CISMIGIUL…povestea unui loc magic

 Pentru toti “lazaristii” si nu numai,… o poveste frumoasa a Cismigiului……. 

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

A fost odată o grădină minunată a cărei poveste a început demult, acum mai bine de 200 de ani: Grădina Cişmigiu. Istoria europeană,  Cişmigiului a început de la o dorinţă practică: Alexandru Ipsilanti, domn al Ţării Româneşti, voia să construiască cişmele, care să dea apă proaspătă.  Prima s-a ridicat lângă intrarea de astăzi dinspre Strada Ştirbei Vodă, iar în spatele ei şi-a construit o casă Dumitru Suiulgi-basa, şeful lucrărilor, având titlul de Marele Cişmigiu (şeful cişmelelor).
 
Până la începutul secolului al XIX-lea, Cişmigiul era numit balta lui Dura neguţătorul, mult mai întinsă decât suprafaţa de astăzi a parcului.
Aşadar, balta plină de mâl, cu izvoare subterane nesecate, şi îmblânzirea locului i-au revenit unui străin. Vienezul Carl Friederich
Wilhelm Meyer, arhitect peisagist, a fost adus mai târziu, sub domnia lui Gheorghe Bibescu. Iar balta cea mâloasă s-a transformat în lac cu arteziană în mijloc. Grădina a început să se construiască încet, încet, s-au adăugat straturi peste straturi şi ani peste ani…Au urmat plantarea a mii de arbori indigeni sau din specii ra­re, proiectarea de grote artificiale şi poduri. Aici a existat într-o vrem  chiar şi o minigrădină zoologică, unde se găseau lupi, urşi, vulpi şi castori, iar suprafaţa grădinii a fost definitiv deli­mi­tată în 1850, după ce parcului i s-a adăugat o bucată din grădina familiei Creţulescu.

Inaugurarea oficială a avut loc în 1854, iar grădina a început să găzduiască tarafuri lăutăreşti şi ritmuri mi­li­tare. În noua şi minunata bijuterie a oraşului, trăsurile şi că­lăreţii nu aveau voie să intre şi nici câinii sau vânzătorii am­bu­lan­ţi. De atunci şi până în anii dintre cele două războaie mondiale, când Cişmigiul a devenit parcul servitorilor, grădina a cu­noscut admiraţia unor personalităţi pitoreşti, a nobililor şi a va­ga­bonzilor, căpătându-şi aura simbolică încă devreme, datorită întâlnirilor de întrajutorare a săracilor. Grădina a acceptat imediat semnele modernităţii timpurii, găzduind primul chioşc de ziare din Bucureşti şi un restaurant, Monte Carlo, proiectat de arhitectul Ion Mincu pe malul lacului, care însă a fost bombardat în timpul războiului şi n-a avut deloc o soartă prea lu­mi­­noasă după aceea. Iar în zona unde e biserica se spune că ar exista un tunel care ar duce până la centrul civic…

Cişmigiul e locul unde odată, demult, răsuna taraful lui Anton Pann şi se amesteca frumos cu valsurile vieneze ale lui Strauss, Cişmigiu e locul unde se organizau deopotrivă meciuri de box în aer liber, care stârneau uimiri şi zâmbete, pentru că oameni serioşi – nu-i aşa? – se băteau fără pricină, aici aveau loc baluri şi serbări.
Doar în timpul ocupaţiei germane din vremea primului război mondial, destinaţia de grădină publică a Cişmigiului a fost schimbată şi, în locul florilor, pe lângă alei, au fost plantate zar­zavaturi. Tot atunci se pare că şi Liceul Lazăr a fost transformat pentru o vreme în Comandatura
germană, iar biblioteca, extrem de bogată, a avut mult de suferit, fiind arse exemplare rare.
 
 
Parcul Lăzăriștilor
  Dar Cişmigiul, cu farmecul lui de nesurprins în cuvinte, cu aerul pe
jumătate boem, pe jumătate elegant, cu strălucirea lui discretă, cu aleile pline de adolescenţi, cu Buturuga cea gălăgioasă, care acum nu mai există, cu toate culorile care-l traversau în anotimpuri, şi-a trăit frumoasa istorie până azi… când, în fapt, nimic nu s-a schimbat de la poveştile pe care cu umor le istorisea Grigore Băjenaru în „Cişmigiu et Comp.”, romanul lăzăriştilor şi al tuturor adolescenţilor care a „chiulit”
vreodată de la ore ca să se piardă printre aleile parcului lor iubit.

„Nu cunosc aşezarea tuturor liceelor din ţara noastră, dar nu cred să existe vreunul mai pitoresc şi mai fermecător încadrat ca Liceul Lazăr, care este înconjurat din trei părţi de Cişmigiu, grădină cu reputaţia de a fi cea mai frumoasă şi cu cele mai variate specii botanice din Europa. Când primăvara se hotărăşte să-şi facă popasul în Bucureşti se opreşte în prima zi în Grădina Cişmigiu. Vestitorii şi i-au trimis cu câteva zile înainte… (…) Şi dacă astăzi ai trecut pe aleile discrete ale Cişmigiului, privind la bobocii de pe crengi… peste noapte, primăvara înfăptuieşte minunea: în zori, la fiecare pas, te întâmpină miresme de basm, încremenite de un vrăjitor poznaş – buchete uriaşe de zăpadă proaspătă îţi dăruiesc miresme suave şi de un farmec înfiorător de dulce. (…) Lacul albastru verzui oglindeşte siluetele plopilorînalţi, ale stejarilor, arţarilor, brazilor şi molizilor, ienuperilor, castanilor, ulmilor şi platanilor uriaşi ce-l străjuiesc de pe maluri, întocmai unor sentinele înfipte în pământ pentru veşnicie.” E una dintre puţinele pagini din „Cişmigiu et Comp.” în care Băjenaru se lasă furat de nostalgia pe care o naşte grădina tinereţii lui şi îi povesteşte farmecul de nepovestit.
 
În vremea adolescenţei lui, în acea minunată lume care a fost Bucureştiul interbelic, când liceenii fugeau la Buturuga celebră ca să bea un pahar cu lapte bătut şi, uneori, o halbă cu bere, dar ştiau şi să numere frunzele care cădeau din pomi, îngălbenite, toamna, şi petalele floricelelor de liliac primăvara, Cişmigiul era însă un fel de „nimeni’s land şcolar”.

Din „Cişmigiu et Comp.” citire: „Marele privilegiu de a fi adăpostit la marginea unei grădini publice şi, mai ales, de a avea o intrare prin această grădină nu-i este hărăzit nici unui alt liceu din Bucureşti… (…) Intri în clasă cu pieptul săgetat de bucurie, dar şi străbătut de o justificată mâhnire că nu te poţi bucura din plin de frumuseţile dăruite acestui pământ din belşug şi aruncate cu nemiluita în Cişmigiu!”

Sursa: Mihail Miron