„Dorul cuvintelor” sau urcușul, în tandem, spre poemul etern

Există în vocabularul limbii române un cuvânt unic, intraductibil în alte limbi, un cuvânt cu valoare inestimabilă, similară cu cea a unui diamant. Mă refer, desigur, la cuvântul dor, care, înnobilează sufletul în care rodește și, care, la fel ca o bijuterie prețioasă, are mai multe fațete. Între acestea un loc central ocupă dorul de poezie, nevoia de a scrie și de a păși prin grădina limbii române, culegând roua metaforelor de pe multicolorele petale ale poeziei.
Cu braţele pline de poezie şi-au dat întâlnire, într-o carte, scriitoarele Mihaela CD și Aurelia Rînjea. Este vorba de volumul „Dorul cuvintelor”, un adevărat „templu al dorului” așa cum scria editorul Johnny Ciatloș Deak, încercând să surprindă esența cărții.
De asemenea, referindu-se la convorbirile lirice dintre cele două autoare, Al. Florin Țene, observă că, pe parcursul acestei colaborări ingenioase, procesul creației ajunge „un act de devoțiune al unor mari aurore pure”. Apoi, scriitorul și criticul literar, stabilește că „poemele celor două autoare, care pun ermine peste litografiile dorului, sunt expresiile unor trăiri intense de viață, pe cât era și pictura lui Grigorescu.”

Succesul acestei recente tentative literare este dat, desigur, de afinitatea de gândire și simțire a celor două scriitoare, dar și de faptul, că Mihaela CD nu se află la primul exercițiu literar de acest fel, scrisul în tandem fiindu-i încercat prin colaborarea cu Trandafir Sâmpetru, împreună tipărind volumul de poeme „Dialog peste ocean: O punte de poeme pentru suflet” (Editura Globart Universum, Montreal, 2021), dar și prin duetul liric realizat, doi ani mai târziu, împreună cu scriitoarea Aurelia Oancă, cele două scriitoare contribuind la realizarea cărții de versuri „Măsurând clipa” (Editura Globart Universum, Montreal, 2021).

Iată că, anul 2024 vine cu o nouă provocare literară, finalizată cu succes de către cele două scriitoare aflate la maturitatea creaței literare. Mihaela CD și Aurelia Rînjea și-au asumat responsabilitatea ridicării unei citadele poetice pe fundamentul ideii de dor. Luând forma unor versuri neasemuit de frumoase, dorul – așa cum transpare din poemele incluse în volum – îndumnezeiește sufletul scriitorului, dar și al cititorului și îl apropie de puritatea acestui sentiment profund și neasemuit de ofertant.

În peisajul liricii contemporane, tema dorului este deseori întâlnită, sentimentul nostalgiei prezentând interes pentru mulți dintre marii scriitori ai literaturii române, care au încercat să-i atingă esența, fie prin intermediul sacrului limbaj poetic, fie, din perspectiva unor profunde și complexe meditații filosofice. Se cuvine să îl amintim, în acest context, pe poetul luminii și filosoful spațiului mioritic, Lucian Blaga.

După cum scrie, Mihai Cotea, în studiul intitulat „Dorul, pitorescul și spațiul mioritic în filosofia blagiană”:„Dorul capătă valențe uimitoare, mai ales când preia un motiv liric și, din acest punct de vedere, regăsim această stare redată cel mai bine, în poeziile populare. Lucian Blaga susține că dorul nu e cântat prin intermediul obiectului (familie, peisaj, iubită), ci el e cântat prin el însuși, e fără de obiect. Unii, spunea tot el, susțin că poezia noastră personifică dorul, ori chestiunea în sine stă un pic diferit, «în realitate nu e vorba atât de personificare, cât de o ipostazare a dorului». Dorul preia multe forme, multe ipostaze, cântărețul acestuia îl tratează, când ca pe o stare sufletească, când ca pe o putere care subjugă sau ca o vrajă care mută, închinându-i-se sau luptând cu el, deopotrivă. Nu poate exista o personificare în acest caz, în schimb întreaga paletă de forme luate de dor se poate însuma sub umbrela ipostazei, care creează aici o nuanță de delimitare. În continuare, Lucian Blaga susține că un român, în strictă legătură cu matricea sa, încercând să-și creeze o filosofie existențială, ar putea delimita acest demers printr-un singur cuvânt – dor. Dorul ar deveni astfel «revelator ca ipostază românească a existenței umane»”.

Demersul creator al autoarelor volumului „Dorul cuvintelor”, reușește să surprindă, în chip uimitor, intensitatea și complexitatea acestui sentiment, prin intermediul unor poeme de o mare forță sugestivă. Atât Mihaela CD, cât și Aurelia Rînjea, ajung să surprindă exemplar puterea de expresie a dorului prin intermediul unor poeme precum: „Focul dorului”, „Cu dorul așteptând în prag”, „Dorul din șemineu”, „Gânduri cu dor”, „Dor de draga Românie – horǎ – ritm popular”, „Dor de casă”, „Balet de dor”, dar și în cazul altor poezii cu titluri variate și conținut divers.
Surprinzător este, de asemenea, echilibrul ideatic al poemelor semnate de cele două autoare. Răsfoind cartea, descoperim o armonie a construirii versurilor, identificăm o dialectică a dezbaterilor lirice, gândurile creatoarelor de poezie susținându-se unele pe altele, completându-se, aflându-se într-un permanent urcuș pe cărarea piramidală spre identificarea poemului nesfârșit și etern.

LILIANA MOLDOVAN