Poeziile Mihaelei C.D. merită iubirea fiecărui anotimp. Sunt ca un of de marmură ce-l cântă marea, iar gândurile ei îndrăgostite, poteci temerare, îți alină inima cu-al său parfum cu miros de infinit.
Ascultă vibrația sufletului ce-l ține în palmă, ca pe o stea și piaptănă iubirea cu puii de lumină născuți din pasărea cuvintelor florate.
Peste timp și peste zare s-a apropiat de poezie, ca de-o floare rară, cu miros de fericire. Când Luna-și cheamă stelele acasă, poeta cu ritmuri calde și divine, dansează cu razele speranței călătoare, îi face Soarelui cu ochiul și-l cheamă lângă mal, să îmbrace Universul în costum de carnaval.
Frumoșii nebuni din casa lumii vor să prindă vântul schimbării, iar poeta Mihaela C.D., mai trage din când în când, de pe fața lumii, masca dată cu fard.
Pe cărările vieții, poeta vrea ca versul să ne fie alinare, cu tot albastrul care ne cuprinde, iar de la casa de nebuni se-nalță pe umerii cerului, s-aprindă lacrima unei stele, pentru păpușarii care trag sforile timpului.
Trecută prin armonii trucate, poeta ne roagă să oprim Pământul pentru a coborâ în interiorul ei, să vadă la ce fântână a viitorului se va opri să-și adape sufletul.
Dialogul peste ocean se face pe puntea cuvintelor cu aripi nevăzute, ce țin cumpăna luminii în poala veșniciei.
Dorul de casă și distanța fac destinul să fie presărat și inundat cu lacrimi, suferință și suspin, ca două surori de iluzii, ce-așteaptă copiii uitării, pe o margine de infinit.
Visul poetei este ca farmecul iubirii să urce noaptea pe cer, ca un secret nevăzut, ascuns în cutia cu bijuterii a gândului.
Îi dorim cât mai multe popasuri la fântâna poeziei pentru înălțarea spirituală, până la starea de beatitudine și dumnezeire.
ȘTEFAN DIMA-ZĂRNEȘTI,
Membru al Uniunii Mondiale a Scriitorilor
foto : ȘTEFAN DIMA-ZĂRNEȘTI