Travaliul peniței sau ce înseamnă să fii robul scrisului

De Așer Negoi

            Sunt robul scrisului. Mâinile îmi sunt încătușate de litere, iar prin venele mele curge cerneală. Îmi metamorfozez gândurile în silabe și le împroșc pe file albe pentru crearea unui contrast numit artă. Artă scrisă. Sufăr de această boală cruntă și sunt obligat să asimilez zilnic nenumărate pilule pentru ca viața să nu-și ia picioarele la spinare. Anxietate. Trudă. Contemplare. Inspirație. Melancolie. Confesiune. Renunțare la a scrie sau la a nu scrie. Și câteva picături de Extaz printre rânduri de litere.

            În lumea scrisului, am trecut de la agonie la extaz și am căzut de pe vârful Olimpului până pe fundul Gropii Marianelor. Am simțit că ating poala mantiei fericirii, dar în jurul ei era emanată prea multă căldură, iar eu am rămas fără apă. Mi-am lăsat gândurile să filosofeze despre timp, dar timpul, această aprigă bigamie antitetică de viață și de moarte, le-a smuls din visare. Prin scris am evadat din lumea exterioară, tangibilă, dar am fost capturat de tentaculele subconștientului. Prin ceea ce imprim pe foi ucid gânduri și renasc visuri.

            Penița este în travaliu. În mâna mea e schilodită sub aspra apăsare a degetelor, cât și a minții. Prin simpla atingere a filelor tămăduiește creierul de chinurile inspirației. Penița plânge și zâmbește concomitent cu ceea ce sculptează pe foi. Prin aceasta sufletul scriitorului trăiește. Ea îi simte toate trăirile, durerile, bucuriile. Pentru mine reprezintă anticorpul primordial în calea hiperbolizării sentimentale, indiferent de înclinarea balanței.

            Lăsând travaliul peniței per se, îmi focalizez privirea către trăirile extrinseci, impactul scriitorului și creației acestuia cu steakholderii, aceștia fiind reprezentați, in extenso, de clasa literară și de lumea liber cugetătoare. Poezia (și nu numai) creează puntea dintre generații, infinitele bucle în timp. Poezia (și nu numai) este în necurmată tranziție, iar ca oricare metamorfoză, atât vechiul, cât și noul sunt sau nu privite cu încântare ori cu reticență. Oare cum ar trebui să își expună scriitorul gândurile și sentimentele pentru a ajunge în beciul conștiinței acestora și pentru a le excita simțul artistic? Oare acesta să fie scopul?

            Filosofie. Totul este o filosofie. Există întrebări fără răspuns, făcute doar ca să stimuleze creierul către meditare.

            Scriu și o fac pentru că simt. Viața nu se rezumă doar la ceea ce este palpabil. Viața reprezintă și lumea intrinsecă în care ne găsim refugiul. Scrisul este universul fără de care nu aș exista decât în trupul efemer. Astfel creez sinapse între lumea exterioară și cele mai adânci gânduri, ascunse prin cotloane abisale.

            Scrisul reprezintă o formă de transcendentalitate redusă la o scală mai mică, scriitorul fiind simplul mesager către sufletul și mintea cititorilor.

            Sunt robul scrisului, dar fără acesta nu pot trăi. Antiteză. Oare există rezolvarea enigmei? Dispersie în cuvinte.