântat în cimitirul din Vaduri, lângă părinții ei. Și de data aceasta îngerul păzitor o asigură că va fi bine, chiar dacă el nu avea cum să-i schimbe destinul lui Ion. (Cap. 11, Tragedia).
Popa Mihai este cel care o ducea de la Aluniș la cimitirul din Vaduri, care îi iubea copiii și pe ea. Ana urmează cursuri de creație la o Casă de modă, cursurile fiind plătite de doctorița Simionescu, (Cap. 12 Mihai) apoi se angajează la Casa de modă, iar Mihai rămâne să locuiască cu ea și copii. La cei 36 de ani rămâne din nou însărcinată. Se căsătoresc, chiar dacă inima ei era încă la Ion, o naște pe Sanda cu dragoste pentru Ion, acesta dorind ca și ceilalți copii să-i poarte numele. Visele continuă, își visează părinții însoți de cei trei bărbați din viața ei: Simion, Ion și Mihai, care o înștiințează ca va avea o fetiță și care în vis dă copilul lui Ion. (Cap. 13, Soarta).
Micuța vine pe lume prin cezariană, cu complicații medicale, în urma căreia ea nu mai poate avea copiii, moment depășit înțelept de Ana, pentru ca în cele din urmă veselia să se instaleze din nou în casa lor. (Cap 14, Sanda).
Visul o urmărește, anunțând o nouă primejdie. Mihai e luat de apele Someșului, când a sărit să-și salveze copiii. După zece zile de plâns, la înmormântare, Ana era „împietrită de durere”(Cap. 15, Nenorocirea)
Marginalizată de lume, numind-o „vrăjitoarea satului”, ca și cum ea era cauza acestor tragedii din viața ei, Ana este și rămâne o femeie care a făcut sacrificii pentru a exista, care a luptat pentru copiii ei, dar pe care trecutul o urmărește.
Ea se zbate continuu, vrând să facă pace între minte și inimă, dar vocea îngerului o însoțește. Pentru prima dată își destăinuie visele în întregime doctoriței Simionescu, nașa copiilor. În visul ei, de fapt trăiau toți cei trei bărbați din viața ei. (Cap. 16, Gura lumii)
Ajunsă la 40 de ani, vinde casa din Aluniș ca să poată țină copii la școală: Lucica studentă la Medicină, Alexandru la liceu care voia să studieze dreptul, apoi urmau ceilalți trei. Se hotărăște să se mute la Vaduri, lângă cimitirul cu părinții și bărbații ei. Sora ei are un accident cu mașina. Din nou visele îi prevestesc evenimentele care urmau să aibă loc în viața ei. Sora ei decedează, dar avertismentul visului mai includea un bărbat, șoferul mașinii care decedase și el, chiar dacă ea credea că e vorba de pe Adrian Manea, fostul soț al doctoriței, cel care donase sânge pentru Elena, sora Anei. (Cap. 17, Adrian)
După o lună de la înmormântare Ana se mută cu copii la oraș în casa lui Adrian. Dar uneori „Fericirea doare foarte rău”. Acesta o cere în căsătorie, numai că ea refuză pentru a nu-l pierde. „Acum, eu sunt femeia care a uitat să mai plângă!…” și continuă „nu pot să risc”,… „Nu vreau să te pierd…”
O construcție rotundă, pe care o parcurgi precum o continuă inspirație, meditând și trăind evenimentele alături de personaje.
Urmează un C.V. literar-artistic cuprinzător: poet, redactor, cronicar, textier, promotor cultural, scenarist și regizor, artist pictură tradițională și digitală.
Cunoaștem bogata Activitate literarǎ ṣi cultural-artisticǎ a MIHAELEI CD, Evenimente, Concursuri și Parteneriate, Apariții editoriale și în curs de apariție, Antologii, Interviuri, Reviste, Premii, Referințe critice, Picturǎ tradiționalǎ, digitalǎ ṣi art design, Diplome, trofee, distincții și premii. O muncă continuă, o misiune asumată și un profil literar artistic de excepție.
Cartea FEMEIA CARE A UITAT SĂ MAI PLÂNGĂ, este un roman cu personaje reale, frumos construite, cu caractere puternice care iau viața în piept cu demnitate.
Deși zbuciumul lăuntric, al Anei e mare, „De ce Doamne? De ce?” (Cap 5. și 16) „De ce a spus în vis îngerul păzitor despre destin? Așa o fi? Avem toți un destin prescris? Și atunci, care este destinul ei? Cum putea să afle? Pe cine să întrebe?” (Cap. 11), acesta alternează cu clipele de fericire și cu cele mai triste, ea permanent continuă să se roage și să comunice cu Dumnezeu: „Doamne, nu mi-l lua, Doamne, și pe el. Te rog, Doamne, te rog!”, „Doamne, te rog, te rog!” (Cap. 11), iar în cele din urmă ea devine „ca o stâncă, era puternică, hotărâtă și energică”.
O carte în care de fapt stăm de vorbă cu sufletul și cu Dumnezeu, căruia i se pun mereu întrebări, iar răspunsurile vin fie prin entități de lumină, fie prin oameni. Numai așa ai puterea de a depăși și a merge mai departe după propria opțiune, respectându-ți liberul arbitru.
Autoarea are darul de a sintetiza esența, de a ne arăta că important e drumul spre a ajunge în vârful muntelui, în care Dumnezeu i-a oferit Anei copii, iubire, dar și multe obstacole. O carte care ne invită la o meditaţie existenţială, care ne înalţă făcându-ne mai buni și mai puternici!
Impresionant este modul cum oamenii se ajută între ei, rudele, nașii, prietenii, cum sunt împreună la ritualurile care marchează evenimentele importante ale vieții: nașterea, logodna, căsătoria, moartea, toate trăite profund de personajele cărții.
Firul epic al romanului este presărat cu descrieri miraculoase: „Acolo în căsuța mică de la țară acoperită cu șindrilă, în cele două odăi mici, seara la lumina pâlpâindă a unei lămpi cu petrol, Ana le spunea povești și le citea din cartea de rugăciuni tămăjită de vreme, moștenită de la mama ei” (Cap. 1), alături de păreri și concluzii despre viață ale personajelor „Viața își torcea firul firesc” (Cap. 1), „Fericirea doare” sau „Acum, eu sunt femeia care a uitat să mai plângă!…” (Cap.17).
Romanul e structurat în 17 capitole, desfășurându-se pe mai multe planuri: evenimente din familie, trăiri onirice, comunicări cu entități astrale, care marchează personalitatea și devenirea, prin care facem o incursiune în viața personajului principal, un destin care o marchează profund, în care acțiunea se derulează într-un crescendo, într-o curgere fluentă liric – narativă, care înviorează povestea, încât nu sesizezi că de fapt tu ești cititor.
Pendulăm între real și universul imaginar încărcat de extrasenzorial, dar explorăm și universul interior și hipersensibil al personajului principal, transpunere care face ca trecutul să alterneze cu prezentul, realul cu imaginarul, terestrul cu astralul.
De fapt, romanul este o călătorie în sine, plină cu metamorfoze în modul de a percepe viața, evenimentele și lecțiile prin care trec personajele.
Inițial, când am văzut că Ana așteptă într-o gară pe cei întorși din război, mă gândeam cât de potrivit a ales scriitoarea aceste momente, având în vedere faptul că trăim într-o perioadă în care pacea este frântă când nu te aștepți și din ce în ce mai mult.
De asemenea mi-am dat seama că scriitoarea și-a conturat personajul dinainte, unul puternic, într-un continuu proces evolutiv, de a lua viața în piept din copilărie până la maturitate.
De fapt, universul feminin, așa cum ni-l prezintă autoarea este imprevizibil și plin de incertitudini, dar surprins şi filtrat cu fineţe, cu abilitatea de a descifra realitatea interioară a personajelor sale, de a le aşeza într-un context lucid, etic şi moral, în infinitul de trăiri al fiecăruia.
Un model de demnitate feminină, din partea unei femei puternice, care se dăruiește total copiilor ei și de la care învățăm multe, care urcă gradat pe treptele sufletului, acceptându-și destinul cu maturitate, dăruire și responsabilitate.
Avem în față un roman realist, în care planurile interferează, se prelungesc unele din altele, comunică atât cât e nevoie ca acţiunea să evolueze prin construcții epice bine gândite, dezvoltând, atenuând sau alternând conflictele interioare, experiențele de viață, uneori repetitive, cu sincronicități stranii, unele greu de înțeles.
Scenele de viaţă sunt surprinse în esenţa lor, într-o creație care acaparează de la început până la sfârșit. Un roman care oferă modelul unei femei luptătoare, pentru ea, pentru familie și copii, cu o puternică ardere lăuntrică, care depășește vicisitudinile vieții. Romanul are și va avea un puternic impact pozitiv din punct de vedere psihologic și axiologic asupra cititorilor.
Cartea este o Lecţie de viaţă cu visuri, căutări și zbateri, în idei care curg, merg și ajung exact unde trebuie. O carte cu acțiuni și derulări surprinzătoare, cu personaje puternic marcate de viață, dar frumos construite și prezentate, cu o scriere captivantă, care te face să nu lași cartea din mână.
Impresionantă poveste de viață, frumos și delicat prezentată din punct de vedere literar, cu introspecții și confesiuni, cu dialoguri dense în conținut, cu personaje frumos construite, cu esențe și construcții stilistice, care te ajută să fii în miezul acțiunii și să empatizezi cu personajele.
O construcție epică impunătoare, în care psihologicul se împletește cu realitatea în care înoți, în care descoperi că lecțiile le învățăm doar trăindu-le.
O carte care te invită la reflecții și la a descoperi sensurile profunde ale trăirilor unei femei puternice, pe drumul plin de surprize către propria fericire.
Un subiect actual, tratat într-o manieră proprie, cu un stil confesiv, mergând până la psihologic, cu lecții de viață înțelepte pentru toate vârstele, care reușește să te scoată din haosul lumii de azi, pentru a te purta în iureșul lumilor interioare ale personajelor, invitându-ne la reflecții, într-o creație literară ce merită toată atenția și prețuirea noastră.
Ceea ce vrea să spună autoarea prin romanul ei, este că iubirea apropie, unește, empatizează, zidește și se dăruiește până la identificare. Ea crează stări de spirit care înalță umanul. Iubirea se învață trăind-o. Este vorba despre iubirea de sine, care este nucleul ființei, bucla ei de adevăr profund, cea care te conectează la Divinul din tine și la Divinul din ceilalți.
Mesajul către cititor care răzbeşte printre rânduri, este că: „Trebuie să lupţi”! Este o carte despre viaţa ca o luptă, despre speranţă şi încredere în Dumnezeu, cu care comunicăm și-L avem alături.
Se spune că în tinerețe, la vârsta iubirii, scriitorii aleg poezia, iar la maturitate optează pentru roman. Constat că maturitatea literară a scrisului Mihaelei CD se manifestă plenar în toate genurile literare, că este o voce distinctă în literatura de azi, cu o scriere inedită, proprie și asumată.
Mulțumim autoarei pentru periplul spiritual oferit, pentru această călătorie prin sufletul uman, care ne-a demonstrat încă o dată că iubirea e mai sus de orice și ea trebuie dăruită.
Aşteptăm cu nerăbdare următoarele cărți care așteaptă să fie tipărite, pentru că viaţa îmbrăcată în cuvinte curge precum un fluviu sacru, de la infinit la infinit.
Vă recomand cu plăcere: Citiţi această carte!

AURELIA RÎNJEA,
Membru a USLR și a World Poetry Association, România